ICCJ. Decizia nr. 6674/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6674/2010
Dosar nr. 5394/117/2009
Şedinţa publică din 9 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, la data de 14 octombrie 2009, reclamanta L.K. a solicitat instanţei să dispună, prin hotărârea ce se va pronunţa, obligarea pârâtului Primarul Municipiului Dej la emiterea dispoziţiei de soluţionare a notificării înregistrate sub nr. 113/2001, cu privire la imobilul situat în municipiul Dej, compus din 3 case de piatră cu şapte încăperi şi curte în suprafaţă de 251 stj.p., înscris în CF Dej, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 725 din 11 noiembrie 2009, Tribunalul Cluj, a admis acţiunea, a obligat pârâtul Primarul municipiului Dej să emită în favoarea reclamantei dispoziţia de soluţionare a notificării formulată cu privire la imobilul solicitat şi a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei a cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 RON.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că notificarea reclamantei este şi în prezent nesoluţionată, aşa cum a recunoscut pârâtul prin întâmpinare, iar potrivit dispoziţiilor art. 25 şi 26 Legea nr. 10/2001, reclamanta este îndreptăţită la soluţionarea notificării, având în vedere că termenul de 60 de zile prevăzut pentru soluţionare a fost depăşit cu un interval de timp nepermis de mare, neputându-se invoca motive rezonabile în apărarea pârâtului.
Nerezolvarea notificării formulate într-un interval de timp rezonabil, în condiţiile în care la dosarul aferent notificării erau depuse acte care permiteau analizarea cererii şi adoptarea unei soluţii, reprezintă o conduită abuzivă a autorităţii administrative, generatoare de prejudicii în patrimoniul reclamantei.
Totodată, instanţa de fond a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 RON în favoarea reclamantei, diminuând cuantumul onorariului solicitat, în raport de munca depusă şi complexitatea cauzei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, atât reclamanta, cât şi pârâtul.
Reclamanta, prin apelul declarat, a solicitat schimbarea în parte a sentinţei, în sensul obligării pârâtului la plata integrală a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului, invocând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., prin diminuarea cuantumului onorariului cu 90%, de la 5.000 RON, la 500 RON.
Apelanta-reclamantă a invocat şi faptul că, în baza art. 26 alin. (1) Legea nr. 146/1997, o cotă de 75% din sumele provenind din impozitele încasate din onorariile avocaţilor constituie venituri la bugetul de stat, ceea ce impune neaplicarea dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ..
Prin apelul declarat de pârât, s-a solicitat schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamantei şi exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul-apelant a susţinut că a soluţionat notificarea reclamantei prin dispoziţia din 2001, dosarul fiind înaintat la Prefectura Cluj, de unde a fost restituit prin adresa din 10 martie 2003.
Procedura administrativă a fost finalizată prin emiterea dispoziţiei din 2 februarie 2010.
În ce priveşte obligaţia instituită în sarcina sa, de plată a cheltuielilor de judecată în sumă de 500 RON, pârâtul a solicitat exonerarea, invocând dispoziţiile art. 1, 4 O.G. nr. 22/2002, faptul că în bugetul instituţiei aprobat în condiţiile legii nu sunt incluse prevederi bugetare având destinaţia de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.
Curtea de Apel Cluj, secţia civilă şi de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, prin decizia nr. 85 A din 19 martie 2010, a respins ca nefondate apelurile.
Cu privire la apelul reclamantei, instanţa a reţinut în esenţă că, obiectul procesului îl constituie o obligaţie de a face, respectiv obligarea entităţii deţinătoare a imobilului să emită dispoziţie de soluţionare a notificării şi nici formularea conţinutului acţiunii şi nici dovedirea condiţiei nesoluţionării notificării nu presupuneau o muncă de o complexitate marcată, care să justifice încasarea unui onorariu de 5.000 RON. Criteriul vizând valoarea cauzei, invocat de reclamantă, nu are relevanţă în speţă, faţă de obiectul acţiunii-obligaţie de a face, acesta constituind un reper în situaţia în care, emisă fiind dispoziţia sau decizia prin care s-a soluţionat notificarea, titularul notificării formulează contestaţie împotriva acestui act. Prezentul litigiu nu vizează soluţionarea notificării pe fond, ci obligarea emitentului să finalizeze procedura administrativă, prin emiterea unei dispoziţii.
Nici motivul grefat pe dispoziţiile art. 26 alin. (1) Legea nr. 146/1997, nu poate fi luat în considerare, deoarece consecinţa ar fi aceea că în baza acestui text legal, dispoziţia cuprinsă în art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ar fi golită de conţinut.
Ca urmare, curtea de apel a constatat că, prima instanţă a procedat la diminuarea cuantumului onorariului solicitat cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., individualizând judicios valoarea onorariului în raport cu munca depusă de avocat şi complexitatea cauzei.
În ce priveşte apelul pârâtului, instanţa de apel a reţinut că, deşi acesta afirmă că a soluţionat notificarea reclamantei prin emiterea dispoziţiei din 2 februarie 2010, nu a făcut dovada acestei afirmaţii, potrivit art. 1169 C. civ..
În lipsa acestei dovezi, operează prezumţia relativă potrivit căreia pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia instituită de art. 25 alin. (1) Legea nr. 10/2001.
În motivarea deciziei s-a reţinut, cu privire la cea de-a doua critică că, pârâtul este în culpă procesuală raportat la momentul promovării şi judecării acţiunii, întrucât a tergiversat soluţionarea notificării, determinând-o pe reclamantă să promoveze prezenta acţiune, care a implicat costuri, din care o parte au fost acordate cu tidu de cheltuieli de judecată.
Invocarea dispoziţiilor O.G. nr. 22/2002, nu prezintă relevanţă, împrejurarea că în bugetul instituţiei nu sunt prevederi bugetare având destinaţia de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei, nefiindu-i imputabilă acesteia şi, prin urmare, neputând fi obligată să suporte consecinţele. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ, revine obligaţia ordonatorilor principali de credite bugetare de a dispune măsurile necesare pentru asigurarea în bugetele proprii a sumelor necesare efectuării plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.
împotriva acestei din urmă decizii, a exercitat calea de atac a recursului pârâtul Primarul Municipiului Dej, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
În motivarea recursului, pârâtul a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a menţinut obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantei, faţă de dispoziţiile art. 1, 4 O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin tiduri executorii. Având în vedere că în bugetul primăriei, aprobat în condiţiile legii, nu sunt prevederi bugetare având destinaţia de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei, pârâtul a solicitat exonerarea de la plata acestora.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile în speţă, partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Dispoziţia legală menţionată prevede o singură condiţie pentru obligarea uneia dintre părţile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut procesul.
Cu alte cuvinte, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care aparţine acelei părţi care a ocazionat, în mod nelegal, declanşarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedeşte cu înseşi cuprinsul hotărârii judecătoreşti prin care acesta s-a finalizat.
Or, în cauză, pârâtul a încălcat dispoziţiile art. 25 Legea nr. 10/2001, depăşind cu mult termenul prevăzut de acest text de lege şi nesoluţionând cererea reclamanţilor într-un interval de timp de câţiva ani. Prin atitudinea sa, pârâtul Primarul Municipiului Dej nu şi-a îndeplinit obligaţia legală ce îi revenea, ceea ce a dus la declanşarea acţiunii judiciare, fiind dovedită culpa sa procesuală şi, pe cale de consecinţă, pârâtul datorează reclamantei cheltuielile de judecată avansate pe parcursul procedurii.
Aşa fiind, faţă de dispoziţiile procedurale aplicabile, pârâtul-recurent nu poate invoca prevederile O.G. nr. 22/2002 în vederea exonerării sale de la plata cheltuielilor de judecată.
Ca urmare, hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a legii, iar criticile formulate prin motivele de recurs nu pot fi primite, recursul urmând a fi respins ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Dej împotriva deciziei nr. 85 A din 19 martie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă şi de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6676/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6675/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
