ICCJ. Decizia nr. 6626/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6626/2010
Dosar nr. 3254/1/2010
Şedinţa publică din 8 decembrie 2010
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1581 din 4 iunie 2008, Tribunalul Prahova, secţia civilă, a admis contestaţia formulata de M.L. în contradictoriu cu Primarul municipiului Ploieşti şi Municipiul Ploieşti, a anulat dispoziţia din 2006, emisă de Primarul municipiului Ploieşti şi a constatat dreptul reclamantei să beneficieze de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Ploieşti, compus din teren în suprafaţă de 839,04 m.p. şi construcţii corp A şi corp B, cu suprafaţa construită de 584 m.p., ce se aflau pe teren, prin compensare cu imobilul din Ploieşti.
De asemenea, instanţa a constatat dreptul contestatoarei de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri băneşti sau acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital pentru diferenţa de valoare dintre cele două imobile, determinată conform celor două expertize.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin dispoziţia din 30 octombrie 2006, Primarul municipiului Ploieşti a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul construcţie, situat în Ploieşti.
Imobilul a aparţinut părinţilor reclamantei, N.I. şi N.Z., care l-au dobândit prin contract de vânzare-cumpărare şi a fost expropriat prin Decretul nr. 495/1971, în vederea edificării magazinului „O." din Ploieşti.
Terenul avea o suptafaţă de 839,04 m.p., în prezent fiind afectat de Complexul Comercial cu parcare supraetajată, iar construcţiile au fost demolate.
Tribunalul a constatat că imobilul din Ploieşti, poate fi acordat reclamantei în compensare, pentru că se află în domeniul privat al Municipiului Ploieşti, iar notificarea formulată de P.V. pentru acest teren a fost respinsă, soluţia respingerii notificării fiind confirmată prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Prin decizia nr. 253 din 5 noiembrie 2008, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul Ploieşti şi Primarul municipiului Ploieşti, precum şi cererea de intervenţie accesorie formulată de R.C. în cadrul procedurii de judecată a apelului.
Instanţa de apel a reţinut că în ceea ce priveşte terenul, aflat în patrimoniul SC W. SA Bucureşti, Primăria municipiului Ploieşti a transmis o copie a notificării către A.V.A.S., care nu a emis o decizie sau dispoziţie motivată, astfel încât instanţa are competenţa de a soluţiona refuzul de a răspunde la notificarea prin care s-au solicitat măsuri reparatorii pentru teren.
Sub aspectul dispunerii măsurii compensării, instanţa de apel a constatat că soluţia primei instanţe este corectă, având în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (1) teza II, art. 10 alin. (10) Legea nr. 10/2001 şi art. 20.2 alin. (2) din Normele metodologice de punere în aplicare a legii.
Pârâţii nu se pot prevala de propria inacţiune constând în lipsa ofertei pentru a împiedica obţinerea de către reclamantă a măsurii reparatorii prin compensare cu un alt bun sau în omisiunea de a trece imobilul pe lista celor care pot fi oferite în acest scop.
Susţinerea pârâţilor că acest imobil nu se mai află în patrimoniul Municipiului Ploieşti nu a fost avută în vedere de instanţa de apel, faţă de împrejurarea că prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în urma admiterii recursului, s-a respins contestaţia formulată de P.V..
Prin decizia nr. 6027 din 27 mai 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul declarat de Primarul municipiului Ploieşti şi Municipiul Ploieşti împotriva deciziei Curţii de Apel Ploieşti, pe care a casat-o, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Instanţa de recurs a reţinut că soluţia acordării unui alt bun în compensare este în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 11 alin. (8) şi art. 26 Legea nr. 20/2001.
Instanţa de recurs, însă, a constatat că acordarea de bunuri în compensare se poate realiza numai de persoana juridică deţinătoare a bunului.
În cauză, conformându-se dispoziţiilor art. 27 Legea nr. 10/2001, persoana juridică notificată a arătat că nu deţine decât în parte imobilele solicitate, soluţionând notificarea în aceste limite şi a indicat persoana juridică deţinătoare a celeilalte părţi din imobil, SC W. SA Bucureşti.
În aceste condiţii, recunoaşterea dreptului la măsuri reparatorii pentru teren şi construcţie şi acordarea în compensare a unui imobil aflat în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale, înseamnă în fapt obligarea acesteia să suporte măsurile compensatorii, deşi pentru parte din imobil -teren - nu are calitatea de unitate deţinătoare.
Împrejurarea că notificarea transmisă A.V.AS. nu a fost încă soluţionată nu poate avea consecinţa reţinută de instanţa de apel a transferării calităţii de unitate deţinătoare către prima persoană juridică notificată.
Nesoluţionarea notificării deschide, într-adevăr, posibilitatea analizării fondului pretenţiilor de către instanţa de judecată, dar judecata trebuie să se realizeze în contradictoriu cu cel căruia îi revine obligaţia de a rezolva solicitarea, conform Legii nr. 10/2001.
La rejudecare, a statuat instanţa de recurs, la stabilirea măsurii compensatorii, se va avea în vedere determinarea echivalenţei între bunul preluat la stat şi bunul aflat în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, ţinându-se seama de împrejurarea că notificarea privitoare la teren a fost transmisă spre asoluţionare A.V.AS.
De asemenea, se va avea în vedere faptul că imobilul a fost preluat de autorii reclamantei nu ca efect al naţionalizării, cum greşit susţin recurenţii, ci prin expropriere.
Ca atare, la determinarea măsurii reparatorii se va ţine seama şi de art. 11 Legea nr. 10/2001, cu referire la scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite, având în vedere că la dosar există procesul verbal de evaluare a despăgubirilor, precum şi recunoaşterea reclamantei, potrivit căreia s-a încasat suma de 40.000 RON.
După rejudecare, prin decizia nr. 25 din 9 februarie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârâţi înpotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Ploieşti, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat reclamanta să restituie suma de 26.837,09 RON noi, reprezentând valoarea actualizată a despăgubirilor.
Instanţa de rejudecare a constatat, faţă de considerentele deciziei de casare, că în mod legal prima instanţă a avut în vedere întregul imobil preluat abuziv, câtă vreme a fost investită cu un litigiu vizând modul de soluţionare a notificării ce avea ca obiect atât teren cât şi construcţie, dându-se cauzei o soluţionare unitară.
De altfel, a acorda în compensare numai imobilul construcţie, fără teren, ar însemna ca măsura reparatorie să nu-şi găsească finalitate, pentru că nu ar putea fi pusă în executare.
Mai mult decât atât, notificarea a fost transmisă A.V.A.S. abia la data de 28 septembrie 2006, existând posibilitatea ca anterior şi terenul să se fi aflat în domeniul privat al localităţii.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Municipiul Ploieşti şi Primarul mimcipiului Ploieşti.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au arătat, în esenţă, că instanţa de rejudecare a încălcat prevederile art. 315 alin. (3) C. proc. civ..
Potrivit deciziei de casare şi dispoziţiile art. 25 Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii trebuiau stabilite doar pentru construcţia demolată, nu şi pentru terenul care nu se află în patrimoniul pârâţilor.
De asemenea, în ceea ce priveşte măsura compensării, recurenţii au arătat că ambele instanţe au făcut o greşită aplicare a art. 1 alin. (2) teza a II-a Legea nr. 10/2001, deoarece persoana îndreptăţită nu are dreptul de a alege orice bun din patrimoniul unităţii deţinătoare.
Au mai arătat recurenţii, că terenul acordat în compensare nu se află în patrimoniul Municipiului Ploieşti, deoarece întoarcerea executării, nu a fost încă finalizată.
Prin concluziile orale prezentate instanţei, reprezentantul intimatei-reclamante a invocat excepţia tardivităţii recursului declarat, dar excepţia nu este întemeiată, deoarece, potrivit înscrisurilor aflate la dosar, hotărârea instanţei de apel a fost comunicată recurenţilor-pârâţi la data de 15 martie 2010, recursul fiind înregistrat la Curtea de Apel Ploieşti la data de 31 martie 2010.
Intimata-reclamantă pretinde că pârâţilor li s-a comunicat decizia atacată la 14 martie şi apoi la 15 martie 2010, dar la dosar se află doar dovezile de comunicare care poartă data de 15 martie 2010, astfel încât susţinerea că s-ar mai fi îndeplinit o procedură de comunicare la 14 martie 2010 este total lipsită de suport.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art 304 parag. 5 şi 9 C. proc. civ., iar recursul declarat este fondat, avînd în vedere următoarele:
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În cauză, aşa cum s-a arătat, instanţa de recurs, prin decizia de casare, a statuat că recunoaşterea dreptului la măsuri reparatorii pentru teren şi construcţie şi acordarea în compensare a unui imobil aflat în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale, înseamnă obligarea acesteia să suporte măsurile compensatorii, deşi pentru parte din imobil nu are calitatea de unitate deţinătoare şi că nesoluţionarea notificării deschide posibilitatea analizării fondului pretenţiilor de către instanţa de judecată, dar numai în contradictoriu cu persoana juridică care are obligaţia de a rezolva solicitarea, conform Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, instanţa de recurs a dezlegat problema de drept referitoare la unitatea deţintoare şi la persoana juridică care are obligaţia, potrivit Legii nr. 10/2001, să soluţioneze cererea privind acordarea de măsuri reparatorii pentru teren şi pe cea privind acordarea de măsuri reparatorii pentru construcţiile demolate.
În loc să se conformeze dispoziţiilor deciziei de casare şi să judece apelul în aceste limite, instanţa de apel a criticat decizia de casare şi a refuzat să rejudece cauza în limitele stabilite de instanţa de recurs.
Prin decizia de casare s-a mai stabilit că la rejudecare, la stabilirea măsurii compensatorii, se va avea în vedere determinarea echivalenţei între bunul preluat la stat şi bunul aflat în patrimoniul unităţii administrativ - teritoriale, faptul că imobilul a fost preluat prin expropriere şi că se va ţine seama şi de art. 11 Legea nr. 10/2001, cu referire la scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite, având în vedere că la dosar există procesul verbal de evaluare a despăgubirilor, precum şi recunoaşterea reclamantei, potruvut căreia s-a încasat suma de 40.000 RON.
Instanţa de rejudecare s-a mărginit doar să efectueze o expertiză, prin care a stabilit valoarea actualizată a despăgubirilor primite, dar a ignorat cu desăvârşire celelalte indicaţii ale instanţei de recurs.
Este adevărat că instanţa de recurs a constatat că acordarea de bunuri în compensare este în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 11 alin. (8) şi art. 26 Legea nr. 10/2001, dar aceasta a fost dezlegarea de principiu a problemei de drept, aplicarea la speţă a problemei de drept dezlegată trebuind să respecte limitele rejudecării stabilite de instanţa de recurs.
Procedând altfel, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, susceptibilă de casare conform art. 304 pct. 5 C. proc. civ..
Cat priveşte celelalte critici formulate de recurenţi, încadrabile în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată, aşa cum s-a arătat, că instanţa de recurs, prin decizia de casare, a tranşat cu privire la modul de aplicare a măsurii suspendării şi a indicat în ce condiţii măsura compensării urma a fi aplicată în cauză, motiv pentru care analiza acestor motive de recurs este inutilă.
Prin urmare, se va admite recursul declarat de Municipiul Ploieşti şi Primarul municipiului Ploieşti, se va casa decizia atacată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de recurs.
La rejudecare se vor avea în vedere indicaţiile date prin decizia de casare şi se vor administra toate probele necesare în acest sens.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâţii Municipiul Ploieşti şi Primarul municipiului Ploieşti împotriva deciziei nr. 25 din 9 februarie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6628/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6624/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
