ICCJ. Decizia nr. 6677/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6677/2010
Dosar nr. 27988/3/2008
Şedinţa publică de la 9 decembrie 2010
Asupra cauzei defaţa, constata următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 18 decembrie 2006, sub nr. 19369/300/2006, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC A. SA şi O.R., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul compus din apartamentul situat în Bucureşti, sector 2, şi cota indiviză de 0,66 % din părţile şi dependinţele comune, împreună cu dreptul de folosinţă pe durata existenţei clădirii asupra cotei de 0,66 % din teren şi, totodată, să dispună obligarea reclamantului la plata către stat a sumei de 41.363 RON, primită cu titlu de despăgubiri la data de 16 august 2003.
Prin sentinţa civilă nr. 3206 din 23 aprilie 2007, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a respins excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti; a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant pe capătul de cerere, a anulat capătul de cerere - obligaţia de a face - formulat de reclamantul C.C., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, SC A. SA şi O.R., pentru lipsa calităţii de reprezentant; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe acţiunea în revendicare a pârâtelor SC A. SA şi O.R., a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamantul C.C. în contradictoriu cu pârâtele SC A. SA şi O.R. pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a admis excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare îndreptată împotriva pârâtului Municipiului Bucureşti prin Primar General, a respins acţiunea în revendicare a reclamantului în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, ca inadmisibilă; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta O.R., în contradictoriu cu pârâtul chemat în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca rămasă fără obiect; a disjuns cererea reconvenţională şi a dispus formarea unui nou dosar distinct, în care a acordat termen pentru continuarea judecăţii acestei cereri.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul C.C., cerere înregistrată la data de 04 iulie 2007, sub nr. 19369/300/2006, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV- a civilă.
Prin decizia ciula nr. 1389/A din 13 noiembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat, apelul promovat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs reclamantul apelant.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 779 din 15 mai 2008, a admis recursul formulat de reclamantul C.C., a casat decizia recurată şi a anulat sentinţa apelată, trimiţând cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, în calitate de primă instanţă.
Cauza a fost înregstrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civila, sub nr. 27988/3/2008 şi a fost soluţionată, pe fond, prin sentinţa civilă nr. 896 din 23 iunie 2009, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiunii principale formulată de reclamanta C.A. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC A. SA, O.R. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respingerii cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta O.R., în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, apartamentul, situat în Bucureşti, sector 2 a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 şi a Deciziei nr. 1932/1978, cu plată, de la fostul proprietar C.C..
Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că numitul C.C. a formulat notificare în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea imobilului în natură şi că acesta nu a fost înstrăinat către chiriaşi, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Ulterior, pe parcursul procesului, prin convenţia încheiată între reclamantul C.C. şi numita C.A., acesta a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului litigios.
Din interpretarea corectă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, este de reţinut că scopul şi raţiunea acesteia, nu poate fi decât acela de a acorda măsuri reparatorii foştilor proprietari, ale căror imobile au fost preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989. În acest sens, în art. 3 din lege, legiuitorul a definit persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii, categoriile respective fiind enumerate limitativ, restrictiv, prevăzându-se în mod expres că sunt îndreptăţite persoanele fizice, proprietare la data preluării în mod abuziv a imobilului. Singura excepţie este cea prevăzută de art. 4 alin. (2) Legea nr. 10/2001, în sensul că de ea beneficiază şi moştenitorii persoanei fizice îndreptăţite, prin succesiune legală sau testamentară. Aşadar, reclamanta în măsura în care se consideră a fi un succesor cu titlu particular al imobilului în litigiu, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, nu poate fi considerată persoană îndreptăţită în condiţiile şi în sensul Legii nr. 10/2001, pentru a putea solicita restituirea în natură a imobilului. Drept urmare, acţiunea continuată de succesorul în drepturi litigioase al reclamantului, fostul proprietar al imobilului în cauză, nu este întemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta C.A..
Prin decizia nr. 637A din 26 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă C.A., s-a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că s-a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent în forma despăgubirilor băneşti şi care se vor calcula conform Titlului VII Legea nr. 247/2005 de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Apelanta a formulat două motive de apel şi anume, primul vizând modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie formulată de intimata-pârâtă O.R. şi cel de-al doilea, referindu-se la soluţia de respingere a cererii principale pe motivul lipsei calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii a reclamantei.
Cu privire la primul motiv, privind greşita respingere a cererii de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, instanţa de apel a apreciat că este lipsit de interes, în condiţiile în care, se critică modul de soluţionare a unei cereri incidentale formulate de partea adversă (intimata pârâtă O.R.) şi care, nu influenţează în nici un fel judecarea cererii principale formulată de apelanta reclamantă.
Alături de celelalte condiţii ale acţiunii civile: afirmarea unui drept, calitatea procesuală şi capacitatea procesuală, interesul reprezintă o cerinţă esenţială pentru promovarea oricărui act de procedură, nu numai a cererii de chemare în judecată.
Pe cale de consecinţă, această exigenţă procedurală există şi se impune a fi respectată şi în privinţa căilor de atac, acestea putând fi exercitate doar în măsura în care soluţia dată de instanţa inferioară afectează în mod real, concret şi actual situaţia juridică a petentului. Pentru aceste motive, Curtea a apreciat ca fiind lipsit de interes primul motiv de apel formulat, înlăturându-l ca atare.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, Curtea a apreciat că în analiza legalităţii şi temeiniciei acestuia, trebuie făcută o precizare legată de temeiul de drept al acţiunii cu care a fost învestit tribunalul în rejudecare după casare.
Aşa cum s-a statuat prin decizia de casare din 15 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, cererea principală formulată de reclamantul C.C. a fost calificată drept o revendicare în temeiul Legii nr. 10/2001, aceasta însemnând, în conformitate cu dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare, potrivit art. 329 C. proc. civ. şi cele ale deciziei nr. XX/1997 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată într-un recurs în interesul legii, că instanţa civilă, în speţă tribunalul, în a cărei rază teritorială se află unitatea deţinătoare sau entitatea investită cu soluţionarea notificării (conform dispoziţiilor art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001) este competentă să judece, atât contestaţia împotriva deciziei sau dispoziţiei emise de unitatea deţinătoare, cât şi să soluţioneze notificarea pe fond, în ipoteza în care, instituţia obligată prin lege să o rezolve nu face acest lucru. Evident, în considerarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. şi având în vedere şi cele statuate de instanţa supremă în decizia pronunţată în recursul în interesul legii, anterior menţionată, Curtea a constatat că instanţa de fond trebuia să soluţioneze cauza în strictă conformitate cu dispoziţiile şi principiile Legii nr. 10/2001. Pe cale de consecinţă, reprecizarea temeiului juridic al acţiunii de către reclamant în faţa instanţei de rejudecare, apare ca fiind inoperantă din punct de vedere al efectelor juridice, faţă de prevederile imperative ale art. 315 C. proc. civ. (care statuează principiul obligativităţii deciziilor date de instanţa de recurs cu privire la problemele de drept elucidate, precum şi cu privire la necesitatea administrării unor probe) şi faţă de cele stabilite de instanţa de recurs prin decizia civilă nr. 779/2008 a Curţii de Apel Bucureşti.
Prin sentinţa apelată, cererea de retrocedare a imobilului a fost respinsă ca neîntemeiată pentru motivul că, deşi în temeiul contractului de cesiune de drepturi litigioase a operat transmisiunea calităţii procesuale active de la reclamantul cedent C.C. la apelanta-cesionară C.A., totuşi, aceasta nu poate avea calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001.
Este adevărat că Legea nr. 10/2001, în art. 3 şi art. 4, prevede posibilitatea acordării măsurilor reparatorii foştilor proprietari (persoane fizice) ai imobilelor la data preluării abuzive şi moştenitorilor acestora legali sau testamentari, cât şi succesibililor care nu au acceptat succesiunea autorului lor, după data de 06 martie 1945 (cu condiţia depunerii în termen a notificării care, în temeiul legii, valorează acceptarea moştenirii în limita bunurilor a căror restituire se solicită), dar nu interzice în nici un fel transmiterea dreptului de proprietate revendicat către alte persoane.
Recunoscând acest drept în patrimoniul fostului proprietar, în condiţiile în care imobilul a fost preluat de la acesta în baza Decretului nr. 223/1974 (fără a exista dovada plăţii concrete a despăgubirilor, deşi în decizia nr. 1091/1983 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti - D.G.D.A.G. - Biroul Fond Locativ se specifică că trecerea imobilului în proprietatea Statului Român se face cu plată), trebuie admis că fostul proprietar, C.C. a păstrat integral dreptul de dispoziţie asupra imobilului, putând în mod liber ceda cu titlu oneros sau gratuit prin acte juridice inter vivos sau mortis causa, acest drept.
Având în vedere că cesiunea dreptului de proprietate litigios a intervenit după formularea anotificării, pentru soluţionarea acesteia în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 şi în limitele în care acest act normativ prevede acordarea măsurilor reparatorii, instanţa a analizat îndeplinirea cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 2 şi 3 din această lege (referitoare la calitatea de persoană îndreptăţită), cât şi cele referitoare la regularitatea depunerii notificării prevăzute de dispoziţiile art. 22 - 23 din acelaşi act normativ, în persoana cedentului (fostul proprietar).
Aşa cum rezultă din materialul probator administrat, C.C. a dobândit proprietatea apartamentului din Bucureşti, sector 2, prin contractul de construire din 1970 încheiat cu Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, plata preţului fiind asigurată prin împrumutul luat de la Casa de Economii şi Consemnaţiuni prin contractul din 1971, apartamentul fiind predat beneficiatului la data de 15 iulie 1971, conform procesului-verbal de predare-primire încheiat la aceeaşi dată.
Imobilul a fost preluat în proprietatea statului, conform Decretului nr. 223/1974, neexistând dovada că despăgubirea pentru acesta ar fi fost plătită, în realitate, proprietarului deposedat, deşi Decizia nr. 1091/1983 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv, face vorbire de evaluarea apartamentului în vederea achitării despăgubirii.
Apreciind că dispoziţiile decretului de preluare sunt contrare prevederilor art. 481 C. civ. (care statuau că nimeni nu putea fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire), dispoziţiilor constituţionale ale vremii, care în art. 36, prevedeau că dreptul de proprietate personală este garantat şi ocrotit de lege, cât şi dispoziţiilor internaţionale din materia drepturilor omului la care România era parte (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), instanţa a concluzionat că acest act normativ nu poate constitui titlu valabil pentru trecerea imobilului în proprietatea statului, nefiind totodată, respectate nici prevederile acestui decret referitor la plata despăgubirii.
Considerând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 2 lit. i) Legea nr. 10/2001 (imobilul fiind preluat abuziv) şi apreciind ca fiind îndeplinite celelalte cerinţe legale, în sensul că dreptul de proprietate asupra imobilului a fost dovedit, iar notificarea a fost depusă în termenul legal, în condiţii de regularitate procedurală, prin executor judecătoresc (conform prevederilor art. 22 alin. (3), (4), (5) din Legea nr. 10/2001), Curtea de apel a constatat că reclamantul C.C. are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Prin contractul de cesiune intervenit între reclamantul-cedent şi apelanta-cesionară, toate drepturile acestuia, care decurg din notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, se transmit acesteia, constituind temeiul pentru care retrocedarea imobilului preluat abuziv (indiferent de forma de realizare - în natură sau prin echivalent) se va face în persoana apelantei cesionare.
Apelanta C.A., dobândind calitatea de reclamant în cauză, apare ca fiind continuatoarea personalităţii autorului său în ceea ce priveşte imobilul a cărui retrocedare se cere şi toate drepturile născute în legătură cu acesta, în special cele rezultate din demararea procedurilor legale de recuperare a proprietăţii pierdute.
Concluzionând, apelanta reclamantă C.A., în calitate de succesor cu titlu particular (cesionar de drepturi litigioase) al reclamantului iniţial, dobândeşte pe deplin îndreptăţirea de a fi beneficiara măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, întocmai ca şi autorul său, iar faptul că legea specială recunoaşte calitatea de persoană îndreptăţită doar foştilor proprietari şi moştenitorilor acestora nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condiţiile în care nu interzice expres cesiunea drepturilor decurgând din notificarea depusă în mod legal.
Făcând aplicarea principiului de interpretare a normelor juridice potrivit căruia, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, instanţa de apel a considerat că prima instanţă a procedat la o restrângere, nejustificată legal, a domeniului de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, prin nerecunoaşterea calităţii cesionarei, de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
În raport de prevederile legale aplicabile în cauză (dispoziţiile Legii nr. 10/2001), Curtea a apreciat că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, astfel că devin incidente în speţă, prevederile art. 26 din actul normativ sus-menţionat, în sensul că se impune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri sau servicii sau în acordarea de despăgubiri. Având în vedere că acordarea bunurilor sau serviciilor în compensare este subordonată de legiuitor unor condiţii a căror îndeplinire nu se regăseşte în speţă (existenţa efectivă a unor astfel de bunuri disponibile, în mod concret individualizate în patrimoniul pârâtei sau posibilitatea reală a acordării unor servicii care să compenseze în mod concret, din punct de vedere valoric, imobilul nerestituibil în natură, în toate cazurile acordul persoanei îndreptăţite faţă de această modalitate de reparaţie), instanţa de control judiciar a apreciat că varianta viabilă de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent este cea a despăgubirilor care se vor calcula de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în conformitate cu prevederile Legii nr. 247/2005, cu modificările ulterioare.
Împotriva deciziei Curţii de Apel au declarat recursuri pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, precumşi reclamanta C.A..
Municipiul Bucureşti prin Primarul General îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi invocă, în mod generic, că nu s-au depus acte doveditoare ale dreptului de proprietate odată cu notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, că nu a existat o precizare din partea persoanei îndreptăţite la restituire, în sensul că nu mai deţine probe, precizare ce condiţiona pârâtul în a se pronunţa asupra notificării.
De asemenea, invocă faptul că reclamanta avea obligaţia să depună dovezi, prin care să demonstreze că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a imobilului în litigiu, urmând a se avea în vedere că la dosarul administrativ nu există dovezi din care să rezulte faptul, dacă s-au primit sau nu, asemenea despăgubiri.
Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General
Astfel, motivul de nelegalitate invocat de recurent vizează greşita aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 22 şi art. 23 Legea nr. 10/2001, republicată, în înţelesul dat de Normele Metodologice de aplicare unitară a legii.
În acest sens, susţinerea recurentului-pârât în sensul că persoana îndreptăţită nu ar fi depus la dosarul administrativ actele doveditoare ale dreptului de proprietate, odată cu notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, necesare în susţinerea acesteia şi că nu a existat o precizare din partea persoanei îndreptăţite la restituire, în sensul că nu mai deţine probe, precizare ce condiţiona pârâtul în a se pronunţa asupra notificării, nu corespunde realităţii, urmând a fi înlăturată.
Chiar în situaţia în care fostul proprietar C.C. nu ar fi depus toate actele doveditoare odată cu notificarea formulată, recurentul-pârât în calitate de entitate investită, era obligat să soluţioneze notificarea, iar sancţiunea pentru nedepunerea actelor ar fi constat în respingerea notificării.
Or, în speţă, nu s-a răspuns la notificare până la data prezentei acţiuni, depăşindu-se cu mult termenul în care entitatea investită era obligată în temeiul art. 25 raportat la art. 26 Legea nr. 10/2001, republicată, să se pronunţe prin decizie sau după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire a persoanei îndreptăţite.
Referitor la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, Înalta Curte constată că s-a făcut pe deplin în cauză, în condiţiile în care s-a dovedit cu înscrisuri, că numitul C.C. a dobândit proprietatea apartamentului din Bucureşti, sector 2, prin contractul de construire din 1970 încheiat cu Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, plata preţului fiind asigurată prin împrumutul luat de la Casa de Economii şi Consemnaţiuni prin contractul din 1971, apartamentul fiind predat beneficiarului la data de 15 iulie 1971, conform procesului-verbal de predare-primire încheiat la aceeaşi dată.
Imobilul a fost preluat în proprietatea statului, conform Decretului nr. 223/1974, neexistând dovada că despăgubirea pentru acesta ar fi fost plătită în realitate, proprietarului deposedat, deşi Decizia nr. 1091/1983 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv, face vorbire de evaluarea apartamentului în vederea achitării despăgubirii.
Fostul proprietar, numitul C.C., a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea imobilului în natură şi precizând faptul că acesta nu a fost înstrăinat către chiriaşi, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Ulterior, prin convenţie de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, acesta a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză către numita C.A., care a devenit reclamantă în dosar prin transmiterea calităţii procesuale active, aspect necontestat de recurentul pârât.
O altă critică formulată în recurs, priveşte faptul că reclamantul nu au făcut dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a imobilului în litigiu.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte apreciază că reclamantul nu putea să facă dovada unui fapt negativ, revenind recurentului-pârât în cauză sarcina de a proba această susţinere, respectiv existenţa unor astfel de despăgubiri.
Având în vedere aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice critică decizia Curţii de apel din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând în esenţă, că în mod greşit instanţa a admis apelul reclamantei, fără a avea în vedere faptul că aceasta nu îndeplineşte condiţia de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001, fiind doar cumpărător de drepturi litigioase în proces.
Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul astfel formulat, apreciind ca fiind legală soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra acestui aspect.
Astfel, în speţă, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare, că reclamantul iniţial C.C. - fostul proprietar al imobilului în litigiu - are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001, republicată.
Prin urmare, s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra unui cadru juridic reglementat de Legea specială nr. 10/2001 care, cu privire la dreptul la restituire, prevede în art. 4 alin. (2), că de dispoziţiile sale beneficiază şi moştenitorii persoanelor fizice îndreptăţite, aceasta fiind regula generală, iar în alin. (3), stabileşte o regulă derogatorie şi vorbeşte despre succesibili.
Prin contractul de cesiune intervenit între reclamantul-cedent şi cesionara C.A., în timpul procesului, toate drepturile fostului proprietar care decurg din notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, s-au transmis cesionarei, aceasta fiind continuatoarea personalităţii autorului său, în ceea ce priveşte imobilul care se solicită în temeiul acestei legi speciale de reparaţie.
Din prevederile legii rezultă, că au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii foştii proprietari din patrimoniul cărora s-a realizat preluarea sau moştenitorii acestora, ceea ce nu este de natură să înlăture cesionarii drepturilor decurgând din notificarea depusă în mod legal, în condiţiile în care, legea nu interzice în mod expres cesiunea unor asemenea drepturi.
Aşa cum a stabilit în mod corect şi instanţa de apel, făcând aplicarea principiului de interpretare a normelor juridice - unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, nu este în afara legii speciale voinţa părţilor contractante materializată prin contractul de cesiune, valabil încheiat, care este un veritabil act de înstrăinare a dreptului dedus judecăţii.
În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamanta C.A. a criticat decizia atacată, sub următoarele aspecte, esenţiale:
În mod greşit instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor şi nu a motivat de ce sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 26 Legea nr. 10/2001 şi de ce nu poate fi restituit imobilul în natură, astfel cum în mod expres s-a solicitat prin acţiune.
De asemenea, greşit a considerat instanţa de apel că ar fi lipsită de interes critica din apelul reclamantei, referitoare la respingerea cererii de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti şi a Statului Român, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, întrucât este o cerere incidentală „formulată de partea adversă" în cauză.
Instanţa de apel nu şi-a motivat în drept această constatare şi, prin urmare, a încălcat normele imperative ale art. 261 alin. (1) C. proc. civ..
Recursul astfel formulat este fondat, pentru considerentele ce succed:
Referitor la primul motiv, Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a pronunţat pe cererea reclamantei privind restituirea imobilului în litigiu, apreciind extrem de succint, că în raport de prevederile legale aplicabile în cauză (Legea nr. 10/2001) nu este posibilă restituirea în natură, astfel că devin incidente în speţă, prevederile art. 26 din actul normativ menţionat.
Judecătorii din apel nu au arătat, însă, temeiurile de fapt şi de drept, pentru care imobilul în litigiu nu poate fi restituit în natură, astfel cum în mod expres s-a solicitat prin acţiune, aşa încât, instanţa de recurs nu poate înlocui lipsa de motive.
Dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligaţia instanţei de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunţate, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.. Prin urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare, situaţie ce se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ..
Totodată, aceasta nu reprezintă o motivare care să satisfacă cerinţele unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (cauza AIbina împotriva România).
Dreptul la un proces echitabil presupune, în principiu, motivarea hotărârilor judecătoreşti.
În acest sens, părţile litigante trebuie să se convingă că s-a făcut dreptate şi că judecătorul a examinat actele dosarului şi probele administrate. În plus, arătarea considerentelor de drept şi de fapt pe care judecătorul şi-a întemeiat convingerea, trebuie să-i permită părţii să aprecieze şansele de succes ale unui recurs.
În speţă, obligaţia de a motiva îmbracă o importanţă deosebită, în condiţiile în care, referirile la caracterul reparatoriu al legii speciale - Legea nr. 10/2001, ce ar fi trebuit să constituie fundamentul juridic al soluţiei pronunţate, lipsesc cu desăvârşire.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, vizând modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie formulată de intimata-pârâtă O.R., Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat această critică din apelul reclamantei, ca fiind lipsită de interes, întrucât vizează modul de soluţionare a unei cereri incidentale formulată de partea adversă.
Respingând „de plano" această critică, pentru lipsă de interes, instanţa de apel nu a analizat niciuna din susţinerile apelantei-reclamante cu privire la legea aplicabilă situaţiei juridice create, relativ la plata sumelor de bani pretinse de pârâta-chiriaşă O.R., pentru îmbunătăţirile aduse imobilului solicitat a fi restituit.
Recurenta-reclamantă, în calitate de persoană îndreptăţită la restituire, are un interes real, concret şi actual în soluţionarea acestei cereri, în strânsă interdependenţă cu cererea principală, respectiv în stabilirea normei juridice aplicabile cererii de chemare în garanţie.
În lipsa oricăror considerente în acest sens, Înalta Curte apreciază, ca şi în precedent, că decizia atacată cu recurs nu este motivată, ceea ce echivalează cu nesoluţionarea fondului şi imposibilitatea exercitării controlului judiciar, aşa încât, în raport de despoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., se impune casarea soluţiei şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta C.A. împotriva deciziei nr. 637A din 26 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Respinge ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleeaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6679/2010. Civil. Recalculare pensie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6676/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
