ICCJ. Decizia nr. 6699/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6699/2010
Dosar nr. 25172/3/2007
Şedinţa publică din 10 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 3421 din 17 mai 2007, a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A.A. şi pe pârâţii U.I.A. şi U.I., având ca obiect revendicarea imobilului situat în Bucureşti, sector 5, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 654 din 4 aprilie 2008, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul-pârât A.A., ca neîntemeiată.
A respins cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi U.I.A. şi U.I., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele considerente în ceea ce priveşte acţiunea principală:
Fiind învestită cu o acţiune în revendicare prin compararea titlurilor, instanţa a analizat fiecare titlu exhibat de părţi, urmând să acorde preferinţă titlului de proprietate mai bine caracterizat.
În ceea ce priveşte titlul exhibat de reclamant, Tribunalul a constatat că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 ianuarie 1940, B.G.E. a cumpărat imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 449,10 mp şi scheletul armat al unei construcţii nefinalizate.
Pe acest teren, astfel cum rezultă din autorizaţia eliberată la 15 aprilie 1940, B.G.E. a edificat o construcţie.
B.G.E. s-a căsătorit, devenind astfel P.G.E., astfel cum rezultă din certificatul de căsătorie încheiat la 14 ianuarie 1964.
Din certificatul de calitate de moştenitor-legatar cu titlu particular din 27 august 2003 încheiat de B.N.P. XXX, rezultă că reclamantul are calitate de moştenitor legatar cu titlu particular, fără a fi identificate bunurile succesorale.
Din testamentul lăsat de P.G.E. în favoarea reclamantului, rezultă că acesta a fost instituit legatar cu titlu particular cu privire la imobilul (clădire cu apartamente, garsoniere şi garaje) situat în Bucureşti.
Potrivit adresei din 12 august 2005 emisă de Serviciul Nomenclatură urbană, rezultă că imobilul situat în fosta str. ZZZ este, în prezent, imobilul situat în str. QQQ.
Aşadar, apărările pârâţilor privind identitatea dintre imobilul fost proprietatea defunctei P.G.E. şi cel revendicat au fost respinse ca nefondate.
Tribunalul a reţinut că situaţia juridică a imobilului nu este lămurită suficient în ceea ce priveşte titlul de preluare în proprietatea statului.
Având în vedere, însă, că decizia de preluare din 17 octombrie 1959 a fost emisă în baza Decretului nr. 111/1951, fără ca din relaţiile comunicate prin adresa din 13 decembrie 2001, de SC C. SA, să rezulte că proprietarul, respectiv autoarea reclamantului, a încasat despăgubiri, instanţa, în raport şi de dispoziţiile art. 6 Legea nr. 213/1998, a considerat că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut abuziv, cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării - art. 481 C. civ., art. 17 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, deci, fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
La rândul lor, pârâţii U.I.A. şi U.I. opun, ca titlu de proprietate, contractul de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1996 încheiat cu Primăria municipiului Bucureşti - prin SC C. SA, privind apartamentul, situat la parterul imobilului.
Tribunalul a reţinut că valabilitatea acestui contract de vânzare-cumpărare a fost confirmată prin decizia civilă nr. 10438 din 18 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care s-a respins, în mod irevocabil, acţiunea în constatarea nulităţii absolute formulată de către reclamant, acţiunea fiind respinsă ca prescrisă.
De asemenea, Tribunalul a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada că autoarea sa a efectuat demersuri prin care să fi solicitat restituirea în natura a imobilului, astfel că a constatat buna-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, invocată de pârâţi în apărare.
Potrivit dispoziţiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., buna credinţă se prezumă, iar reclamantul nu a făcut dovada relei credinţe.
Prin analogie cu dispoziţiile art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001 privind buna credinţă, dacă aceasta este suficientă pentru a salva actul juridic de la nulitatea absolută, cea mai severă dintre sancţiunile civile, atunci ea se poate dovedi suficientă şi pentru a-l ocroti pe terţul subdobânditor, precum şi pentru a asigura stabilitatea şi siguranţa circuitului civil.
Procedând la compararea titlurilor de proprietate exhibate de către părţi, Tribunalul a considerat ca fiind mai bine caracterizat şi, în consecinţă, a acordat prevalenţă titlului de proprietate exhibat de pârâţii U.I.A. şi U.I..
Aşa cum s-a reţinut, pârâţii sunt subdobânditori de bună credinţă, au posesia imobilului, iar soluţia este de natură a ocroti siguranţa şi stabilitatea circuitului civil.
Pentru aceste considerente, Tribunalul a respins cererea principală ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 488/A din 14 octombrie 2009, în majoritate, a respins excepţia autorităţii lucrului judecat; a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A.A. împotriva sentinţei civile sus-menţionate, ca nefondat.
S-a respins cererea intimatei U.I., de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele argumente:
A constatat că nu poate fi primită critica în sensul că nu are relevanţă decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a respins, în mod irevocabil, cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, întrucât nu s-a purtat pe fondul cererii, ci s-a respins ca prescrisă. Constatarea prescripţiei dreptului material la acţiune are efectul că nu mai poate fi pusă în discuţie validitatea acestui contract, ulterior împlinirii termenului de prescripţie prevăzut în legea specială nr. 10/2001, inclusiv buna-credinţă care este prezumată potrivit art. 1889 C. civ. şi care nu mai poate fi pusă la îndoială ulterior momentului împlinirii prescripţiei, ca şi reaua-credinţă a cumpărătorilor.
Altfel spus, titlul cumpărătorilor-chiriaşi s-a consolidat, constituind un bun real şi actual, în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care poate fi opus cu succes vechiului titlu al autoarei reclamantului, într-o acţiune în revendicare prin compararea titlurilor în temeiul art. 480 C. civ..
Din relaţiile de la dosar, s-a constatat că, în baza Legii nr. 112/1995, autoarea reclamantului, P.G.E., a formulat cerere de acordare de despăgubiri, astfel că şi cumpărătorii au formulat cerere de cumpărare conform art. 9 Legea nr. 112/1995, respectând prevederile aceleiaşi legi.
Nesoluţionarea cererii autoarei de către comisia specială constituită în baza Legii nr. 112/1995 nu poate fi imputată cumpărătorilor-chiriaşi.
În compararea celor două titluri în cauză, Curtea a constatat că preferabilitate trebuie să aibă titlul cumpărătorilor de bună-credinţă, al căror titlu nu a fost constatat nul în termenul legal de prescripţie extinctivă, aceştia având şi posesia bunului - soluţie care respectă principiul stabilităţii raporturilor juridice şi securităţii circuitului civil, conform şi deciziei nr. 33/2008 pronunţată în recursul în interesul legii în materie, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Apelantul-reclamant are, la rândul său, deschisă calea obţinerii de măsuri reparatorii în echivalent pentru bun, în condiţiile Legii speciale nr. 10/2001 (art. 18 lit. c).
Însăşi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a formulat aprecierea că persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri ale proprietăţii nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate (cauza Raicu împotriva României, cauza Pinc şi Pincova contra Republicii Cehe).
În consecinţă, potrivit art. 296 C. proc. civ., Curtea în majoritate, a respins apelul, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.A., criticând-o pentru următoarele motive:
Hotărârile pronunţate de instanţele de fond şi apel sunt nelegale deoarece, prin conţinutul lor, încalcă dreptul de proprietate al recurentului, soluţia pronunţată, respectiv respingerea acţiunii ca neîntemeiată, fiind rezultatul aplicării şi interpretării greşite a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, C. civ. şi Legii nr. 10/2001.
În opinia majoritară, se admite faptul că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, ceea ce reprezintă o situaţie de fapt câştigată litigiului. Aplicând principiul cauză-efect, consecinţa firească şi juridică a preluării fără titlu a imobilului este faptul că acesta nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995, faţă de dispoziţiile art. 1 din actul normativ menţionat.
Instanţa de apel ajunge la concluzia ca acţiunea este neîntemeiată deoarece prevederile art. 45 şi ale art. 18 lit. c) Legea nr. 10/2001 dau preferinţă cumpărătorului de bună credinţă, schimbând, astfel, temeiul juridic al acţiunii reclamantului, care îl constituie art. 480 C. civ., text esenţial care stă la baza oricărei acţiuni în revendicare.
În sprijinul intimaţilor pârâţi instanţa a invocat faptul că aceştia au fost de bună credinţă întrucât nu s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Dacă acest punct de vedere ar fi valabil, atunci el vine şi în sprijinul reclamantului, al cărui contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat de vreo instanţă de judecată. Astfel, acest argument nu poate fi un criteriu în compararea celor două titluri de proprietate.
În plus, instanţa de judecată consideră ca intimaţii pârâţi beneficiază de prezumţia de bună credinţă. Buna credinţă poate fi invocată şi de către reclamant deoarece autorul său a fost de bună credinţă atunci când, în 1922, a cumpărat imobilul. Astfel, în momente de timp diferite, atât reclamantul, cât şi intimaţii pârâţi, au fost de bună credinţă. Rezultă că buna credinţă nu poate constitui un criteriu în compararea celor doua titluri de proprietate.
În mod greşit, instanţa a considerat că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nu cele ale C. civ., reţinând că titlul paratului este preferabil în detrimentul titlului reclamantului deoarece articolul 18 lit. c) din această lege prevede acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului.
Tribunalul a schimbat regulile de bază ale comparării de titluri, refuzând să analizeze fiecare titlu de proprietate şi modalitatea de transmitere a dreptului de proprietate.
În mod greşit s-a apreciat că pârâţii ar avea dreptul la respectarea bunurilor în virtutea art. 1 Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din moment ce imobilul a fost preluat fără titlu valabil şi nu putea fi vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul de proprietate al primului proprietar şi al succesorilor acestuia dacă transmiterea proprietăţii a respectat legea.
Prin compararea celor două titluri, instanţa de judecată nu poate da câştig de cauză decât titlului reclamantului, care este mai vechi decât cel al pârâţilor, formele de publicitate imobiliară au fost efectuate cu mult înaintea părţilor adverse, iar titlul său provine de la adevăratul proprietar.
În dosar a depus întâmpinare intimata pârâtă U.I., solicitând, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia civilă recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 5 pentru cele referitoare la schimbarea temeiului juridic al acţiunii şi a art. 304 pct. 9 pentru cele referitoare la nelegalitatea hotărârii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Critica privind soluţionarea litigiului, în mod greşit, de către Curte, în baza unui alt temei juridic decât cel invocat de reclamant, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, iar nu a art. 480 C. civ., nu este fondată.
În esenţă, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă situaţia de fapt expusă de reclamant, încadrată în drept.
Încadrarea juridică reprezintă atributul exclusiv al instanţei şi nu constituie o modificare de temei juridic, cu consecinţa încălcării principiului disponibilităţii părţilor în ceea ce priveşte limitele de învestire a instanţei.
Reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu, în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe regulile clasice ale comparării titlurilor exhibate de părţi, conform jurisprudenţei şi doctrinei în materie, create anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Apariţia unei legi speciale (cea sus-menţionată), însă, în al cărei domeniu de reglementare intră toate imobilele aflate în situaţia celui din prezentul litigiu, nu poate fi ignorată doar pentru faptul că părţile interesate nu solicită aplicarea acesteia, ci îşi întemeiază pretenţiile exclusiv pe acte normative preexistente legii speciale.
În acest sens, art. 6 Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în condiţiile dreptului comun dacă nu există o lege specială de reparaţie, reprezentând, astfel, pentru această categorie de bunuri, consacrarea principiului de drept „specialia generalibus derogant” („legea specială derogă de la legea generală”).
De asemenea, decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, a statuat, în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada sus-amintită, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, următoarele:
„Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.
Cum imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea de faţă a fost introdusă, de reclamant, după intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect, Curtea a avut în vedere, în mod prioritar, dispoziţiile legii speciale de reparaţie.
Nu există posibilitatea pentru recurent de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială şi dreptul comun deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar şi a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el şi care este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunţării deciziei.
Prin urmare, nu se poate considera că instanţa de apel ar fi procedat la schimbarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, nefiind motiv de nulitate a hotărârii atacate pentru acest argument, în condiţiile art. 105 alin. (2), astfel încât nu subzistă cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ..
2. În ceea ce priveşte soluţionarea în fond a cauzei, în mod corect, Curtea de Apel, aplicând în mod prioritar dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dar şi pe cele ale art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, precum şi ale jurisprudenţei create în legătură cu acest text, a dat câştig de cauză titlului de proprietate al pârâţilor, cu consecinţa menţinerii soluţiei de respingere a acţiunii în revendicare.
Astfel, potrivit legii speciale, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat şi înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate obţine fie restituirea în natură a bunului, fie măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul art. 18 lit. c) Legea nr. 10/2001, în raport de obţinerea sau nu a desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare încheiat de cumpărătorul chiriaş conform art. 45 din acelaşi act normativ.
Din aceste reglementări rezultă că legiuitorul a înţeles să acorde preferabilitate titlului foştilor chiriaşi care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, art. 20 alin. (2) din legea specială dând dreptul persoanei îndreptăţite, proprietarul deposedat, la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a imobilului, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
În consecinţă, criteriul de analiză al acţiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor potrivit regulilor clasice, în sensul de a obţine câştig de cauză cel al cărui autor are un drept mai bine caracterizat (în ipoteza în care titlurile provin de la autori diferiţi, ca în speţă), ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului altei persoane, criteriu impus de legiuitor şi în considerarea căruia titlul pârâţilor este preferabil.
Astfel, în cauza de faţă, acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţii U.I.A. şi U.I. a fost respinsă în mod irevocabil, ca prescrisă, prin decizia nr. 10438 din 18 decembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, ceea ce înseamnă că titlul de proprietate al pârâţilor s-a consolidat chiar din culpa reclamantului şi a autoarei acestuia, care nu au înţeles să solicite desfiinţarea actului juridic enunţat în termenul de prescripţie prevăzut în art. 45 alin. (5) Legea nr. 10/2001, în forma actuală.
Neacţionând în sensul atacării contractului de vânzare-cumpărare în termen, reclamantul a acceptat consecinţele aplicării art. 18 lit. c) Legea nr. 10/2001, care, aşa cum s-a arătat deja, nu permite restituirea în natură a imobilelor legal vândute şi aceasta indiferent dacă imobilul s-ar fi preluat abuziv, cu titlu valabil sau fără titlu valabil, după distincţiile art. 2 Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte susţinerea că nici titlul de proprietate al reclamantului nu a fost anulat şi, ca atare, păstrarea titlului pârâţilor nu ar prezenta relevanţa juridică reţinută de Curte, în soluţionarea prezentei acţiuni, aceasta nu este întemeiată. Potrivit celor expuse în precedent, menţinerea titlului de proprietate al pârâţilor (care, în speţă, este rezultatul neacţionării reclamantului în termenul de prescripţie), ca şi atitudinea subiectivă a cumpărătorului chiriaş la încheierea contractului (care nici nu a mai putut fi analizată în procesul anterior faţă de impedimentul legat de depăşirea termenului de prescripţie) sunt criterii legale de preferabilitate a titlului pârâţilor, ce nu pot fi puse în discuţie decât în condiţiile în care ar contraveni Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Cum s-a precizat mai sus, în decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a arătat că, în caz de conflict între legea naţională şi documentul european, are prioritate cel din urmă. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori insecurităţii raporturilor juridice.
În speţă, nu se poate pune problema conflictului între legea naţională şi Convenţie deoarece reclamantul nu are un „bun actual” din perspectiva documentului european şi nici speranţa legitimă de a-l dobândi, pentru considerentele ce se succed:
Astfel, în hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, Curtea Europeană a reţinut că:
„134. (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „ o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
140. (…) existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie.
141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
142. (…) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
143. În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (…), deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.
145. Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite”.
Faţă de aceste considerente, se constată că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, constatarea, în prezentul proces, a preluării abuzive a bunului nu atrage după sine, în mod automat, un drept de restituire, ci dă dreptul la o despăgubire, în condiţiile legii speciale.
Pe de altă parte, doar pârâţii au „un bun” în sensul Convenţiei.
În acest sens, în decizia nr. 33/2008, evocată mai sus, se arată că:
„(…) atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect”.
În aceeaşi direcţie, este relevantă decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a menţionat că:
„Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (…); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri”.
În speţă, pârâţii sunt cei care au un „bun” în sensul Convenţiei deoarece ei şi-au păstrat, în mod irevocabil, contractul de vânzare-cumpărare încheiat, ca urmare a respingerii acţiunii în nulitate promovată de reclamant, prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală sus-amintită.
Cât timp contractul pârâţilor nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumţia că a fost încheiat legal, astfel încât aceştia nu pot fi obligaţi să-i lase reclamantului, în deplină proprietate şi posesie, imobilul în litigiu, în cadrul acţiunii în revendicare formulată de acesta.
Având în vedere argumentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, îl va respinge ca atare.
Conform art. 316 cu referire la art. 298 şi 274 C. proc. civ., îl va obliga pe recurent, ca parte căzută în pretenţii, la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă U.I., reprezentând onorariu de avocat potrivit înscrisurilor de la dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A.A. împotriva deciziei civile nr. 488/A din 14 octombrie 2009 a Curţii de Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurentul-reclamant A.A. la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă U.I..
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6700/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6698/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
