ICCJ. Decizia nr. 6628/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6628/2010
Dosar nr. 41010/3/2008
Şedinţa publică din 8 decembrie 2010
Asupra recursului civil de faţă:
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la data de 19 octombrie 2006, A.L.R.P. şi M.D.A. au chemat în judecată şi personal la interogatoriu pe O.C., pentru a le lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat în Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 3088 din 19 aprilie 2007, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, a admis acţiunea formulată de reclamante şi a obligat pârâta să lase reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul.
Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut că autorul reclamantelor, M.C., a cumpărat în anul 1940 suprafaţa de teren de 860 m.p., pe care a construit un corp de clădire, subsol, parter, trei etaje şi mansardă.
Imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, în mod abuziv, fără titlu valabil, deoarece autorul reclamantelor era funcţionar la data naţionalizării.
Pârâta a cumpărat imobilul de la un neproprietar, deoarece statul nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, ci a intrat în posesie în mod nelegal şi arbitrar.
Prin urmare, titlul de proprietate al reclamantei este preferabil.
Prin decizia nr. 1065 A din 17 septembrie 2008, Tribunaltd Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul dedarat de pârâtă împătrim sentinţei, pe care a anulat-o, constatând că instanţa competentă să soluponeze cauza este Tribunalul Bucureşti.
Tribunalul a reţinut că valoarea imobilului este mai mare de 5 miliarde de lei, iar competenţa de soluţionare în primă instanţă aparţine tribunalului.
Prin sentinţa nr. 162 din 9 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca nântemeiata cererea formulata de reclamante.
Tribunalul a reţinut că a fost investit cu o acţiune în revendicare prin comparare de titluri şi că, prin raportare la dispoziţiile art. 21 şi 41 Constituţia României şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cererea este admisibilă.
Tribunalul a mai reţinut că atât reclamantele cât şi pârâta invocă existenţa unui titlu de proprietate cu caracter translativ, provenit de la autori diferiţi.
Titlul de proprietate al reclamantelor este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare din 24 mai 1940 şi autorizaţia de construcţie din 16 iunie 1942, iar titlul de proprietate al pârâtei este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 25 februarie 1997, încheiat cu SC F. SA
Tribunalul a constatat că titlul de proprietate al pârâtei este preferabil, deoarece în favoarea acesteia operează principiul validităţii aparenţei în drept şi pentru că, la data la care pârâta a dobândit imobilul, reclamantele nu solicitaseră în justiţie constatarea nevalabilităţii titlului statului,acesta fiind prezumat valabil.
Raportându-se la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi la decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte în interesul legii şi constatând că reclamantele nu au făcut dovada recunoaşterii calităţii lor de proprietari ai imobilului printr-un act emis de puterea judecătorească sau executivă, anterior dobândirii dreptului de proprietate de către autorul pârâtului, tribunalul a respins acţiunea în revendicare.
Prin decizia nr. 142A din 24 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civila, a respins ca nefundat apelul dedarat de reclamante.
Instanţa de apel a reţinut că tribunalul a făcut aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în raport de decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii.
În această situaţie, nu se poate dispune restituirea în natură a bunului, deoarece art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
În măsura în care reclamantele nu au apelat la legea specială, nu pot invoca în baza dreptului comun existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul autorului lor, pentru a se prevala de acţiunea în revendicare.
Instanţa de apel a mai evocat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a arătat că, potrivit acesteia, speranţa de recunoaştere a supravieţuirii unui vechi drept de proprietate nu reprezintă un bun în sensul art. 1 Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Spre deosebire de cauzele Puşcaş, Butu şi Bohukscu, Dragpş, Silimon şi Gwss, Dumitrescu şi Huber împotriva României, în care părţile aveau hotărâri judecătoreşti anterioare din care a rezultat că naţionalizarea imobilului a fost ilegală, în cauză, reclamantele nu au făcut dovada existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul lor.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantele.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele au arătat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a Legii nr. 10/2001, care reprezintă o lege specială de reparaţie doar pentru imobilele care se află în proprietatea statului.
Dacă instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 480 C. civ., trebuia să indice care este norma de drept care împiedică aplicarea acestui articol sau care l-a abrogat.
Recurentele au mai arătat că dreptul lor de proprietate a fost dobândit prin contract de vânzare-cumpărare, care nu a fost desfiinţat niciodată, iar Decretul nr. 92/1950 a fost declarat abuziv în baza Legii nr. 247/2005.
Prin urmare, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 480, 644 şi 645 C. civ.,
De asemenea, au susţinut recurentele, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a art. 1 Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, pentru că nu sunt titularele unui fost drept de proprietate, ci titularele unui contract de vânzare-cumpărare, care nu a fost niciodată desfiinţat.
De aceea, este greşită şi susţinerea instanţei de apel că era necesară existenţa prealabilă a unei hotărâri prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului.
Instanţa de apel, au susţinut reclamantele, a încălcat şi dispoziţiile art. 1295 alin. (2) C. proc. civ., titlul lor fiind preferabil, deoarece a fost primul transcris şi a fost încheiat la o dată anterioară.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art 304 pct 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru ode ce se zor arăta în continuare.
Este nereală susţinerea recurentelor că instanţa de apel a reţinut că acestea nu-şi pot valorifica pretenţiile pe calea dreptului comun şi că a înlăturat de la aplicare dispoziţiile art. 480 C. civ..
Chiar dacă nu a invocat în termeni expliciţi art. 480 C. civ., instanţa de apel a făcut o analiză tipică acţiunii în revendicare de drept comun prin comparare de titluri.
Referirea la faptul că reclamantele nu au apelat la legea specială pentru a se putea prevala de acţiunea în revendicare, aparent ar putea fi interpretată ca o schimbare a cauzei litigiului dedus judecăţii. În realitate, contextul în care apare această referire demonstrează că ea a fost făcută în compararea titlurilor de proprietate ale păiţilor, specifică, aşa cum s-a arătat, acţiunii în revendicare de drept comun.
În acest sens, instanţa de apel a subliniat că, în raport de decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, prevalează dispoziţiile legii speciale, ceea ce înseamnă că „atât timp cât reclamantele nu au un drept de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-o decizie de restituire emisă într-o procedură administrativă, nu pot dovedi existenţa bunului în patrimoniul lor, condiţie esenţială pentru formularea acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun".
În ceea ce priveşte celelalte critici, se constată că reclamantele au sesizat instanţele de judecată cu o acţiune în revendicare de drept comun, prin care au solicitat compararea titlurilor de proprietate.
În faţa instanţei de judecată astfel investite, atât reclamantele, cât şi pârâta au exhibat câte un titlu, respectiv contractul de vânzare cumpărare al autorului reclamantelor, încheiat în anul 1940 şi contractul de vânzare-cumpărare al pârâtei, încheiat în anul 1997.
Atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele păiţi fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor păiţilor, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat.
Reclamantele pretind că titlul lor de proprietate este mai caracterizat, deoarece contractul de vânzare-cumpărare, transcris, nu a fost desfiinţat pe cale judecătorească, iar preluarea imobilului s-a realizat în mod abuziv. Spre deosebire de titlul lor, cel al pârâtei provine de la un neproprietar şi este ulterior contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul lor.
Această susţinere nu poate fi avută în vedere, deoarece atât prima instanţă cât şi instanţa de apel, în mod corect au constatat că titlul pârâtei este preferabil.
Astfel, chiar dacă convenţia de vânzare-cumpărare, de care se prevalează reclamantele nu a fost desfiinţată, dreptul de proprietate al reclamantelor nu este un drept consolidat şi nici nu este actual.
Imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, dar acest aspect, prin el însuşi, nu este de natură a demonstra că titlul pârâtei este mai puţin caracterizat în comparaţie cu cel al reclamantelor.
Actul de preluare de către stat nu a fost niciodată până în prezent atacat de către reclamante şi nici o autoritate internă nu a invalidat actul de preluare şi titlul de proprietate al statului, dobândit ca urmare a naţionalizării.
De asemenea, după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, când imobilul în discuţie nu fusese încă înstrăinat, reclamantele nu au făcut nici un demers pentru a beneficia de dispoziţiile acestei legi.
Prin urmare, atât timp cât titlul de proprietate al statului nu a fost contestat, iar în cadrul procedurii de înstrăinare, fostul proprietar sau moştenitorii acestuia nu au făcut nici un demers prin care să facă cunoscut că există şi alte persoane care pretind dreptul de proprietate asupra imobilului, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către pârâtă, Statul Român beneficia de aparenţe mai puternice că are calitatea de proprietar.
Or, acest lucru este important, deoarece în acţiunea în revendicare în care ambele păiţi invocă existenţa unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este suficientă, fiind necesar a se stabili şi care din cei doi autori, la data dobândirii, era un wms dotrirm sau, cel puţin, beneficia de aparenţe mai puternice că îndeplineşte această calitate.
Comparând cele două titluri, se constată că titlul pârâtei este mai caracterizat, pentru că, în condiţiile în care nimeni nu a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare, acesta beneficiază de prezumţia de legalitate, iar la data dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă, titlul statului prezenta toate aparenţele de legalitate, nefiind nici măcar defăimat sau contestat de reclamante ca fiind abuziv.
Reclamantele, dimpotrivă, deşi au calitatea de moştenitoare ale fostului proprietar, al cărui titlu de proprietate nu a fost desfiinţat, nu deţin un titlu mai preferabil, deoarece bunul a ieşit din patrimoniul autorului lor ca efect al naţionalizării, iar dreptul de proprietate al autorului lor nu a fost consolidat prin nici un demers ulterior, de natură a aduce bunul în patrimoniul proprietarului iniţial sau de a constata caracterul abuziv al preluării, nici în urma intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 şi nici după adoptarea Legii nr. 10/2001.
Este adevărat că prin Legile nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, preluările operate în baza Decretului nr. 92/1950 sunt considerate ca fiind preluări abuzive, dar aceste reglementări nu pot fi opuse pârâtei, deoarece contractul de vânzare-cumpărare, încheiat înainte de intrarea în vigoare a actelor normative în discuţie nu a fost desfiinţat.
De altfel, prin decizia pronunţată în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Instanţa supremă a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Decizia dată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor deţinute în baza unui contract de închiriere.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea de Convenţie sau principiului securităţii juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 Primul protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Soluţia se regăseşte şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauzele în care au fost analizate încălcări ale dreptului de proprietate de către autorităţile romane.
Astfel, în ceea ce priveşte noţiunea de „bun", Curtea europeană a decis că poate cuprinde atât „bunurile existente" cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa CEDO prezentată, bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, par. 23, etc).
În schimb, Curtea europeană a statuat că nu vor fi considerate „bunuri", în sensul art. menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia înpotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer înpotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza lonescu şi Mihăilă înpotriva României, hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006, par. 29, etc).
Jurisprudenţa Curţii europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză pilot Măria Athanasiu şi alţii înpotriva României, Curtea a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010, par. 143).
Prin urmare, reclamantele nu deţin nici un bun în sensul art. 1 Primul Protocol adiţional la Convenţie, care ar putea antrena garanţiile oferite de norma europeană.
Pârâta, în schimb, deţine un bun şi se bucură de toate garanţiile oferite de art. 1 Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece titlul său de proprietate nu a fost anulat de nici o autoritate competentă şi conferă pârâtei un drept de proprietate actual, nerevocabil şi neafectat de vreun termen sau condiţie.
Faţă de împrejurarea că pârâta are un bun în sensul Convenţiei, lipsirea ei de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Or, anularea titlului pârâtei pentru a se da preferabilitate titlului invocat de reclamante, care, pentru motivele arătate, nu reprezintă un bun în sensul Convenţiei ar reprezenta o încălcare nejustificată şi disproporţionată a dreptului de proprietate care se bucură de protecţia art. 1 Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Faţă de toate cele menţionate, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a tuturor textelor de lege enunţate de recurente, aplicabile în cauză, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motiv pentru care recursul declarat se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele A.L.R.P. şi M.D.A. împotriva deciziei nr. 142A din 24 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6634/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6626/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
