ICCJ. Decizia nr. 6655/2010. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6655/2010
Dosar nr. 324/1/2010
Şedinţa publică din 09 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3396 din 21 octombrie 2008, Tribunalul Timiş a admis acţiunea reclamanţilor P.H.R., P.K.G., P.T.M.E. în calitate de moştenitori ai defuncţilor reclamanţi P.M.D., P.R., P.E.H., P. (căsătorită H.) E.H., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Lugoj, SC L. SA Lugoj, SC B.N. SRL Lugoj şi a constatat nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Consiliul Judeţean Timiş la data de 2 februarie 1995, cu privire la imobilul de mai sus, cât şi nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1207 din 31 februarie 2004, încheiat între cele două pârâte, societăţi comerciale, cu privire la acelaşi imobil.
A reţinut prima instanţă, că imobilul în litigiu, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 298 din 7 decembrie 1987, fără plata unei despăgubiri, astfel cum rezultă din menţiunile de C.F. şi adresa nr. 4653 din 4 august 2004 emisă de SC M. SA Lugoj, încheierea de înscriere în C.F. nr. 6295/1994, cu specificaţia expropriere.
Ulterior, terenul iniţial înscris în C.F. 3026 L.G. nr.top 1229 a fost dezmembrat în nr.top 1229/1 de 4649 mp, nr.top 1129/2 de 2051 mp.
Asupra primului top nr. 1229/1 în anul 1994 a fost intabulat dreptul de proprietate al pârâtei SC L. SA Lugoj, care a ridicat o serie de construcţii pe terenul aferent, iar în anul 1996 şi-a întabulat şi dreptul de proprietate asupra terenului, în baza Legii nr. 15/1990 şi HG nr. 834/1991.
În anul 2004, pârâta SC L. SA Lugoj înstrăinează terenul din litigiu pârâtei SC B.N. SRL Lugoj.
A mai reţinut, prima instanţă, că în raport de Constituţia din 1965, art. 6 din Legea nr. 213/1998 imobilul a trecut fără titlu valabil, întrucât exproprierea s-a făcut fără o justă despăgubire şi nu în contradictoriu cu proprietarii imobilului de la acea dată, consideraţi decedaţi în R.F.G., fapt ireal, astfel cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar.
Scopul exproprierii nefiind realizat, însă terenul este ocupat de construcţia edificată de pârâta SC L. SA Lugoj, succesoare a unei unităţi economice de stat, căreia i-a preluat patrimoniul în baza art. 20 din Legea 15/1990.
Referitor la contractul de vânzare-cumpărare nr. 1207 din 31 martie 2004, prima instanţă a reţinut că a fost încheiat, în frauda dreptului de proprietate al reclamanţilor şi cu nesocotirea art.1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie, bunul înstrăinat făcând parte din categoria bunurilor indisponibilizate în sensul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii formulând notificare în condiţiile acestei legi.
Împotriva acestei hotărâri, pârâţii SC L. SA, şi SC B.N. SRL Lugoj, Consiliul Local al Municipiului Lugoj prin Primarul Municipiului Lugoj au declarat apel.
În apelul pârâţilor SC L. SA, SC B.N. SRL Lugoj hotărârea este criticată pe motive de nelegalitate, invocându-se greşita interpretare a Legii nr. 15/1990, în raport cu starea de fapt conturată în cauză, potrivit cu care pârâta SC L. SA afirmă preexistenţa unui drept, cu referire la antecesoarea sa, unitate de stat căreia i s-a predat patrimoniul, constituit din construcţii edificate atât anterior actului de expropriere al statului, cât şi ulterior acestuia, aspect necontestat în cauză.
Apelanta SC L. SA Lugoj, a mai susţinut că prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în anul 1995 şi înscrierea acestui drept în C.F., dreptul de proprietate s-a consolidat.
Hotărârea a fost criticată şi prin aceea că instanţa nu a evaluat faptul posesiei netulburate şi continue pe o perioadă de peste 10 ani, anterior depunerii notificării de către reclamant şi nici faptul că edificarea construcţiilor s-a făcut cu bună credinţă.
Consiliul Local al Municipiului Lugoj a criticat hotărârea sub aspectul încălcării normelor de competenţă materială, întrucât anularea unui act administrativ, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate este de competenţa secţiei de contencios administrativ, în condiţiile Legii nr. 554/2004; lipsa calităţii procesuale pasive a Consiliului Local, în raport cu art. 91 din Legea nr. 215/2001, împrejurarea, că instanţa a soluţionat litigiul din perspectiva Legii nr. 10/2001; inadmisibilitatea acţiunii, întrucât reclamanţii au posibilitatea formulării unei acţiuni în realizarea dreptului, caz în care dispoziţiile art. 111 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt incidente; instanţa a ignorat împrejurarea că notificarea reclamanţilor a fost transmisă A.V.A.S. spre soluţionare.
Hotărârea a fost criticată şi pentru faptul că motivarea este contradictorie, întrucât combină elemente de drept comun cu dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, aspect sub care se susţine că s-au nesocotit dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care impuneau respingerea acţiunii reclamanţilor ca prescrisă.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă prin Decizia nr. 227 din 27 octombrie 2009, a admis apelurile declarate de intimaţii pârâţi SC L. SA Lugoj, SC B.N. SRL Lugoj, Consiliul Local al Municipiului Lugoj prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 3396/PI din 21 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş, prin care a schimbat-o în tot şi rejudecând cauza, a respins acţiunea reclamanţilor ca nefondată.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut în esenţă, următoarele:
Bunul în litigiu se afla în patrimoniul SC L. SA Lugoj în mod legitim în raport de dispoziţiile Legii nr. 15/1990, fiind beneficiara unui certificat de atestare a dreptului de proprietate, întabulându-şi acest drept în anul 1996, edificând construcţiile cu acordul proprietarului înscris în C.F. la acea dată, neputându-i-se reţine nicio culpă în legătură cu demersurile pentru care le-a făcut pentru clarificarea proprietăţii sale, neexistând motive de nulitate absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare nr. 1207 din 31 martie 2004 încheiat între SC L. SA Lugoj şi SC B.N. SRL Lugoj curtea a reţinut ca greşit raţionamentul primei instanţe potrivit căruia actul juridic este nul absolut întrucât cumpărătorul nu a fost de bună credinţă, iar înstrăinarea are la bază frauda, bunul vândut fiind indisponibilizat conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, căci reclamanţii au formulat notificări în condiţiile acestei legi.
Curtea a constatat că bunul nu se mai află în proprietatea statului la data de 9 august 2001 când reclamanţii au formulat notificarea, ci în proprietatea unei societăţi comerciale integral privatizate, dreptul de proprietate al SC L. SA Lugoj, fiind întabulat încă din anul 1996.
De asemenea, dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu impun nicio interdicţie particularilor care au dobândit astfel de bunuri în condiţiile legii, notificarea reclamanţilor fiind formulată după circa 8 ani de la data întabulării dreptului de proprietate al SC L. SA Lugoj.
A mai constatat curtea, că pârâta-cumpărătoare SC B.N. SRL Lugoj a fost de bună credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare întrucât s-a întemeiat pe un drept consolidat al vânzătorului.
De altfel, tribunalul, nu a evocat care sunt elementele de rea-credinţă ale cumpărătorului, rezumându-se la afirmaţia „nu poate fi reţinută buna-credinţă a cumpărătoarei SC B.N. SRL, actul fiind încheiat în frauda dreptului de proprietate al reclamanţilor, cu încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie şi a jurisprudenţei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului".
Or, în drept, buna-credinţă se prezumă, iar reaua-credinţă trebuie dovedită.
Curtea, nu a mai analizat celelalte motive de apel dat fiind că acestea, au fost analizate în mod judicios de prima instanţă şi în limitele deciziei de casare nr. 110/A din 5 mai 2008 a Curţii de Apel Timişoara.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamanţii P.H.R., P.K.S. şi P.T.M.E. în calitate de moştenitori ai defunctului P.M.D. şi P.R., P.E.H. şi P.H.E. în calitate de moştenitori ai defunctului P.K.M., invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Dezvoltând criticile de nelegalitate recurenţii-reclamanţi au susţinut că, invocarea bunei-credinţe în materie de nulitate nu este susceptibilă de a acoperi cauzele de nulitate absolută a actelor încheiate, demersul lor judiciar constituindu-l, lipsa cauzei licite atât la preluarea imobilului de către stat cât şi la încheierea actelor de înstrăinare ulterioare.
Continuând raţionamentul, recurenţii au mai arătat că, în condiţii de minimă diligenţă rezonabilă a părţilor contractante, atât Statul Român cât şi cele două societăţi comerciale pârâte în prezentul dosar ştiau sau trebuiau să ştie că situaţia juridică a imobilului în discuţie împiedică orice transfer de proprietate.
În ceea ce priveşte actele de înstrăinare încheiate de stat cu pârâtul 1, respectiv de pârâtul 1 cu pârâtul 2, urmează a se constata că ele sunt nu numai nule ca rezultat al unui titlu de proprietate nul al înstrăinătorului primar, dar ele şi-au produs efecte în condiţiile în care, din anul 1994, România era deja ratificantă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte, curtea a ignorat faptul că pârâta apelantă era succesoarea unei unităţi socialiste care deţinea patrimoniul respectiv, numai pentru că statul preluase fără titlu imobilul în litigiu, ceea ce face ca şi certificatul atestator al proprietăţii să fie emis nelegal.
În ceea ce priveşte buna-credinţă a pârâţilor cu privire la actele juridice subsecvente, recurenţii au invocat jurisprudenţa Curţii de Apel Timişoara, care a reţinut că orice persoană cu diligenţe minime rezonabile putea şi trebuia să acţioneze în considerarea faptului că imobilele trecute în proprietatea statului şi care ulterior anului 1989 au făcut obiectul unor acte normative de reparaţie nu poate fi considerat a fi acţionat cu bună credinţă la încheierea unor acte juridice de dobândire a unor astfel de imobile.
Referitor la gradul de ocupare al terenului în litigiu, recurenţii au arătat că, această împrejurare nu este relevantă în cauză, faţă de faptul că nu face obiectul acţiunii şi nici a vreunui demers judiciar reconvenţional al pârâţilor.
Verificând legalitatea hotărârii recurate în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Acţiunea dedusă judecăţii a fost pronunţată la data de 4 ianuarie 2006, aparţine dreptului comun şi a fost introdusă după apariţia Legii nr. 10/2001.
Obiectul acţiunii introductive îl constituie, constatarea nulităţii absolute a titlului statului asupra terenului înscris în C.F. nr. 3399 Lugoj, dobândit prin expropriere, precum şi nulitatea absolută a titlului pârâtei SC L. SA Lugoj asupra aceluiaşi imobil, dobândit în baza Legii nr. 15/1990 şi a HG nr. 834/1991, şi nulitatea absolută a titlului pârâtei SC B.N. SRL Lugoj, constând în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta SC L. SA Lugoj.
Se impune precizarea că antecesorii reclamantelor au urmat calea Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziţia nr. 2268 din 8 decembrie 2005 (dosar 114/2006) le-a fost respinsă cererea, de restituire în natură a terenului propunându-le despăgubiri.
Această dispoziţie a fost contestată formând obiectul dosarului nr. 11992/30/2005 al Tribunalului Timiş.
Revenind la speţă, prin Decizia nr. 110/A din 5 mai 2008 a Curţii de Apel Timişoara, tribunalul a fost învestit cu rejudecarea prezentei cauze, stabilindu-se de către instanţa superioară că acţiunea de faţă este o acţiune de drept comun, prin care reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute, atât a titlului prin care Statul Român a preluat imobilul în discuţie cât şi a titlurilor societăţilor comerciale pârâte, proprietari prin edificare, respectiv prin vânzare-cumpărare.
Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, instanţa de apel a constatat în mod judicios că, reclamanţii nu au făcut dovada că pârâţii SC L. SA Lugoj şi SC B.N. SRL Lugoj au fost de rea credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1207 din 31 martie 2004, privind imobilul înscris în C.F. nr. 3499, nr.topografic 1229/1-1228/3 compus din teren intravilan.
Buna-credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce afirmă că a existat rea-credinţă.
Aceasta înseamnă că acelea care contestă buna-credinţă, trebuie să răstoarne prezumţia şi să dovedească reaua-credinţă.
Astfel de dovezi nu s-au făcut în cauză, pârâţii încheind actul juridic în discuţie cu bună credinţă, mai ales că la data respectivă pârâta SC L. SA Lugoj figura în cartea funciară ca titular al dreptului de proprietate şi nu exista nici un litigiu în cadrul căruia să fi fost contestat acest drept.
În aprecierea bunei credinţe se are în vedere şi faptul că reclamanţii nu au solicitat anularea actului de privatizare al pârâtei SC L. SA Lugoj, astfel încât pârâta SC B.N. SRL Lugoj a avut convingerea că tratează cu adevăratul proprietar.
Faţă de cele expuse în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii P.H.R., P.K.G., P.M.E. împotriva deciziei civile nr. 227 din 27 octombrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6656/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6654/2010. Civil → |
|---|
