ICCJ. Decizia nr. 6692/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6692/2010
Dosar nr. 4514/91/2008
Şedinţa publică din 10 decembrie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Vrancea, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 477 din 2 iulie 2009, a admis contestaţia formulată de contestatorii G.F. şi G.R.C. împotriva pârâtei Primăria oraşului Odobeşti.
A modificat, în parte, dispoziţia şi a atribuit reclamanţilor, în compensare, suprafaţa de 1.353 m.p. teren, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză M.M..
S-a respins, ca neîntemeiată, cererea de atribuire în compensare şi a suprafeţei de 340 m.p. arabil.
S-au menţinut dispoziţiile cu privire la propunerea de despăgubiri pentru casa de locuit şi cramă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a avut în vedere următoarele argumente:
G.Ş., autorul părţilor, decedat, a deţinut, în proprietate, suprafaţa de 1.200 m.p. teren, o casă de locuit şi cramă, situate în Odobeşti, jud. Vrancea.
Imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului 92/1950, iar construcţiile au fost demolate.
În prezent, terenul a fost atribuit în temeiul Legii 18/1991, are categoria de folosinţă vie extravilan, fiind lipsit de utilităţi şi are, potrivit expertizei, o valoare de circulaţie de 12.000 RON.
Prin expertiza tehnică efectuată în cauză au mai fost identificate două suprafeţe de teren aflate la dispoziţia Primăriei Odobeşti: una de 340 m.p., cu o valoare de 3.400 RON şi una de 1.353 m.p., cu o valoare de 8.600 RON.
Faţă de aceste împrejurări, având în vedere caracterul reparator al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, Tribunalul a constatat că acţiunea este întemeiată, a admis-o şi a modificat, în parte, dispoziţia, în sensul atribuirii, către reclamanţi, în compensare, a suprafeţei de 1.353 m.p. teren, situată în Odobeşti.
În ce priveşte cererea reclamanţilor de a li se atribui în compensare şi suprafaţa de 340 m.p., situată în Odobeşti, aceasta a fost respinsă, ca nefondată. Este adevărat că, între cele două terenuri, există o diferenţă de valoare, însă de remarcat este faptul că terenul atribuit în compensare reclamanţilor are categoria de folosinţă arabil intravilan, faţă de terenul fostă proprietatea autorului părţilor, care era extravilan.
S-a menţinut dispoziţia atacată cu privire la propunerea de acordare de despăgubiri pentru casă de locuit şi cramă.
Curtea de Apel Galaţi - Secţia civilă, prin decizia civilă nr. 34A din 2 februarie 2010, a admis apelul declarat de reclamanţii G.F. şi G.R.C. împotriva sentinţei civile sus-menţionate.
A schimbat, în parte, sentinţa civilă atacată, în sensul că a dispus atribuirea, în compensare, şi a suprafeţei de teren de 340 m.p., situată în Odobeşti.
A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Primăria oraşului Odobeşti împotriva aceleiaşi hotărâri.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi, potrivit art. 1 alin. (2) Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Aceeaşi reglementare, pentru situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, este conţinută de dispoziţiile art. 26 Legea nr. 10/2001, care stabilesc, în principal, ca măsură reparatorie, compensarea cu alte bunuri şi, dacă măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită, acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
În speţa de faţă, raportat la situaţia juridică a terenului de 1.200 m.p., imposibil de restituit în natură, instanţa de fond, în mod corect, a reţinut, ca modalitate de reparaţie, compensarea cu alte bunuri, respectiv alt teren.
Atribuirea în compensare a unui alt imobil trebuie să constituie o despăgubire justă şi integrală, care să reprezinte echivalentul valoric al dreptului de proprietate al reclamanţilor.
Astfel, conform raportului de expertiză întocmit la instanţa de fond, terenul în suprafaţă de 1.200 m.p. ce nu poate fi restituit în natură a fost evaluat la 12.000 RON, ceea ce presupune că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească o suprafaţă de teren de aceeaşi valoare.
Instanţa de fond, în mod greşit, a dispus atribuirea în compensare numai a suprafeţei de 1.353 m.p., în condiţiile în care valoarea acestuia este de 8.600 RON.
De asemenea, a reţinut, greşit, că cele două terenuri propuse a fi atribuite în compensare sunt terenuri intravilane, când, de fapt, sunt situate în extravilanul oraşului Odobeşti, conform raportului de expertiză.
În ceea ce priveşte cel de al doilea motiv de apel invocat de reclamanţi, privind menţionarea, în dispozitivul sentinţei, a cuantumului despăgubirilor băneşti în sumă de 42.282 RON, a reţinut că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin dispoziţia din 11 iulie 2008, s-a recunoscut dreptul reclamanţilor la acordarea de despăgubiri pentru construcţiile demolate care au existat pe terenul în suprafaţă de 1.200 m.p.
În mod corect nu s-a menţionat cuantumul despăgubirilor, întrucât acordarea acestora se va realiza conform procedurii administrative prevăzute în Titlul VII al Legii 247/2005 şi în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005.
Apelul declarat de pârâta Primăria oraşului Odobeşti este nefondat, pentru următoarele considerente:
Aşa cum s-a reţinut mai sus, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 Legea nr. 10/2001, reclamanţii fiind îndreptăţiţi la măsuri reparatorii.
Recunoaşterea dreptului de proprietate este în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care prevăd că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Astfel, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea bunului în compensare cu un alt bun de o valoare egală cu a celui ce a fost preluat de stat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Primăria oraşului Odobeşti, criticând-o pentru următoarele motive:
1. În mod greşit, instanţa de judecată a apreciat ca reclamanţii intimaţi sunt îndreptăţiţi pentru a primi în compensare suprafaţa de 1.353 m.p. teren extravilan Odobeşti, schiţa nr. 2 din raportul de expertiza tehnică, cât şi suprafaţa de 340 m.p. teren, situată în Odobeşti, schiţa nr. 2 din raportul de expertiză specialitatea topometrie-M.M..
Aşa cum rezultă din actele de proprietate ale reclamanţilor, autorul acestora a deţinut, în proprietate, doar 1.200 m.p. teren, şi nu o suprafaţă mai mare, astfel cum, în mod eronat, a dispus instanţa de apel. Acest lucru rezultă din actele aferente notificării, respectiv „declaraţia individuală” din 1950, unde la punctul „C” lit b) curţi-grădini este indicată suprafaţa de 173 m.p. şi, respectiv 1.033 m.p., deci, în total teren aferent imobilelor ce au aparţinut autorului reclamanţilor doar 1.200 m.p.
De asemenea, suprafaţa de 1.200 m.p. teren este cea la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii-intimaţi, aşa cum şi legiuitorul a statuat potrivit art. 17 H.G. nr. 250/2007, textul de lege nespecificând decât că „(...)permite entităţii obligate la restituire să ofere persoanei îndreptăţite, prin compensare în echivalent, orice bunuri şi servicii disponibile(...)”, neinserând sintagma „de aceeaşi valoare”.
Chiar şi dacă s-ar admite că terenul fostei proprietăţi a autorului reclamanţilor era situat în intravilan (deşi, din actele depuse de aceştia nu reiese acest lucru), iar cel atribuit în compensare este situat în extravilanul localităţii, nu se poate acorda o suprafaţă mai mare decât 1.200 m.p. întrucât compensarea cu alte bunuri sau servicii se face în echivalent potrivit art. 11 alin. (8) şi art. 17 H.G. nr. 250/2007.
În plus, din concluziile expertizei tehnice efectuate în cauză rezultă că terenurile sunt în extravilanul oraşului Odobeşti, fiind echivalente.
2. Recurenta mai susţine că reclamanţii nu pot solicita şi alte suprafeţe de teren în compensare decât suprafaţa de 1.200 m.p., în caz contrar, fiind incidentă ipoteza de plus petita, lucru cenzurat de lege.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ..
Deşi legal citaţi cu menţiunea depunerii întâmpinării, intimaţii reclamanţi nu au depus acest act procedural în dosar.
Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Critica privind atribuirea în compensare a unei suprafeţe mai mari de teren decât cea la care erau îndreptăţiţi reclamanţii, faţă de suprafaţa de teren deţinută de autorul lor, printr-o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în materie, este neîntemeiată.
Astfel, potrivit raportului de expertiză întocmit în dosarul de fond, Curtea a reţinut, în fapt, că ambele terenuri atribuite în compensare sunt situate în extravilan şi au valoarea de 8.600 RON (cel de 1.353 m.p.) şi, respectiv 3.400 RON (cel în suprafaţă de 340 m.p.).
Valoarea terenurilor menţionate mai sus nu a fost contestată de recurentă în niciuna dintre fazele procesuale, iar situarea terenurilor, în extravilan sau în intravilan, nu mai poate fi supusă dezbaterii în recurs deoarece tinde la schimbarea situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel pe acest aspect, în raport de probele administrate.
Or, faţă de actuala structură a recursului, reevaluarea situaţiei de fapt nu mai este posibilă ca urmare a abrogării motivului de casare ce permitea aceasta, art. 304 pct. 11 C. proc. civ., abrogat prin art. I pct. 112 O.U.G. nr. 138/2000.
Pe de altă parte, nu are relevanţă natura terenurilor, ci valoarea lor, care, însumată trebuie să echivaleze cu terenul deţinut în proprietate, de autorul reclamanţilor, imposibil de restituit în natură.
Contrar susţinerilor recurentei, bunurile atribuite în compensare pentru imobile preluate abuziv de la fostul proprietar şi care nu pot fi restituite în natură, ca formă de reparaţie în echivalent, trebuie să egaleze, din punct de vedere valoric, bunurile preluate, neinteresând ca dimensiunile suprafeţelor de teren să fie aceleaşi.
Chiar dacă, criteriul egalităţii valorice nu este prevăzut în mod expres în Legea nr. 10/2001 sau în Normele metodologice de aplicare unitară a acesteia, rezultă, fără dubiu, că dispoziţiile legale în materie au în vedere un asemenea criteriu.
În general, imobilele au caracteristici diferite, atât de natură tehnică, cât şi în raport de elemente exterioare acestora (cum ar fi locul situării, destinaţia, categoria de folosinţă, şi alte elemente), care determină valori diferite ale bunurilor respective.
Ca atare, compensarea unui anumit bun preluat de stat şi imposibil de restituit în natură cu un alt bun disponibil unităţii deţinătoare nu poate viza decât egalitatea lor valorică, absolută sau aproximativă, neexistând un alt criteriu obiectiv care să asigure o echivalenţă între ele.
Acest aspect rezultă şi mai clar în ipoteza în care compensarea are loc cu serviciile oferite de unitatea deţinătoare, caz în care nu se poate proceda la o echivalenţă între acestea şi imobilul preluat decât din perspectivă valorică.
Prin urmare, nu se poate considera că, procedând la acordarea, în compensare, a două terenuri echivalente valoric cu imobilul preluat de stat de la autorul reclamanţilor, dar inegale în ceea ce priveşte dimensiunile suprafeţelor acestor bunuri, Curtea ar fi procedat la încălcarea art. 1.7 Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, sau a art. 11 alin. (8) Legea nr. 10/2001.
De altfel, ultimul dintre textele de lege enunţate nici nu este incidentă în speţă deoarece se referă la măsurile reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate, ceea ce nu este cazul în litigiul de faţă, imobilul autorului reclamanţilor pentru care s-au acordat terenurile în compensare nefiind expropriat, ci naţionalizat conform Decretului nr. 92/1950.
2. Nu se poate reţine nici incidenţa ipotezei de plus petita din motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ..
Această ipoteză presupune ca, în absenţa unei solicitări de majorare a pretenţiilor din partea reclamanţilor, instanţa ar fi acordat mai mult decât ar fi constituit obiectul cererii deduse judecăţii.
În speţă, nu se regăseşte această situaţie deoarece instanţa s-a pronunţat în limitele cererii de chemare în judecată şi în raport de situaţia juridică actuală a terenului pretins, care, nemaiputând fi restituit în natură a fost restituit în echivalent, prin compensare cu două imobile disponibile, echivalente valoric cu imobilul preluat.
Nu au fost depăşite limitele de învestire, care au vizat restituirea în natură a unui teren de 1.200 m.p., ce a aparţinut autorului reclamanţilor, iar instanţa s-a pronunţat în legătură cu acest teren, dispunând măsuri reparatorii prin echivalent sub forma compensării, pentru imobilul preluat.
Acordarea în compensare a două terenuri ale căror suprafeţe totalizează mai mult decât cel solicitat prin acţiune şi imposibil de restituit în natură nu este urmare a încălcării limitelor cererii de chemare în judecată, ci a respectării echivalentului valoric între suprafeţele acordate în compensare şi cea preluată de stat, ceea ce nu se circumscrie cazului de plus petita prevăzut în art. 304 pct. 6 C. proc. civ..
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu respectarea dispoziţiilor legale în materie şi în limitele de învestire determinate de cererea de chemare în judecată, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 şi 6 C. proc. civ..
Motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 din acelaşi cod nu a fost avut în vedere de prezenta instanţă deoarece niciuna dintre critici nu se subsumează cerinţelor acestui text de lege, recurenta neinvocând interpretarea vreunui act juridic dedus judecăţii, în sens de convenţie sau de act juridic unilateral, cu consecinţa schimbării naturii sau înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În concluzie, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Oraşului Odobeşti, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 34/A din 2 februarie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6698/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6693/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
