ICCJ. Decizia nr. 6693/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6693/2010
Dosar nr. 546/54/2009
Şedinţa publică de la 10 decembrie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Reclamanta B.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele SC C. SA şi A.V.A.S., anularea dispoziţiei nr. 1097 din 5 mai 2005 emisă de pârâta societate comercială şi restituirea în natură a imobilului teren situat în Craiova, în suprafaţă de 1469 m.p., iar, în subsidiar, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru acest imobil.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că în mod greşit, prin dispoziţia atacată, i-a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului menţionat, deşi terenul, expropriat în scopul edificării unui cămin de nefamilişti, este ocupat în prezent doar parţial de obiectivul menţionat, fiind astfel posibilă restituirea în natură a bunului.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi art. 2 alin. (3), (7), (8) precum şi dispoziţiile art. 7 alin. (1), art. 9 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 24 din 20 ianuarie 2006, Tribunalul Dolj a respins ca neîntemeiată contestaţia reclamantei în raport de noua reglementare a textului art. 27 din Legea nr. 10/2001 (în forma iniţială), prin modificarea adusă prin Legea nr. 247/2005, stabilind că măsurile reparatorii cuvenite reclamantei sunt cele prin în echivalent, care urmează a fi determinate şi acordate în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul şi stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi că acestea nu pot fi acordate înainte de epuizarea procedurii administrative.
Apelul declarat de reclamantă împotriva susmenţionatei hotărâri, a fost admis prin Decizia nr. 703 din 27 iunie 2007 a Curţii de Apel Craiova.
A fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că, a fost admisă în parte contestaţia reclamantei faţă de pârâta A.V.A.S. şi s-a constatat că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, conform procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafaţă de 1175,39 m.p. situat în Craiova, identificat prin expertiza efectuată în cauză.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, ca legale dispoziţiile primei instanţe privind constatarea incidenţei art. 27 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, imobilul solicitat fiind evidenţiat în patrimoniul societăţii comerciale pârâte, integral privatizată la data apariţiei legii de reparaţie.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamanta şi pârâta A.V.A.S., criticând-o pentru nelegalitate, critici ce au fost încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În recursul său reclamanta B.S. a invocat greşita aplicare a legii, cât priveşte dispoziţiile art. 1, 7, 11, 14 şi 29 din Legea nr. 10/2001, fiind dovedită împrejurarea că o porţiune din imobil, în acord cu dispoziţiile legale invocate, poate să fie restituit în natură.
Instanţele au făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, întrucât în raport de situaţia de fapt rezultată din actele dosarului privind desfăşurarea contractului de privatizare pe perioada 1996-2004, nu se poate susţine că la momentul intrării în vigoare a legii de reparaţie, anul 2001, societatea pârâtă ar fi fost integral privatizată în accepţiunea Legii nr. 10/2001, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 21 alin. (1), (2) ale acestei legi.
S-a mai invocat, de asemenea, încălcarea prevederilor art. 211-212 C. proc. civ., constând în neregularităţi în administrarea probei cu expertiză tehnică dispusă în apel, şi care ar atrage refacerea lucrării efectuată în aceste condiţii.
Pârâta A.V.A.S. a susţinut în recursul său, în esenţă, ca fiind greşită obligarea sa la soluţionarea cererii reclamantei, în cadrul contestaţiei formulată de aceasta împotriva dispoziţiei emisă de către deţinătorul imobilului, înainte de consumarea procedurii prealabile prevăzute de lege în contradictoriu cu partea obligată.
Instanţele deveneau competente în a se pronunţa în sensul dispus prin decizia atacată, numai în măsura în care procedura administrativă prevăzută de legea specială era finalizată prin emiterea deciziei/dispoziţiei motivate de soluţionare a notificării, aceasta din urmă putând constitui obiectul controlului de legalitate în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 6649 din 5 noiembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 7231/54/2006, s-au admis recursurile declare de reclamanta B.S. şi de pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 703 din iunie 2007 a Curţii de Apel Craiova, s-a casat decizia şi s-a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului.
Instanţa de casare a considerat că se impun verificări privind incidenţa sau nu în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (2), verificarea valabilităţii titlului statului de preluare a bunului litigios, verificare impusă de constatarea, prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curţii Constituţionale a României, a neconstituţionalităţii art. 29 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil", ceea ce face să devină aplicabile dispoziţiile textului enunţat în redactarea iniţială - art. 27 din Legea nr. 10/2001 şi care impun atare cercetări.
Constatând că, în mod nelegal instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra fondului pricinii, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursurile au fost admise cu consecinţa casării deciziei din apel şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului.
În rejudecare, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 43 din 15 februarie 2010, a admis apelul declarat de reclamanta B.S., a schimbat în totalitate sentinţa, a admis, în parte, contestaţia, a anulat dispoziţia atacată nr. 1097/2005, a respins cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu şi a constatat că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru suprafaţa de 1469 m.p., teren imposibil de restituit în natură şi, prin urmare, a dispus înaintarea dosarului la A.N.R.P. Bucureşti.
Pentru a se stabili starea de fapt a imobilului şi norma aplicabilă, instanţa de apel a dispus completarea probatoriului.
Curtea de apel nu a găsit întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasivă a SC C. SA Craiova, întrucât, fiind emitenta dispoziţiei nr. 1097/2005, deci a actului administrativ atacat, este ocupanta suprafeţei de teren în litigiu şi chiar în condiţiile în care ar fi incidente dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001, faţă de cele precizate, inclusiv în vederea opozabilităţii, această societate, are calitate procesuală pasivă.
Cât priveşte structura acţionariatului, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – 14 februarie 2001, la SC C. SA figurau salariaţi persoane fizice - SIF cu 8,512 % acţiuni iar FPS nu avea nici o acţiune, conform adresei din 29 ianuarie 2001.
În urma verificării efectuate în registrul acţionarilor (filele 60) la S.I.F. Oltenia SA Craiova, la data de 14 februarie 2001, nu erau înscrişi ca acţionari statul sau alte autorităţi ale administraţiei publice centrale sau locale.
Curtea de apel, faţă de îndrumările deciziei de casare care au prevăzut verificări în privinţa stabilirii incidenţei a art. 21 sau 29 din Legea nr. 10/2001, după cum reiese din paragraful 2 coroborat cu paragraful 5 din considerente, a reţinut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul nu era acţionar la SC C. SA.
Întreprinderea Reparaţii Auto Craiova societate cu capital de stat s-a transformat în temeiul Legii nr. 15/1990, în SC C. SA Craiova. Procesul de privatizare a început încă din anul 1993, prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, continuând prin încheierea succesivă de contracte de privatizare nr. 541/1995 (15% din acţiuni), nr. 225/1995 (20% din acţiuni) sub egida Legii nr. 77/1994, a Legii nr. 99/1999 şi O.U.G. 88/1997. Diferenţa de capital social, aşa cum a rezultat din structura sintetică a acţionariatului, este deţinută de acţionarii persoane fizice care au subscris în cadrul „Programului Privatizării în Masă", respectiv cei 1996 de acţionari aflaţi pe lista structurării consolidate a acţionariatului SC C. SA, fiind la data intrării în vigoare a legii o societate cu capital integral privat (chiar înainte de intrarea în vigoare a legii), la care statul român nu era acţionar (ad. şi tabelele anexă, adresa din 29 ianuarie 2001).
Instanţa de apel a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 172/1996 a Judecătoriei Craiova, se atestă că societatea era cu capital integral privat.
Prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC C. SA, era societate integral privatizată, astfel încât Curtea a apreciat incidente în speţă dispoz. art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 publicată în M.Of. 550 din 24 iulie 2008 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 şi a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceasta încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Faţă de prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, decizia pronunţată Curtea Constituţională este obligatorie, astfel încât în prezenta cauză, instanţa apel a avut drept premisă neconstituţionalitatea textului de lege menţionat, în sensul celor reţinute prin decizia instanţei de control constituţional.
Curtea a apreciat că, din interpretarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 prin raportare la Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, rezultă că (prin excepţie de regula restituirii în natură a imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 consacrată expres de art. 7 din lege), pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent.
per a contrario, imobilele evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, care nu au fost preluate cu titlu valabil, vor fi restituite în natură persoanei îndreptăţite, în aplicarea principiului priorităţii acestei modalităţi de restituire pentru imobilele al căror regim juridic intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.
Curtea a reţinut, ca situaţie de fapt, că în vederea construirii în Municipiul Craiova a unui cămin de nefamilişti, prin Decretul nr. 57 din 2 aprilie 1975, s-a expropriat şi s-a trecut în proprietatea statului suprafaţa de 2635 m.p. situată în Craiova, între care şi terenul de la nr. 104, în suprafaţă de 1469,7 m.p., proprietatea numitului C.F.I.
Reclamanta B.S. este singura moştenitoare legală a defunctului C.F.I. şi, în această calitate, a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 (notificarea nr. 247/N/2001), pentru restituirea în natură a terenului rămas liber şi acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru suprafaţa de teren ocupată de construcţii.
Notificarea a fost adresată SC C. SA Craiova, în evidenţele căreia se află terenul în litigiu, iar această societate a înaintat-o spre soluţionare A.V.A.S. Bucureşti după cum s-a arătat, cu motivarea că în cauză sunt incidente dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001 (înainte de republicare), întrucât SC C. SA era privatizată integral înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Deşi A.V.A.S. a confirmat în decembrie 2006 că notificarea a fost primită şi înregistrată la această instituţie încă din 19 mai 2005 (adresa din 11 decembrie 2006) nici până în prezent, notificarea nu a fost soluţionată.
Or, această tergiversare de peste 2 ani, în emiterea unei decizii de soluţionare a notificării, echivalează, în raport de principiile şi finalitatea ce decurg din lege, cu refuzul recunoaşterii dreptului reclamantei la măsuri reparatorii.
În prezent întregul teren este ocupat de către SC C. SA, potrivit raportului de expertiză (din care reiese că doar parte din acest teren şi anume suprafaţa de 746,61 m.p. figurează în certificatul de atestare al dreptului de proprietate emis societăţii) şi conform tabelelor, filele 22 fond, din care reiese că deţine şi căminul de nefamilişti şi implicit aleea de acces. Acest aspect a fost confirmat şi de către Primăria Municipiului Craiova, care prin dispoziţia nr. 4375/2005, a înaintat dosarul pentru soluţionarea notificării către SC C. SA fiind entitatea deţinătoare a terenului solicitat de reclamantă.
În fila anexă la Decretul din 1975 figura autorul C.F.I. expropriat cu suprafaţa de 1469,7 m.p., iar la fila 46 fond există dispoziţia de plată a despăgubirilor către acesta, din 25 martie 1976, emisă de către I.R.A. Craiova.
Acest act la o analiză atentă a probelor se coroborează cu adresa, emisă de I.R.A. Craiova (fila 44 fond), către autorul C.F.I., prin care se face cunoscut faptul că din suma ce trebuie să primească aceasta ca despăgubiri pentru terenul expropriat în vederea construirii căminul de nefamilişti I.R.A., s-a depus la Secţia Financiară a Municipiului Craiova cu dispoziţie de plată, suma de 473 lei, drept impozit datorat pe anul 1976, cum rezultă din adresa.
Deci, exproprierea s-a tăcut pentru construirea căminelor de nefamilişti beneficiară fiind I.R.A. Craiova, iar acest act de preluare a privit numai raportul dintre I.R.A. Craiova, Stat şi parte, neavând nici o legătură cu celelalte instituţii, cum ar fi Primăria Craiova, care a şi înaintat dispoziţia către SC C. SA, recunoscând că nu are competenţă în soluţionarea notificării, deoarece SC C. SA este unitatea deţinătoare.
Curtea a reţinut că aşa se explică faptul că Primăria Craiova nu deţine nici un act privitor la această expropriere şi nici cu privire la plata despăgubirilor.
Prin urmare, Curtea a apreciat că titlul emis de către Stat, în vederea exproprierii, este valabil, această expropriere făcându-se pentru interesul obştesc, astfel scopul acestei măsuri a fost atins, atât timp cât nu s-a probat că titlul contravine legilor atunci în vigoare sau Constituţiei, iar autorul expropriat a primit despăgubirile cuvenite.
Aplicarea dispoziţiile art. 29 alin. (27) din Legea nr. 10/2001 exclud aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din lege de care se prevalează reclamanta, întrucât art. 29 prevede o dispoziţie specială pentru acest gen de situaţii, distincte de cele reglementate prin art. 11, acestea din urmă nereferindu-se la situaţia imobilelor evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate.
Faţă de această situaţie de fapt reţinută, Curtea a apreciat că imobilul în speţă a fost preluat de stat în temeiul unui titlu valabil, şi anume Decretul de expropriere nr. 57/1975, pentru construirea unui cămin de nefamilişti, scopul exproprierii fiind astfel atins prin edificarea căminului, chiar dacă nu s-a folosit integral suprafaţa expropriată.
Totodată a reţinut că potrivit art. 29 alin. (1) şi (3) cu raportare la art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, iar, în ceea ce priveşte întinderea dreptului, potrivit probelor administrate, este vorba de suprafaţa de 1469 m.p., aşa cum a rezultat din probele administrate.
Suprafaţa mai mică ce a fost constatată de către expert, este suprafaţa reieşită la măsurători, aşa cum recunoaşte şi expertul, datorită neregularităţii terenului şi insuficienţei preciziei în determinarea suprafeţei terenul expropriat, neexistând detalii privind dimensiunile suprafeţei şi nici instrumentele şi metoda de calcul.
Curtea a dat eficienţă întinderii dreptului ce poartă asupra imobilului în suprafaţa efectiv expropriată iniţial, interesând cât a fost expropriat şi ce a avut autorul în patrimoniu său la momentul preluării, iar dovada s-a făcut pentru 1469 m.p.
Prin urmare, constatând că imobilul în litigiu, aflat în prezent patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, a fost preluat cu titlu valabil, în temeiul art. 7 din Legea nr. 10/2001 şi prin interpretarea art. 29 (art. 27) din Legii nr. 10/2001, în sensul reţinut prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, Curtea a constatat că reclamanta nu este îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Aceasta, cu atât mai mult, cu cât terenul faţă de modul de ocupare, nu este teren liber în sensul art. 9 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001 şi ca atare, din acest punct de vedere, nu putea forma obiectul restituirii în natură.
Curtea a stabilit că nu se vor cuantifica despăgubirile întrucât, dispoziţia nr. 1097/2005 nu este o decizie pe fond, de soluţionare a notificării, ci o decizie de redirecţionare către A.V.A.S. Bucureşti, care nici aceasta nu a emis vreo dispoziţie în a ceea ce priveşte soluţionarea pe fond a notificării.
Neexistând nici o dispoziţie emisă pe fondul notificării în acest sens, ci numai de înaintare spre competentă soluţionare către A.V.A.S. aceasta dispoziţie şi răspunsul apreciat negativ de către instanţă în lipsa soluţionării notificării de către A.V.A.S. prin neemiterea dispoziţiei, nu face parte din categoria celor la care se referă Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii, care stabilea că pentru dispoziţiile emise linte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanţa avea atributul de a dermina cuantumul despăgubirilor. În cazul când nu s-a emis încă dispoziţie, aceasta situaţie echivalează cu faptul ca decizia nu a fost emisă anterior şi deci se aplică regulile de după intrarea in vigoare a Legii nr. 247/2005.
Prin urmare, atâta vreme cât procedura legii speciale nu a fost consumată, Curtea a constatat doar îndreptăţirea reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea 247/2005 pentru suprafaţa de teren de 1469 m.p. imposibil de restituit în natură, instanţa neputând cuantifica despăgubirile cuvenite acesteia.
Atât reclamanta B.S. cât şi pârâta A.V.A.S., nemulţumite de hotărârea instanţei de apel au atacat-o cu recurs.
Reclamanta B.S. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a formulat următoarele critici de nelegalitate ale deciziei atacate:
- în raport de situaţia de fapt reţinută, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 11, art. 14, art. 29 din Legea nr. 10/2001 faţă de nerestituirea în natură a suprafeţei libere de 746, 61 m.p., teren neafectat de detalii de sistematizare sau de utilitate publică, imobil deţinut de pârâta SC C. SA;
- instanţa de apel în mod greşit nu a stabilit cuantumul despăgubirilor care i se cuvin, deşi acestea au fost calculate prin expertiza tehnică efectuată în cauză.
În susţinerea acestei critici reclamanta a arătat că, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că instituţia care poate acorda măsurile reparatorii este doar Comisia Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor.
Cum pârâta A.V.A.S. nu a soluţionat notificarea timp de doi ani, instanţa, în virtutea rolului activ, putea să dispună acordarea măsurilor reparatorii în cuantumul stabilit de expert, întrucât A.V.A.S. a fost parte în dosar şi putea fi obligată să emită o dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii în cuantumul stabilit în urma probatoriului administrat în cauză, respectiv expertiza tehnică de specialitate care a stabilit că aceste despăgubiri sunt în cuantum total de 1.008.218 lei (806.705 lei + 201.513,35 lei).
Pârâta A.V.A.S. a confirmat primirea notificării încă din 19 mai 2005, aşa cum rezultă din adresa din 11 decembrie 2006, dar nici până în prezent notificarea nu a fost soluţionată, fiind depăşind cu mult termenul de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru soluţionarea notificării, aspecte reţinute ca atare de către instanţa de apel.
Instanţa de apel doar i-a constatat dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, pe considerentul că procedura legii speciale nu a fost finalizată, deşi instanţa, în virtutea principiului disponibilităţii, putea după verificarea calităţii de persoană îndreptăţită, să îi asigure repararea prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului, în măsura în care acest lucru era posibil, iar pentru diferenţa de teren nerestituită, să oblige intimatele la acordarea de despăgubiri cuantificate, neputându-se reţine că procedura administrativă nu a fost finalizată.
Reclamanta a invocat cauza Păduraru împotriva României, unde statul roman a fost condamnat pentru că a încălcat obligaţia de a reacţiona în timp util şi coerent în faţa chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în baza decretelor de naţionalizare.
Pârâta A.V.A.S. a formulat următoarele critici în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
- Prima critică se referă la faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, atunci când a stabilit în sarcina A.V.A.S. obligaţia de a acorda reclamantei măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul revendicat în prezentul litigiu.
Se arată, în susţinerea acestei critici, că A.V.A.S., potrivit legislaţiei în vigoare, are numai competenţa de a propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii, neavând şi o obligaţie de a plăti efectiv sume de bani. Propunerea privind acordarea despăgubirilor se înaintează instituţiei competente, respectiv Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Potrivit O.U.G. nr. 81/2007, în baza deciziilor emise de Comisia Centrală şi ţinând cont de opţiunile persoanelor îndreptăţite, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor emite un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată, conform legii.
Pârâta învederează că, în acest sens, practica judiciară este constantă, în sensul că masurile reparatorii/despăgubiri solicitate in condiţiile Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/22 iulie 2005, O.U.G. nr. 81 din 28 iunie 2007, se acordă efectiv numai de către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
A doua critică vizează faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Astfel, potrivit textului legal, era obligatoriu ca notificarea să fie comunicata către A.V.A.S., numai pentru analiza si emiterea unei decizii cu propunerea de acordare de despăgubiri in condiţiile legii speciale, Legea nr. 247/2005 - Titlul VII, privind regimul de stabilire si plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv.
A.V.A.S. a fost notificată in condiţiile Legii nr. 10/2001, dar nu a soluţionat aceasta notificare, deoarece, pe de o parte, reclamanta a insistat in restituirea in natura a imobilului, iar, pe de altă parte, dosarul administrativ întocmit de A.V.A.S. nu a fost completat cu actele doveditoare, in condiţiile art. 22 si art. 29 din Legea nr. 10/2001, din culpa părţii interesate.
Atât timp cât, potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, actele doveditoare pot fi depuse până la data soluţionării notificării, rezultă că A.V.A.S. este încă în termen pentru a da o dezlegare acesteia.
Astfel nu i se poate reţine o culpă deoarece reclamanta nu a făcut demersurile necesare completării dosarului administrativ, A.V.A.S. respectându-şi toate obligaţiile legale, depunând toate diligenţele în vederea informării, clarificării si soluţionării notificării privind imobilul revendicat.
În raport de caracterul imperativ si prioritar al normelor ce reglementează procedura prevăzuta de art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru emiterea deciziei cu propunerea de acordarea de masuri reparatorii nu s-a dovedit ca a fost urmată această procedură administrativă şi că intimatul a făcut dovada drepturilor sale legale.
Cea de a treia critică vizează faptul că instanţa de apel a greşit omologând raportul de expertiză, deoarece a fost încălcată procedura administrativă specială prevăzuta de Legea nr. 247/2005.
Astfel în stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii este obligatorie parcurgerea procedurii de specialitate reglementate de art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, in baza căreia se va întocmi raportul de evaluare, care va fi comunicat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aceasta având atribuţii în stabilirea cuantumului despăgubirilor datorate persoanei îndreptăţite.
Prin ultima critică formulată, A.V.A.S. îşi exprimă nemulţumirea în ceea ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei, întrucât nu i se poate reţine o culpă procesuală, iar pe de altă parte suma nu se justifică prin dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile reale ale procesului.
Structurând criticile formulate prin cele două recursuri, în ordinea în care cercetarea motivelor de recurs o impune, Înalta Curte reţine, ca nefondate, unele dintre acestea, pentru următoarele considerente:
Prima critică din recursul reclamantei, referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a principiului priorităţii restituirii în natură, consacrat de Legea nr. 10/2001 şi la temeinicia unei asemenea pretenţii, faţă de nerestituirea în natură a suprafeţei de 746,61 m.p. teren nu poate fi primită.
În conformitate cu dispoziţiile de ansamblul ale Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor preluate în perioada de referinţă a acesteia este regula în materia măsurilor reparatorii, iar prin excepţie, atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent.
Potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, unitatea deţinătoare a bunului sau, după caz, entitatea învestită cu soluţionarea notificării, este obligată ca, prin decizie sau dispoziţie motivată, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
În forma iniţială a Legii nr. 10/2001, art. 27 alin. (1) prevedea că pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la masuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.
Ulterior, prin Legea nr. 247/2005 acest text - devenit art. 29 după republicare - a fost modificat, prin aceea că s-a eliminat referirea la preluarea cu titlu a imobilelor, ceea ce a condus la concluzia că s-au exclus de la restituirea în natură toate imobilele aflate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, indiferent că au fost preluate cu sau fără titlu valabil.
Prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 Curtea Constituţională a României a declarat neconstituţională abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 al Legii nr. 10/2001, reţinând, printre altele, că legea nouă modifică în mod esenţial regimul juridic creat prin depunerea notificărilor în termenul legal cu încălcarea principiului tempus regit actum şi a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie privind neretroactivitatea.
În acest context legislativ, prin Decizia de casare nr. 6649 din 5 noiembrie 2008 Înalta Curte a indicat ca în rejudecarea cauzei, (soluţie procesuală ce s-a impus ca urmare a admiterii recursurilor formulate de reclamanta B.S. şi pârâta A.V.A.S.), instanţa de apel să cerceteze dacă imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil sau nu şi dacă, la data formulării notificării, imobilul era deja evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale integral privatizate cu respectarea legii, în condiţiile dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, astfel cum era textul legal în vigoare la data formulării notificării.
Aceasta deoarece distincţia dintre imobilele preluate cu sau fără titlu valabil prezintă interes atât din punctul de vedere al măsurilor reparatorii ce se pot acorda potrivit legii speciale de reparaţie, cât şi din acela al entităţii obligate potrivit legii la a le acorda.
În raport de ansamblul probelor administrate, instanţa de apel a reţinut ca situaţie de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, că pârâta SC C. SA era o societate comercială integral privatizată la data notificării, iar, în ceea ce priveşte întinderea dreptului de proprietate, i s-a recunoscut reclamantei îndreptăţirea asupra a 1469 m.p. teren, suprafaţă ce a fost expropriată şi care se regăseşte evidenţiată în patrimoniul societăţii pârâte anterior menţionate.
În prezenta fază procesuală, recurenta-reclamantă nu contestă însă constatarea instanţei de apel că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil.
Având în vedere dezlegarea juridică dată de instanţa de apel în rejudecare, analiză la care fusese obligată prin decizia de casare cu trimitere, nu se mai poate cerceta, la acest moment, posibilitatea restituirii în natură a imobilului, atât timp cât s-a stabilit incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, varianta anterioară republicării, iar reclamanta nu a formulat o critică de nelegalitate în acest sens.
Cum instanţa de apel, în analizarea cererii de restituire în natură a imobilului, a verificat aplicabilitatea art. 27 al Legii nr. 10/2001, în forma iniţială, respectiv a cenzurat devolutiv dacă imobilul au fost preluat de stat cu sau fără titlu valabil şi, respectiv, dacă la data formulării notificării imobilul era deja evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale integral privatizate cu respectarea legii, această critică se priveşte ca nefondată.
A doua critică formulată de către recurenta-pârâtă A.V.A.S. nu este fondată.
Este adevărat că potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Însă sintagma „până la data soluţionării notificării” trebuie, înţeleasă ca referindu-se la soluţionarea notificării în oricare din cele două etape – administrativă, înaintea entităţii notificate, sau judiciară – prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincţie între cele două faze procesuale de soluţionare a notificării.
Nedepunerea de către titularul notificării a tuturor actelor doveditoare privind dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat ori a celor privind calitatea sa de persoană îndreptăţită, în etapa administrativă de soluţionare a notificării, nu poate avea drept consecinţă decât pronunţarea deciziei/dispoziţiei administrative pe baza acestor acte depuse şi în termenul dispus de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 25 alin. (1) după republicare), dosarul administrativ neputând rămâne în nelucrare, pe acest motiv, sine die.
Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esenţial al judecăţii, partea care formulează cererea de acordare de măsuri reparatorii (ca urmare a lipsei răspunsului unităţii deţinătoare la notificarea de restituire) are posibilitatea să administreze probe noi faţă de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanţa să-şi întemeieze soluţia, teza contrară echivalând în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Rezultă că, întemeindu-şi soluţia şi pe acte doveditoare care nu au fost depuse în etapa administrativă de soluţionare a notificării, ci direct în instanţă, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel încât critica recurentei-pârâte pe acest aspect nu poate fi primită.
Cea de a treia critică formulată de A.V.A.S., respectiv că instanţa de apel a încălcat procedura administrativă specială reglementată de Legea nr. 247/2005 atunci când a omologat raportul de expertiză privind cuantumul despăgubirilor, se priveşte ca lipsită de pertinenţă, atât timp cât instanţa de apel nu a stabilit cuantumul despăgubirilor şi nici nu a obligat această pârâtă să emită decizie cu propunere de despăgubiri, ci doar a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi a dispus înaintarea dosarului la A.N.R.P. Bucureşti.
Cea de a patra critică din recursul A.V.A.S., referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, se priveşte ca nefondată, faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Dispoziţia legală menţionată prevede o singură condiţie pentru obligarea uneia dintre părţile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut.
Reţinând că A.V.A.S este instituţia publică care a efectuat privatizarea, instanţa de apel a stabilit în raport de prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001 obligaţiile ce îi incumbă acestei pârâte.
Din susţinerile formulate prin întâmpinare, reluate prin criticile formulate în căile de atac, rezultă că recurenta A.V.A.S. a contestat împrejurarea că reclamanta nu a completat integral dosarul administrativ cu probele ce i-ar fi fost necesare soluţionării notificării în această etapă, situaţie care ar atrage culpa procesuală a acestei părţi.
Cu toate acestea A.V.A.S. a adoptat o poziţie procesuală neschimbată în raport de actele depuse în faza judecătorească, astfel încât, faţă de soluţia adoptată şi de solicitarea formulată de reclamantă de acordare a cheltuielilor de judecată, sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., privind obligarea A.V.A.S., ca parte care a căzut în pretenţii, la plata cheltuielilor de judecată.
Făcând o analiză comună a nemulţumirii recurentelor, exprimate prin cea de a doua critică din recursul reclamantei şi prima critică din recursul pârâtei A.V.A.S., în raport de conţinutul rezumativ al speţei, Înalta Curte exercitând controlul judiciar din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată că recursurile sunt fondate în limitele şi pentru următoarele argumente:
Actul administrativ supus controlului judecătoresc în prezenta speţă este dispoziţia SC C. SA nr. 1097 din 5 mai 2005, emisă anterior modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.
Este adevărat că prin această dispoziţie unitatea deţinătoare nu a soluţionat propriu-zis notificarea reclamantei, prin aceasta, de fapt, dispunându-se redirecţionarea notificării către A.V.A.S., instituţie publică care a efectuat privatizarea.
Cu toate acestea, cum instanţa de apel a reţinut că A.V.A.S. a primit notificarea reclamantei în data de 19 mai 2005 (adresa din 11 februarie 2006), rezultă fără tăgadă că învestirea acestei entităţi a fost anterioară apariţiei Legii nr. 247/2005, act normativ prin care procedura acordării măsurilor reparatorii a fost divizată în două etape: într-o procedură prealabilă desfăşurată în faţa unităţii/entităţii deţinătoare în cadrul căreia se stabileşte calitatea de persoană îndreptăţită şi procedura ulterioară, în faţa Comisiei Centrale, care stabileşte, pe baza evaluărilor efectuate de către experţi, cuantumul despăgubirilor.
Prin urmare, recurenta-pârâtă A.V.A.S. a fost legal învestită cu soluţionarea notificării, entitatea sesizată de reclamantă procedând la redirecţionarea notificării către entitatea competentă să o soluţioneze, aşa cum se prevede la pct. 27.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Aprecierea de nelegalitate sub acest aspect poate fi primită, în condiţiile în care refuzul A.V.A.S. de a soluţiona notificarea, pe care a primit-o în data de 19 mai 2005, fapt pe care nu l-a contestat, echivalează ca efecte cu un răspuns negativ, ce a deschis reclamantei accesul la justiţie.
În acest sens, de altfel, s-a pronunţat Înalta Curte, când, soluţionând un recurs în interesul legii, a pronunţat Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, prin care a stabilit că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Astfel, în cauză sunt aplicabile prevederile dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea 10/2001, potrivit cărora măsurile reparatorii prin echivalent se propun de instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, instituţia care în speţă este recurenta-pârâtă A.V.A.S.
În vederea unificării practicii, prin decizia în interesul Legii nr. 52 din 4 iunie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că pentru dispoziţiile emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 instanţa are atributul de a determina cuantumul despăgubirilor.
În speţă însă, aşa cum s-a arătat, A.V.A.S. a fost învestită cu notificarea reclamantei la un moment la care dispoziţiile modificatoare nu intraseră în vigoare, astfel încât, în virtutea plenitudinii jurisdicţionale, cu ocazia controlului de legalitate, instanţa este cea competentă în determinarea întinderii despăgubirilor.
Totodată, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii 247/2005, astfel încât A.V.A.S., ca instituţie implicată în procesul de privatizare a SC C. SA Craiova, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu este obligată să acorde efectiv despăgubiri, ci să emită dispoziţie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu, evaluat provizoriu la suma stabilită prin expertiză de 1.008.218 lei.
În acest context al analizei şi având în vedere consideraţiile anterior expuse, instanţa apreciind asupra acestor despăgubiri va stabili cuantumul acestora la suma reprezentând valoarea de circulaţie a bunului, orice altă interpretare a textului echivalând cu denegare de dreptate (sancţionată de prevederile art. 3 C. civ.) şi cu limitarea dreptului de acces la instanţă, garantat de prevederile art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
A trimite reclamanţii după parcurgerea unei proceduri judiciare să urmeze o altă etapă administrativă cu posibilitatea de a urma o nouă etapă judiciară constituie o ingerinţă în dreptul reclamanţilor de a primi despăgubirea, recunoscut de Legea nr. 10/2001 şi incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Astfel, se va cenzura decizia atacată, în sensul că, A.V.A.S. va fi obligată să emită decizie de stabilire a dreptului reclamantei la despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilului, având în vedere deopotrivă prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, precum şi Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care presupun ca deciziile conţinând propuneri de măsuri reparatorii să fie înaintate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, din cadrul A.N.R.P., instituţie abilitată să definitiveze ulterior titlurile de despăgubiri.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte consideră că recursurile sunt fondate şi în baza art. 312 alin. (1) şi (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. le va admite şi va modifica parţial decizia recurată, în sensul că, obligă pârâta A.V.A.S. să emită decizie cu propunere de despăgubiri în limitele sumei de 10.082,18 lei în favoarea reclamantei B.S., în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru terenul în suprafaţă de 1469 m.p. situat în Craiova şi să înainteze dosarul la A.N.R.P.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanta B.S. şi pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei civile nr. 43 din 15 februarie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică, în parte, decizia atacată, în sensul că, obligă pârâta A.V.A.S. să emită decizie cu propunere de despăgubiri în limitele sumei de 1008218 lei în favoarea reclamantei B.S., în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru terenul în suprafaţă de 1469 m.p. situat în Craiova şi să înainteze dosarul la A.N.R.P.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6692/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6691/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
