ICCJ. Decizia nr. 6700/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6700/2010
Dosar nr. 27148/3/2008
Şedinţa publică din 10 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 10 decembrie 2007, sub nr. 3005/299/2007, reclamantele R.D.G., R.E.M., R.E.S., P.D. s-au adresat instanţei, formulând cerere de chemare în judecată împotriva pârâţilor P.E., P.A.M., P.A., P.D.S., P.S., A.P. şi solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. l situat la parterul imobilului din Bucureşti, sector 1 compus din 3 camere, hol, bucătărie, baie, vestibul, culoar, wc, cameră, boxă, verandă în suprafaţa utilă de 123,18 mp, cota de 20,79% din părţile de folosinţă comuna ale imobilului şi 31,35 mp teren situat sub construcţie (astfel cum acest imobil este individualizat în contractul de vânzare-cumpărare din 06 februarie 1997), precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că sunt moştenitoarele defunctului R.G., conform certificatului de moştenitor din 06 mai 1996 eliberat de B.N.P. XXX, iar imobilul situat în Bucureşti, sector 1 a fost dobândit de autorul lor R.G. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 1945 şi transcris din 31 mai 1945. S-a precizat şi faptul că imobilul era avariat de bombardament, iar defunctul, din surse proprii, l-a renovat şi reconstruit.
Imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv, fără titlu valabil, în baza Decretului nr. 92/1950, defunctul neîncadrându-se în categoria persoanelor pentru care se putea face naţionalizarea imobilelor,deoarece în anul 1950 era achizitor.
Reclamantele au mai menţionat că la data de 08 iulie 1997 au formulat acţiune în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin care au solicitat să se constate calitatea lor de proprietari asupra terenului în suprafaţă de 277 mp şi asupra apartamentelor de la parter şi la etajul 1 şi să se dispună lăsarea în deplină proprietate, posesie şi folosinţă a imobilului din sector 1, acţiune care a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 16947 din 25 noiembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
După soluţionarea cauzei, Primarul General al Municipiului Bucureşti a emis dispoziţia din 30 martie 1998 de restituire a imobilului, dispoziţie care nu a fost pusă în posesie, întrucât, la data de 13 august 1998, prin adresa Primăriei Municipiului Bucureşti le-a înştiinţat că în cursul anului 1997 a înstrăinat apartamentele din imobilul revendicat, chiriaşilor.
Au mai arătat că au notificat, atât Primăria Generală a Municipiului Bucureşti cât şi Prefectura, în baza Legii nr. 10/2001, cu notificarea din 10 iulie 2001 şi din 2001 - prin executor judecătoresc, dar nu au primit niciun răspuns, iar prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997, s-a constata că familia Petrescu a cumpărat, în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul nr. 1 de la parterul imobilului din Bucureşti, sector 1.
S-a susţinut că, întrucât atât reclamantele cât şi pârâţii deţin acte autentice cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului, se impune compararea titlurilor autorilor de la care provin cele două titluri de proprietate, urmând să aibă câştig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, dreptul de proprietate al reclamantelor asupra imobilului fiind preferabil titlului de proprietate al pârâţilor, care emană de la un neproprietar.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ., art. 6 alin. (1) Legea nr. 213/1998, art. 20 Constituţia României, art. 1 Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
La data de 14 ianuarie 2008, pârâţii au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor, arătând că defunctul P.D.D. şi soţia sa, P.E., au dobândit imobilul din, sector 1 prin contractul de vânzare-cumpărare din 06 februarie 1997 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 112/1995. Vânzarea a fost făcută cu respectarea prevederilor legale, nefiind administrată nicio dovadă că această convenţie ar fi fost încheiată cu scopul de a frauda interesele reclamantelor.
Pârâţii au mai arătat că în temeiul art. 1854 C. civ., posesia creează o prezumţie de proprietate iuris tartium, aceasta încetând numai când posesorul se dovedeşte a fi de rea credinţă. Or, în speţă ei au fost şi sunt de bună credinţă, neavând cunoştinţă de faptul că reclamantele s-au judecat cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti pentru restituirea în natură a imobilului. Totodată Primăria Municipiului
Bucureşti reprezentată prin mandatar SC H.N. SA la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 06 februarie 1997 nu i-a înştiinţat de demersurile făcute de reclamante în vederea restituirii în natură a imobilului, neexistând în acest sens o interdicţie de vânzare.
Pârâţii au susţinut că naţionalizarea imobilului a fost făcută cu respectarea legislaţiei în vigoare la acel moment, astfel că imobilul a fost trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, în baza Decretului nr. 92/1950. Astfel, autorul reclamantelor R.G. avea funcţia de achizitor (merceolog), neîncadrându-se în vreuna din funcţiile care potrivit art. 2 Decretul nr. 92/1950 erau exceptate de la naţionalizare.
Prin urmare, dreptul lor de proprietate este preferabil, având în vedere principiul „impari causa possesor potior habere debet" (într-o cauză egală trebuie ca posesorul să fie considerat mai puternic).
Prin sentinţa civilă nr. 8195 din 16 septembrie 2008, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 27148/3/2008, la data de 12 iulie 2008.
Prin sentinţa civilă nr. 1898 din 18 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă în revendicare formulată de reclamantele R.D.G., R.E.M., R.E.S., P.D..
Pentru a pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că pârâţii P.E. şi autorul pârâţilor, P.D.D., au fost de bună-credinţă, în favoarea lor operând prezumţia consacrată de dispoziţiile art. 1899 alin. (2) C. civ., prezumţie care nu a fost răsturnată de către reclamanţi.
Împotriva hotărârii respective, au formulat apel reclamantele R.D.G., R.E.M., R.E.S. şi P.D., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, sub următoarele aspecte: se impunea compararea titlurilor autorilor de la care provin cele două titluri de proprietate; în cauză era relevant titlul autorului şi nu buna-credinţă a chiriaşului-cumpărător; în cauză se impunea jurisprudenţa C.E.D.O. în materie; instanţa de fond nu a analizat titlul de proprietate al apelantelor, valabilitatea titlului impunea concordanţa cu legile în vigoare la data preluării bunului; naţionalizarea s-a făcut cu încălcarea Constituţiei în vigoare la acel moment; Decretul nr. 92/1950 nu a constituit, în sine, un titlu legal de dobândire a dreptului de proprietate de către stat; titlul de proprietate al apelantelor este mai bine caracterizat şi are prioritate.
În drept, au invocat dispoziţiile art. 282 şi următoarele C. proc. civ., art. 480 şi următoarele C. civ., art. 20 Constituţia României şi art. 1 Primul Protocol C.E.D.O..
Intimaţii pârâţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 471A din 8 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantele-reclamante şi a respins cererea de cheltuieli de judecată, ca nedovedită.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că sunt neîntemeiate motivele de apel formulate de reclamante întrucât, în mod corect, prima instanţă a respins acţiunea civilă în revendicare formulată de acestea, dând preferabilitate titlului de proprietate al pârâţilor reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, contract ce nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească.
Astfel, s-a reţinut că, criteriile de preferinţă consacrate de doctrina şi practica judiciară în materia acţiunii în revendicare nu mai pot fi considerate valabile după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care are caracterul unei legi speciale, ce derogă de la dreptul comun, dispoziţiile art. 46 alin. (2) din acest act normativ reglementând în mod expres un criteriu de preferinţă şi un adevărat mod de consolidare a titlului de proprietate dobândit de foştii chiriaşi, în condiţiile Legii nr. 112/1995 şi cu bună-credinţă.
Dispoziţiile art. 46 Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a principiului validităţii aparenţei în drept, care presupune întrunirea concomitentă a bunei-credinţe a cumpărătorului şi a condiţiei ca acesta să se fi aflat într-o eroare comună şi invincibilă, iar pentru a produce efecte juridice, este necesar ca buna-credinţă să fie în afara oricărei îndoieli culpabile.
S-a constatat că cele două condiţii sunt îndeplinite în cauză, întrucât pârâţii au fost de bună-credinţă, în favoarea lor operând prezumţia consacrată de dispoziţiile art. 1892 alin. (2) C. civ., prezumţie ce nu a fost răsturnată de către reclamanţi, iar, pe de altă parte, aceştia au avut convingerea legitimă că statul este titularul dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu, având în vedere faptul că la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, valabilitatea titlului statului nu fusese contestată de foştii proprietari, neexistând vreo cerere de restituire în natură formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 şi nici o acţiune în revendicare formulată de aceştia şi aflată pe rolul instanţelor judecătoreşti.
Distinct de aceste consideraţii, s-a constatat că dispoziţiile art. 18 lit. c) Legea nr. 10/2001 stabilesc că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, statuându-se obligativitatea menţinerii situaţiei juridice create în mod valabil în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi instituindu-se indirect un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluţionarea acţiunii în revendicare, avându-se în vedere necesitatea asigurării stabilităţii circuitului civil.
S-a avut în vedere şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General şi prin care s-a statuat că: „Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti - concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
Împotriva deciziei respective, în termen legal, au declarat recurs reclamantele R.D.G., R.E.M., R.E.S. şi P.D., criticând-o ca fiind nelegală şi solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe, care să fie schimbată în tot, în sensul admiterii acţiunii civile în revendicare, aşa cum a fost formulată.
Prin motivele de recurs, încadrate în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., reclamantele au criticat decizia recurată sub următoarele aspecte:
Astfel, s-a susţinut că au învestit instanţele cu o acţiune în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., astfel că, în aceste condiţii, buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători nu are relevanţă, câtă vreme, atât recurentele cât şi intimaţii deţin acte autentice cu privire la dreptul de proprietate al imobilului, iar, drept consecinţă se impunea compararea titlurilor autorilor de la care provin cele două titluri de proprietate, urmând să aibă câştig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, în cauză fiind relevant titlul autorului şi nu buna-credinţă a chiriaşului dobânditor, întrucât nu s-a solicitat şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a chiriaşilor pentru a se analiza buna-credinţă a acestora.
În analiza unei astfel de cereri în revendicare, nu poate fi ignorată jurisprudenţa constantă şi recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului conturată în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrată de art. 1 Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, care face parte din dreptul intern.
Prin prisma acestei aprecieri, trebuia să se constate că fostul proprietar deţine un „bun" în sensul Convenţiei, înţeles ca „drept efectiv", chiar în condiţiile în care decizia irevocabilă prin care s-a confirmat dreptul său de proprietate asupra imobilului şi s-a dispus restituirea în natură a acestuia a fost pronunţată ulterior vânzării apartamentului în litigiu către chiriaşi.
Atât instanţa de fond cât şi cea de apel nu au analizat titlul lor de proprietate reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 1945 şi transcris din 31 mai 1945, titlu consolidat prin sentinţa civilă nr. 16947 din 25 noiembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti prin care s-a admis acţiunea în revendicare, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, precum şi dispoziţia din 30 martie 1998 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti prin care s-a dispus restituirea în proprietatea reclamantelor a imobilului situat în municipiul Bucureşti, imobil format din teren în suprafaţă de 277 m.p. şi construcţie cu destinaţie de locuit.
Instanţele au interpretate greşit actul juridic dedus judecăţii, au schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, în condiţiile în care au făcut aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, care nu-şi găsesc aplicarea în cauză, în detrimentul dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, temeiuri de drept pe baza cărora reclamantele şi-au întemeiat acţiunea în revendicare.
Făcând aplicarea acestor prevederi, se impunea compararea titlurilor autorilor de la care provin cele două titluri de proprietate, urmând să aibă câştig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.
Sub acest aspect, dreptul de proprietate al reclamantelor trebuia să fie preferabil, întrucât este anterior titlului pârâţilor, iar statul a înstrăinat un drept de proprietate pe care nu-1 deţinea în patrimoniul său, întrucât nu a fost preluat cu titlu valabil, în condiţiile în care imobilul respectiv nu putea face obiectul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
S-a mai susţinut faptul că nu s-a făcut o aplicare unitară a legii şi principiul securităţii raporturilor juridice a fost încălcat, câtă vreme, prin hotărârea pronunţată în Dosarul nr. 23003/299/2007 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, s-a admis acţiunea civilă în revendicare formulată de aceleaşi reclamante, în contradictoriu cu numita Neagu Elena, chiriaşul care a cumpărat apartamentul de la subsolul aceluiaşi imobil.
La data de 4 iunie 2010 intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamante, ca nefondat.
Analizând recursul declarat de reclamante, prin prisma motivelor invocate şi a prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat şi-1 va respinge, ca atare, avându-se în vedere următoarele considerente:
Reclamantele au solicitat obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu, în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe regulile clasice ale comparării titlurilor exhibate de părţi, conform jurisprudenţei şi doctrinei în materie, create anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Apariţia unei legi speciale, în al cărui domeniu de reglementare intră toate imobilele aflate în situaţia celui din litigiu, nu poate fi ignorată doar pentru faptul că părţile interesate nu solicită aplicarea acesteia, ci îşi întemeiată pretenţiile exclusiv pe acte normative preexistente legii speciale.
În acest sens, art. 6 Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în condiţiile dreptului comun dacă nu există o lege specială de reparaţie, reprezentând, astfel, pentru această categorie de bunuri, consacrarea principiului de drept „specialia gneralibus cfavgant" („ legea specială derogă de la legea generală").
De asemenea, decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, a statuat, în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada sus-amintită, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, următoarele:
„Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
Cum imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea de faţă a fost introdusă, de reclamante, după intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect, Curtea a avut în vedere, în mod prioritar, dispoziţiile legii speciale de reparaţie.
Nu există posibilitatea pentru recurent de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială şi dreptul comun deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar şi a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el şi care este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunţării deciziei.
Prin urmare, nu se poate considera că instanţa de apel ar fi procedat la schimbarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, soluţionând cauza pe baza dispoziţiilor Legii speciale de reparaţie nr. 10/2001, cât şi a prevederilor art. 1 Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, şi nu al prevederilor art. 480 C. civ..
În ceea ce priveşte soluţionarea în fond a cauzei, în mod corect, Curtea de Apel, aplicând în mod prioritar dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dar şi pe cele ale art. 1 Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, precum şi jurisprudenţa creată în legătură cu acest text, a dat câştig de cauză titlului de proprietate al pârâţilor, cu consecinţa menţinerii soluţiei de respingere a acţiunii în revendicare.
Astfel, potrivit legii speciale, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat şi înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate obţine, fie restituirea în natură a bunului, fie măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul art. 18 lit. c) Legea nr. 10/2001, în raport de obţinerea sau nu a desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare încheiat de cumpărătorul chiriaş conform art. 45 din acelaşi act normativ.
Din aceste reglementări rezultă că legiuitorul a înţeles să acorde preferabilitate titlului foştilor chiriaşi care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, art. 20 alin. (2) din legea specială dând dreptul persoanei îndreptăţite, proprietarul deposedat, la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţa corespunzătoare a imobilului, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
În consecinţă, criteriul de analiză al acţiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor potrivit regulilor clasice, în sensul de a obţine câştig de cauză cel al cărui autor are un drept mai bine caracterizat (în ipoteza în care titlurile provin de la autori diferiţi, ca în speţă), ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului altei persoane, criteriu impus de legiuitor şi în considerarea căruia titlul pârâţilor este preferabil
Astfel, în cauza de faţă, reclamantele deşi au atacat în instanţă contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de către pârâţi, prin sentinţa civilă nr. 15417 din 15 septembrie 2000 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti s-a respins acţiunea civilă în constatare nulitate act, ceea ce înseamnă că titlul de proprietate al pârâţilor s-a consolidat.
Potrivit celor expuse în precedent, menţinerea titlului de proprietate al pârâţilor, prin respingerea acţiunii în constatare nulitate act, ca şi atitudinea subiectivă a cumpărătorului chiriaş la încheierea contractului sunt criterii legale de preferabilitate a titlului pârâţilor, ce nu pot fi puse în discuţie decât în condiţiile în care ar contraveni Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Cum s-a precizat mai sus, în decizia în interesul Legii nr. 33/2008, s-a arătat că, în caz de conflict între legea naţională şi documentul european, are prioritate cel din urmă. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori insecurităţii raporturilor juridice.
În speţă, se pune problema conflictului între legea naţională şi Convenţie deoarece reclamantul are „bun actual" din perspectiva documentului european, pentru considerentele ce se succed:
Astfel, în hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, Curtea Europeană a reţinut ca:
„134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
140. (...) existenţa unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
(...) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.
Faţă de aceste considerente, se constată că, reclamantelor li s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, ceea ce înseamnă că un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 Adiţional la C.E.D.O. plus jurisprudenţa creată în jurul acestui text.
Titlul reclamantelor este reprezentat de sentinţa civilă nr. 16947 din 25 noiembrie 1997 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti prin care a fost admisă acţiunea civilă în revendicare formulată de reclamantele R.D.G., R.E.M., R.E.S. şi P.D.,
În contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi a fost obligat acesta să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Municipiul Bucureşti, compus din suprafaţa de 277 m.p. şi construcţie cu destinaţie de locuit, cu subsol, parter şi etaj 1.
În baza acestei hotărâri, prin care s-a constatat că imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950, fiind admisă acţiunea în revendicare împotriva statului roman, s-a emis, de către Primarul General al Municipiului Bucureşti dispoziţia din 30 martie 1998 prin care s-a dispus restituirea în proprietatea reclamantelor a imobilului aflat în litigiu.
Pe de altă parte, şi paraţii au un bun în sensul Convenţiei pentru argumentele deja arătate, câtă vreme contractul lor de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (contractul de vânzare-cumpărare din 6 februarie 2007 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA., în calitate de vânzător şi pârâţii P.E. şi P.D.D., autorul celorlalţi pârâţi) a fost consolidat prin hotărârea judecătorească care a respins acţiunea civilă în constatare nulitate act formulată de reclamante în contradictoriu cu aceştia..
În decizia nr. 33/2008, evocată mai sus se arată că "(...) atunci când există neconcordanţă între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a i se păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constanţă pe acest aspect".
În aceeaşi direcţie, este relevantă decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza PincOva şi Pine contra Republicii Cehe, în care s-a menţionat că:
„Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.
Cum ambele părţi aflate în conflict au un bun în sensul Convenţiei, Înalta Curte constată că în mod corect Curtea de Apel a dat prioritate titlului pârâţilor. Această soluţie reprezintă respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că, în condiţiile în care s-a păstrat valabil contractul de vânzare-cumpărare, chiriaşul are o speranţă legitimă de a păstra bunul astfel obţinut.
De asemenea, culpa statului care a permis ca asupra aceluiaşi imobil să existe concomitent titluri de proprietate ale unor persoane diferite, nu poate fi transferată către pârât.
Din perspectiva C.E.D.O., aceasta ar însemna o sarcină exorbitantă transferată persoanei fizice, ceea ce nu este de acceptat. Cum s-a mai arătat, nu se poate acoperi prejudiciul creat de stat prin preluarea bunurilor în perioada regimului comunist, prin producerea unor noi nedreptăţi actualilor proprietari.
În consecinţă, faţă de cele arătate, se constată că nu subzistă motivul de modificare prevăzut în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamante, menţinându-se decizia recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele R.D.G., R.E.M., R.E.S. şi P.D. împotriva deciziei civile nr. 471/A din 8 octombrie 2009 a Curţii de Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6705/2010. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 6699/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
