ICCJ. Decizia nr. 6676/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6676/2010
Dosar nr. 3952/99/2008
Şedinţa publică de la 9 decembrie 2010
Asupra cauzei defaţa/ constata urrmtoarde:
Prin sentinţa ciula nr. 678 din 15 aprilie 2009 a Tribunalului Iaşi, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, invocată de către pârâţii R.R. şi R.I.; s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanţii S.E.D., S.C.D. şi T.C. şi au fost obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul (apartament) situat în municipiul I., judeţul Iaşi.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că pârâţii R.R. şi R.I. au invocat excepţia admisibilităţii acţiunii în revendicare, solicitând respingerea acesteia, deoarece reclamanţii nu au introdus cu prioritate o acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 1998, încheiat de aceştia cu Primăria municipiului Iaşi.
Excepţia nu este întemeiată, tribunalul reţinând în acest sens, că dreptul de proprietate nu este supus prescripţiei extinctive, astfel încât, poate fi protejat prin promovarea unei acţiuni în revendicare. Chiar Legea nr. 10/2001 prevede că persoanele ale căror imobile au fost preluate de stat fără titlu valabil, îşi păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării.
A aprecia în sensul admisibilităţii unor acţiuni, pe motiv că partea trebuia să urmeze o procedură prealabilă la care legea nu o obligă, ar însemna o îngrădire a accesului la justiţie, principiu consacrat de art. 21 Constituţia României.
De asemenea, nici dispoziţiile art. 47 Legea nr. 10/2001 nu pot fi interpretate în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite nu pot solicita, pe calea dreptului comun, restituirea unui bun preluat fără titlu valabil, o atare interpretare fiind contrară drepturilor garantate prin art. 6 parag. 1 şi art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Interpretarea a fost validată şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată în secţii unite.
Deci, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este admisibilă. Efectele deposedării unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate, constau în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecinţa păstrării calităţii de proprietar, avută la dala preluării, efect consacrat expres şi prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) Legea nr. 10/2001.
Acest text care reproduce, în cuprinsul legii speciale, dispoziţiile din dreptul comun, conţinute în art. 480 C. civ., dă vocaţia titularului dreptului de proprietate, de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obţine recunoaşterea acestui drept într-o manieră pe care o consideră adecvată finalităţii urmărite.
De asemenea, trebuie avut în vedere art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la proprietate, direct aplicabil în speţă.
Faptul că potenţialul beneficiar al Legii nr. 112/1995, prin nerespectarea exigenţelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocaţia de a beneficia de măsuri reparatorii reglementate în cuprinsul său, nu poate constitui un fine de neprimire al acţiunii în revendicare, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun.
Atributul instanţei de judecată este acela de a analiza valabilitatea titlurilor de proprietate prezentate de părţi. Or, titlul pârâţilor nu poate fi valabil, atâta vreme cât au contractat de la un non dominus, în speţă, Statul prin Consiliul local al municipiului Iaşi. Doctrina are în vedere faptul că obligaţia unui cumpărător este de a depune toate diligentele pentru a lua cunoştinţă care este titlul de proprietate al vânzătorului şi dacă acesta nu este contestat. Vânzătorul a ştiut că bunul este proprietatea altei persoane şi cu toate acestea a înstrăinat.
Pe fondul cauzei, raportat la actele şi lucrările dosarului, la întreg probatoriul administrat şi văzând reglementările legale aplicabile speţei deduse judecăţii, instanţa a reţinut că, prin compararea titlurilor, se constată că titlurile reclamanţilor sunt preferabile. Autorii lor au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în condiţiile legii, prin contractul de vânzare-cumpărare din 3 martie 1924, autentificat de Tribunalul Iaşi, secţia a 3-a, din 1924, transcris în 1924, prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 februarie 1928, autentificat de Tribunalul Iaşi, secţia a 3-a, din 24 februarie 1928, transcris în 1928, prin contractul de schimb din 7 martie 1930 autentificat de Tribunalul Iaşi, secţia a 3-a, din 07 martie 1930, transcris din 07 martie 1930, prin ordonanţa de adjudecare din 22 noiembrie 1937 autentificată la Tribunalul Iaşi, secţia a 3-a, investită cu formulă executorie din 15 martie 1940, transcrisă din 23 noiembrie 1937.
Cea mai mare parte a imobilului în litigiu a fost restituită prin dispoziţia din 09 iunie 2006 emisă de Primarul municipiului Iaşi, în baza actelor ce atestă calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor. Ulterior emiterii dispoziţiei, S.E.D. a cumpărat de la ceilalţi coindivizari cota restituită, precum şi celelalte drepturi, respectiv, la data de 29 ianuarie 2008, iar S.C.D. l-a moştenit pe tatăl său, S.C., deceda.
Pârâţii au opus titlului acestora, un titlu obţinut de la un neproprietar, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria municipiului Iaşi în anul 1998, în condiţiile în care, demersurile reclamanţilor erau cunoscute atât de vânzător, cât şi de cumpărători.
Referitor la demersurile reclamanţilor, se reţine faptul că aceştia au făcut cunoscută calitatea lor de proprietari asupra imobilului, încă din anul 1991, când au adresat Comisiei locale de fond funciar Iaşi o notificare prin care revendicau proprietatea din Iaşi, expediată prin poştă la data de 5 iulie 1991. Prin hotărârea din 9 aprilie 1992, s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 100 m.p., respingându-se cererea pentru 425 m.p., o dovadă elocventă asupra faptului că au solicitat întregul imobil. Acest fapt a fost reiterat şi prin adresa din 21 octombrie 1996, când s-a înştiinţat Comisia locală de fond funciar că o persoană pe nume S.Ş. revendică în mod ilegal proprietatea defunctului C.S., imobilul din Iaşi.
Instanţa a apreciat că, în speţă, se conturează şi reaua-credinţă, deoarece pârâţii trebuiau să fie diligenţi, în sensul de a se informa de la cine cumpără şi ce titlu posedă vânzătorul. Apărările pârâţilor, în sensul că nu cunoşteau că titlul Statului este contestat începând din anul 1991, reprezintă totuşi o neglijenţă mare, înainte de a proceda la încheierea unei tranzacţii, chiar şi cu Statul ca persoană juridică.
Având în vedere interesul legitim al adevăratului proprietar, respectiv reclamanţii şi interesul nelegitim al pârâţilor, s-a impus recunoaşterea prevalentei interesului legitim, în mod obligatoriu, ca premisă în vederea asigurării circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii R.I. şi R.R..
Prin decizia civilă nr. 23 din 19 februarie 2010, pronunţata de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu ninori şi de familie, s-a admis apelul formulat de pârâţii R.I. şi R.R. împotriva sentinţei civile nr. 678 din 15 aprilie 2009 a Tribunalului Iaşi, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, invocată de pârâţi şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii S.E.D., S.C.D. şi T.C..
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că prin cererea de apel pârâţii R.I. şi R.R. au invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi, constatând, totodată, că speţa de faţă presupune luarea în considerare a două construcţii juridice, pe de o parte, dacă admiterea excepţiei nu încalcă accesul liber la justiţie, iar, pe de altă parte, dacă respingerea excepţiei nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securităţii raporturilor juridice.
Aceste construcţii juridice trebuie raportate la decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, a secţiilor unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.
S-a constatat în jurisprudenţa Curţii Europene, că legile speciale prin care s-a reglementat situaţia imobilelor preluate cu titlu sau fără titlu valabil de către stat, oferă mecanisme instituite care nu rezolvă speranţa legitimă a persoanelor îndreptăţite de a fi despăgubite în mod integral pentru proprietăţile lor şi că, restituirea în natură ar acoperi acest deziderat. De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene se are în vedere măsura proporţionalităţii între drepturile solicitate de fostul proprietar şi cele ale actualului proprietar.
În cauza de faţă, se constată că reclamanţii, urmând procedura Legii speciale nr. 10/2001, au formulat notificare prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului construit şi neconstruit situat în Iaşi, judeţul Iaşi.
Prin dispoziţia din 09 iunie 2006 emisă de Primarul municipiului laşi, s-a restituit în natură şi în indiviziune reclamanţilor, terenul construit şi neconstruit în suprafaţă de 373,62 m.p., iar pentru suprafaţa de 62,38 m.p. teren şi pentru construcţiile în suprafaţă utilă de 51,47 m.p., înstrăinate pârâţilor în baza Legii nr. 112/1995, au fost acordate despăgubiri în condiţiile legii speciale. Această dispoziţie nu a fost contestată în justiţie de reclamanţi, care în acest mod, au acceptat propunerea unităţii deţinătoare, ca pentru imobilul deţinut de pârâţi să primească măsuri reparatorii prin echivalent. Astfel, speranţa legitimă a reclamanţilor a fost realizată, iar în ceea ce priveşte mecanismul procedurii Legii nr. 10/2001, acesta a fost efectiv.
În ceea ce-i priveşte pe pârâţi, aceştia au devenit proprietari ca efect al Legii nr. 112/1995, respectiv, urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 1998, deci, anterior apariţiei Legii nr. 10/2001.
Acţiunea în revendicarea imobilului deţinut de către pârâţi a fost formulată la data de 31 iunie 2008, după ce reclamanţii au uzat şi beneficiat de procedura instituită de Legea nr. 10/2001, fără a contesta dispoziţia emisă, acceptând astfel, măsuri reparatorii pentru imobilul imposibil de restituit în natură.
De asemenea, reclamanţii nu au formulat acţiune în desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 de către pârâţi.
Or, prin decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, Înalta Curte a stabilit că se rezolvă în favoarea legii speciale, concursul între legea specială şi legea generală care, în ceea ce-i priveşte pe reclamanţi, a constituit un remediu efectiv, ce a acoperit speranţa legitimă a acestora, atunci când au uzat de această cale, astfel încât, aceştia nu se mai pot prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol şi nu mai pot invoca încălcarea accesului liber la justiţie, deci, nu mai au la dispoziţie calea unei acţiuni în revendicare.
Având în vedere că, în ceea ce-i priveşte pe reclamanţi, mecanismul aplicării Legii nr. 10/2001 a fost efectiv, deoarece nu a fost contestat de către aceştia, iar speranţa legitimă a fost împlinită, acţiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun după ce au epuizat procedura Legii nr. 10/2001, apare ca inadmisibilă. Aceasta se datorează împrejurării că şi pârâţii deţin un bun, în sensul art. 1 Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., iar dacă s-ar da prioritate acţiunii în revendicare, s-ar aduce atingere în mod evident, unui alt drept de proprietate şi securităţii raporturilor juridice.
Aşa fiind, s-a constatat că atâta timp cât reclamanţii au uzat de procedura instituită de Legea specială nr. 10/2001, acceptând măsurile reparatorii pentru imobilul vândut chiriaşilor, pârâţi în cauza de faţă, cărora nu le-a fost desfiinţat titlul, acţiunea în revendicare apare ca inadmisibilă şi a fost respinsă ca atare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, apelanţii-reclamanţi S.E.D., S.C.D. şi T.C., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, au solicitat casarea acesteia, trimiterea dosarului spre rejudecare la instanţa de apel, pentru soluţionarea pe fond a cauzei.
Recursul este întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar criticile formulate vizează, în mod deosebit, admisibilitatea acţiunii în revendicare.
În acest sens, se susţine că interpretarea legii de către instanţa de apel este nevalidă, existând o reală contradicţie între principiile utilizate, situaţia de fapt şi rezultatul interpretării.
Astfel, se reţin ca principii de interpretare a legislaţiei în materie, două direcţii stabilite de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului:
a) restituirea în natură acoperă dezideratul unei reparaţii juste a prejudiciilor cauzate prin trecerea abuzivă a imobilelor în proprietatea statului, atunci când legile speciale nu cuprind mecanisme efective care să rezolve speranţa efectivă a persoanelor îndreptăţite de a fi despăgubite integral;
b) respectarea principiului proporţionalităţii între exercitarea drepturilor foştilor proprietari şi exercitarea drepturilor foştilor chiriaşi, actuali proprietari.
Instanţa de apel a reţinut că aceste principii au fost respectate prin: acordarea de despăgubiri pentru foştii proprietari prin decizia de restituire din 2006; neatacarea acestei dispoziţii de către reclamanţi; nepromovarea unei acţiuni pentru constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor, necesitatea respectării securităţii raporturilor juridice; cumpărarea apartamentului de către chiriaşi în 1998; efectivitatea mecanismului aplicării Legii nr. 10/2001 faţă de proprietari; necesitatea respectării securităţii raporturilor juridice; protejarea dreptului de proprietate al pârâţilor, inclusiv prin art. 1 al Protocolului 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; condiţionarea acţiunii în revendicare de constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu foştii chiriaşi.
Prin soluţia şi argumentaţia instanţei de apel se încalcă principiile statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Astfel, referitor la principiul proporţionalităţii, se arată că reclamanţii au solicitat imobilul de la stat încă din 1991, restituindu-se doar 100 m.p. de teren, pe motiv că nu exista temei juridic pentru retrocedarea întregului imobil. Imobilul nu s-a restituit decât parţial, în anul 2006, despăgubirile pentru apartamentul vândut ilegal nemaifiind nici măcar o speranţă pentru S.E.D., S.C.D. şi T.C..
Pârâţii au ocupat imobilul după 1989, plătind o chirie modică, iar în 1998, la numai 3 ani după apariţia legii care le dădea dreptul să cumpere, au devenit proprietari.
Statul Român a adoptat legea prin care restituia imobilele foştilor proprietari în anul 2001. Executarea şi aplicarea legii nu sunt eficiente, în condiţiile în care, Legea nr. 10/2001 a cunoscut numeroase modificări.
Foştii chiriaşi au dobândit dreptul să cumpere imobilele pe care le ocupau, în perioada 1995-2001, problema acestora fiind "rezolvată" prin vânzarea de către stat în baza Legii nr. 112/1995, care nu a cunoscut nicio modificare.
Despăgubirile către foştii proprietari sunt, deocamdată, iluzorii: legea nu stabileşte termene pentru emiterea dispoziţiilor, acordarea banilor sau titlurilor de valoare; nu sunt prevăzute sancţiuni/penalităţi pentru nerespectarea termenelor, formalităţile sunt excesive în raport cu caracterul "reparator", generate de repetatele modificări ale legii şi ale normelor de executare.
Foştii chiriaşi locuiesc efectiv în case ca proprietari, în prezent, cu drepturi depline, inclusiv dreptul de a vinde imobilele.
Referitor la principiul securităţii raporturilor juridice, instanţa de apel a reţinut că securitatea raporturilor juridice implică respectarea dreptului de proprietate constituit cu bună credinţă, dobândit de fostul chiriaş.
În ceea ce priveşte dreptul de proprietate, s-a reţinut că autorii reclamanţilor au dobândit dreptul de proprietate în condiţiile legii.
Pârâţii au cunoscut demersurile reclamanţilor-intimaţi şi aveau obligaţia să verifice valabilitatea titlului statului.
La înstrăinare, trebuia să existe atât buna credinţă a vânzătorului, cât şi cea a cumpărătorului.
Încă din 1991 S.E.D. a adresat Comisiei locale de fond funciar Iaşi o notificare prin care revendica proprietatea din laşi. Prin hotărârea din 9 aprilie 1992, s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 100 m.p., respingându-se cererea pentru 425 m.p., o dovadă elocventă asupra faptului că a solicitat întregul imobil. Acest fapt a fost reiterat şi prin adresa din 21 octombrie 1996, când a înştiinţat Comisia locală de fond funciar că o persoană pe nume S.Ş. (demersurile acestuia sunt confirmate de adresa din 24 noiembrie 1998 a Comisiei judeţene de aplicare a Legii nr. 112/1998, depusă la termenul din 15 ianuarie 2010) revendică în mod ilegal proprietatea autorului C.S., imobilul din Iaşi.
Referitor la principiul privind accesul liber la justiţie, se susţine că acţiunea în revendicare este admisibilă chiar dacă nu a fost precedată de o acţiune în constatarea nulităţii titlului pârâţilor.
În ipoteza condiţionării acţiunii în revendicare (recunoaşterea proprietăţii asupra unui bun) de existenţa unei hotărâri prin care să fie constatată nulitatea titlului statului, s-ar încălca accesul liber la justiţie (art. 21 Constituţie, art. 6 Convenţie).
Totodată, accesul liber la justiţie este îngrădit şi prin limitarea valorificării drepturilor reclamanţilor-intimaţi la calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, care, în situaţia de faţă, nu oferă o satisfacţie echitabilă.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate vizează, în esenţă, aspecte de nelegalitate ce se circumscriu motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza, când hotărârea atacata a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Înalta Curte constată, din situaţia de fapt stabilită de instanţele anterioare, că imobilul în litigiu situat în municipiul I., judeţul Iaşi, a fost trecut în proprietatea statului, în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, situaţie pentru care s-a adoptat o lege specială, ce reglementează condiţiile în care aceste imobile se pot restitui în natură foştilor proprietari, care au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul legii.
Legea specială în materie şi anume, Legea nr. 10/2001, se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute (art. 18 lit. c), art. 29 din lege).
De altfel, recurenţii reclamanţi în cauză au urmat procedura Legii nr. 10/2001, după cum rezultă din actele şi lucrările dosarului.
Se constată, astfel, că recurenţii reclamanţi au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului construit şi neconstruit situat în Iaşi, judeţul Iaşi. Prin dispoziţia din 09 iunie 2006 emisă de Primarului municipiului laşi, s-a restituit în natură şi în indiviziune reclamanţilor, terenul construit şi neconstruit în suprafaţă de 373,62 m.p., iar pentru suprafaţa de 62,38 m.p. teren şi pentru construcţiile în suprafaţă utilă de 51,47 m.p., înstrăinate pârâţilor în baza Legii nr. 112/1995, s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale. Această dispoziţie nu a fost contestată în justiţie de reclamanţi care, în acest mod, au acceptat propunerea unităţii deţinătoare ca pentru imobilul deţinut de pârâţi în proprietate să primească măsuri reparatorii prin echivalent.
În ceea ce-i priveşte pe intimaţii-pârâţi, aceştia au devenit proprietari ca efect al Legii nr. 112/1995, respectiv, ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 1998, anterior apariţiei Legii nr. 10/2001.
Acţiunea în revendicare a imobilului deţinut de către pârâţi a fost formulată la data de 31 iunie 2008 şi întemeiată pe dispoziţiile art. 480, art. 481 C. civ., după ce reclamanţii au uzat de procedura instituită de legea specială, fără a contesta în instanţă dispoziţia emisă în temeiul acestei legi şi acceptând, prin urmare, măsuri reparatorii pentru imobilul imposibil de restituit în natură.
De asemenea, recurenţii reclamanţi nu au formulat acţiune în desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor.
Urmare criticilor de nelegalitate formulate prin motivele de recurs, în cauza dedusă judecăţii, instanţa supremă are de apreciat asupra împrejurării dacă, în situaţia dată, confirmarea dreptului de proprietate, în mod irevocabil, prin dispoziţia emisă şi neatacată în procedura de restituire, reglementată de legea specială în materie, respectiv Legea nr. 10/2001, mai permite sau nu, celor interesaţi, să recurgă la protecţia aceluiaşi drept de proprietate, asigurată pe calea dreptului comun, prin acţiunea în revendicare.
În privinţa acestor imobile, după data de 14 februarie 2001, în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura instituită de legea specială de reparaţie, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind înlăturată de legea specială în materie, respectiv Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, în etapa procesuală a apelului, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită, corelat cu respectarea principiului de drept, „specialia generalibus derogant" şi a regulii „electa una via”.
În acest sens, este şi Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţii unite, când a avut a se pronunţa asupra existenţei sau nu, a unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă a legii, Legea nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C. civ..
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia în interesul legii că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referinţă a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Totodată, problema raportului dintre Jegea specială şi legea generală, a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin Decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ..
În considerentele acestei decizii în interesul legii s-a statuat, în mod expres: „Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile şi acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluţie conformă cu regula non bis in idem şi cu principiul securităţii juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Brumărescu-1997 ş.a.).
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.,"
Prin urmare, instanţa supremă constată că recurgerea la Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi că, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În consecinţă, acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi nu poate fi primită, făcând abstracţie de faptul că aceştia au uzat de reglementările speciale existente cu privire la dreptul de proprietate şi modalitatea de ocrotire a acestuia.
închiderea acestei căi, a acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun pentru imobilele care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, de care au beneficiat recurenţii reclamanţi, nu echivalează cu închiderea accesului la justiţie pentru persoanele interesate.
Accesul la justiţie nu implică şi admiterea cererii. Astfel, împrejurarea că reclamanţii se adresează instanţei pentru a obţine restituirea bunului în natură, după ce în prealabil, au solicitat restituirea aceluiaşi bun în procedura legii speciale, dar solicitarea le-a fost respinsă în considerarea faptului că legea edictată în această materie nu permite acest lucru, reprezintă o analiză a contestaţiei ce poartă asupra unui drept civil şi nu constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 21 Constituţie şi de art. 6 parag. 1 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
De asemenea, având în vedere principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat constant în jurisprudenţa europeană, persoanele care au beneficiat de procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior, acţiune în revendicare, fără a aduce atingere dreptului la un proces echitabil (Cauza Brumărescu contra României - 1997, Cauza Daniel şi Niculina contra României - 2009 ş.a.).
În ceea ce priveşte aplicabilitatea la speţă a art. 1 Primul Protocol Adiţional la Convenţie, invocat de recurenţii reclamanţi, Înalta Curte constată că prioritatea normei din Convenţie poate fi dată în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, numai în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea internă specială.
Or, în speţă, aşa cum rezultă din considerentele de mai sus, recurenţii reclamanţi au urmat şi epuizat calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins, prin necontestarea dispoziţiei emise în procedura de soluţionare a notificării, privind restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Se poate constata, prin urmare, că această cale internă specială a fost una efectivă şi concretă, în cazul recurenţilor rerclamanţi, ceea ce înseamnă că nu se mai poate trece, practic, la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, pe calea dreptului comun, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001 (Decizia în interesul legii nr. 33/2008).
Mai mult, în speţă, recurenţii-reclamanţi au invocat art. 1 Primul Protocol Adiţional la Convenţie, dar nu se pot prevala de un bun în sensul Convenţiei, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat.
În cauză, părţile litigante au o „speranţă legitimă", în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă asupra acestei chestiuni.
În circumstanţele speţei, nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului pentru că titlul intimaţilor pârâţi, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în condiţiile Legii nr. 112/1995, nu a fost anulat, iar bunul imobil se află în posesia acestora.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în speţă, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia dedusă judecăţii, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii S.E.D., S.C.D. şi T.C. împotriva deciziei nr. 23 din 19 februarie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6677/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6674/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
