ICCJ. Decizia nr. 6694/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6694/2010
Dosar nr. 828/39/2009
Şedinţa publică din 10 decembrie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 602 din 29 mai 2007, Tribunalul Botoşani, secţia civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantul A.G. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Botoşani şi, în consecinţă: a anulat decizia nr. 1 din 14 august 2006 emisă de pârâtă; a obligat-o pe pârâtă să restituie în proprietate reclamantului imobilele construcţie cu suprafaţa de 289,46 mp şi teren aferent de 1124 mp, situate în str. Octav Băncilă din municipiul Botoşani, identificate în schiţa anexă la raportul de expertiză; a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului litigios în sensul art. 4 alin. (2) cu referire la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, deoarece el este moştenitorul defunctei proprietare M.V., deposedată abuziv de stat, prin naţionalizare, în anul 1950.
De asemenea, tribunalul a reţinut că există identitatea între imobilul litigios şi cel care a fost proprietatea autoarei reclamantului, luând în considerare constatările în acest sens din expertiza efectuată în cauză.
În raport de această situaţie şi de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 10/2001, s-a considerat că se impune restituirea în natură a imobilului - teren şi construcţie - către reclamant.
Prin decizia civilă nr. 314 din 27 noiembrie 2007, Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, a respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei susmenţionate, ca nefondat, cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 700 lei.
În motivarea soluţiei, curtea de apel a reţinut că prin actele depuse la dosar şi expertiza administrată la fond s-a dovedit dreptul de proprietate al autoarei reclamantului asupra imobilului litigios, precum şi identitatea de imobil.
Pe de altă parte, întrucât după depunerea la dosar a raportului de expertiză la termenul din 25 aprilie 2007, prima instanţă a amânat cauza la 23 mai 2007 pentru ca părţile să ia cunoştinţă de lucrare şi să formuleze eventuale obiecţiuni, neacordarea unui nou termen de judecată pârâtei pentru formularea de obiecţiuni la expertiză nu poate avea semnificaţia pretinsă prin motivele de apel, anume încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtă.
Prin decizia nr. 1491 din 13 februarie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, pentru ca aceasta să verifice conformitatea cu originalul a înscrisurilor depuse în copie la dosar de către reclamant.
În rejudecare, Curtea de apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a pronunţat decizia nr. 133 din 17 noiembrie 2009, prin care a respins apelul pârâtei ca nefondat, cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-reclamant.
Pentru a decide astfel, curtea de apel s-a conformat indicaţiilor din decizia de casare, sens în care, la termenul din 23 octombrie 2009, a procedat la verificarea conţinutului înscrisurilor prezentate de apărătoarea reclamantului în original, iar în urma acestei verificări a constatat identitatea originalelor cu copiile existente la dosar, fiecare înscris fiind menţionat în încheierea de şedinţă de la acel termen.
Pe fondul cauzei, s-a considerat că soluţia dată în primă instanţă este legală şi temeinică, deoarece reclamantul a făcut dovada pretenţiilor sale cu probele administrate - înscrisuri şi expertiză tehnică de specialitate.
Criticile privind încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii au fost apreciate ca neîntemeiate, deoarece raportul de expertiză a fost depus la dosar la data de 25 aprilie 2007, iar instanţa a acordat un termen pentru studiul acestuia, până la care pârâta nu a formulat obiecţiuni.
În ce priveşte cheltuielile de judecată în primă instanţă, s-a reţinut că acestea au fost stabilite în sarcina pârâtei cu respectarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., având în vedere soluţia pronunţată.
Împotriva deciziei date în rejudecarea apelului a declarat recurs pârâta, care a formulat următoarele critici:
1. Instanţa de apel a interpretat, în mod eronat, că actul de închiriere depus de reclamant face dovada proprietăţii autoarei sale M.V., în condiţiile în care prin adresa nr. 93/5347 din 13 aprilie 2006 emisă de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România se demonstrează că nu au fost identificate acte privind imobilul revendicat, infirmându-se astfel existenţa unui posibil contract de închiriere între M.V. şi Direcţia Generală a Drumurilor Bucureşti.
De asemenea, identificarea locaţiei din punct de vedere istoric nu se putea realiza de un expert tehnic judiciar în evaluarea construcţiilor, acesta nefiind de specialitate pentru a da un răspuns legal privind principalul obiectiv al expertizei, aspect pe care instanţa de apel l-a considerat, în mod nejustificat, că poate fi substituit prin conţinutul expertizei întocmite în cauză, în mod special prin faptul că în actul de expropriere a fost trecut un număr de 12 apartamente, adică exact numărul de camere (cu tot cu accesorii, ex. - toaleta) pe care le-a identificat expertul.
Din informaţiile emise de Muzeul Judeţean Botoşani şi depuse la dosarul cauzei rezultă că imobilul proprietatea V.M. (imobil vecin cu cel în care a desfăşurat activitatea Garda Financiară Botoşani) este cunoscut în oraşul Botoşani drept „Casa Văsescu” - monument istoric, fiind înscrisă pe lista monumentelor istorice a Institutului Naţional al Monumentelor Istorice la poziţia 341 cod LMI – BT – II m B0192.
La poziţia 273 - LMI BT II m B01865 strada Octav Băncilă nr. y, astăzi Octav Băncilă nr. z, figurează pe lista monumentelor istorice „Casa Palaga”, unde şi-a desfăşurat activitatea Garda Financiară - Secţia Botoşani.
Rezultă că nu s-a demonstrat că strada Ilie Văsescu - unde era locaţia imobilului din contractul de închiriere - este una şi aceeaşi cu strada C. Stere nr. 1 - unde are locaţia imobilul din decretul de naţionalizare, or fără această identitate nu se poate aprecia că imobilul revendicat este unul şi acelaşi cu cel pe care îl deţine astăzi D.G.F.P.J. Botoşani şi unde a desfăşurat activitatea Garda Financiară - Secţia Botoşani.
2. În mod nelegal, curtea de apel a apreciat că prima instanţă nu a încălcat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare prin neacordarea termenului solicitat de pârâtă pentru a se pronunţa asupra conţinutului expertizei tehnice.
Acordarea termenului solicitat de pârâtă se impunea întrucât unele valori stabilite în lucrare sunt mult prea mari (ex. valoarea terenului ) sau se atribuie valori care nu se regăsesc în descrierea imobilului din „contractul de închiriere” (ex. evaluare trotuare, fundaţii împrejmuire).
Neprocedând astfel, tribunalul a încălcat principiul contradictorialităţii, dar şi dreptul la apărare al pârâtei, deoarece dacă ar fi cunoscut valoarea îmbunătăţirilor stabilită prin expertiză, aceasta ar fi putut promova o cerere reconvenţională şi şi-ar fi putut exercita dreptul de retenţie asupra imobilului.
3. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în fond şi în apel este nelegală, deoarece reclamantul şi-a dovedit pretenţiile abia în instanţă, prin administrarea probei cu expertiză pentru a suplini ceea ce nu a dovedit cu nici un act în etapa administrativă de soluţionare a notificării.
Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Recurenta impută instanţei de apel, în primul rând, greşita stabilire a situaţiei de fapt în ce priveşte dreptul de proprietate al autoarei reclamantului asupra imobilului litigios, amplasamentul şi identitatea de imobil.
Astfel, recurenta susţine că prin probele administrate în cauză, contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu s-a dovedit dreptul de proprietate al autoarei reclamantului asupra imobilului litigios, amplasamentul lui şi identitatea dintre imobilul revendicat şi cel pretins a fi proprietatea autoarei reclamantului.
În felul acesta, recurenta tinde, practic, la schimbarea situaţiei de fapt stabilită de instanţa de apel, prin reaprecierea probelor administrate, ceea ce nu este posibil în calea extraordinară de atac a recursului.
Modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie, însă, motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ. Pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 02 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000, deci cu mult înainte de pronunţarea deciziei atacate, care a avut loc la data de 17 noiembrie 2009.
Prin urmare, criticile în acest sens nu se pot încadra în nici unul din cazurile de modificare sau casare dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru realizarea controlului judiciar în recurs, aşa încât ele nu pot fi analizate.
În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte în realitate recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
2. Reţinând că prima instanţă nu a încălcat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare al pârâtei prin neacordarea termenului solicitat de aceasta pentru a formula obiecţiuni la expertiză, curtea de apel a pronunţat o hotărâre întemeiată pe interpretarea corectă a principiilor procedurale enunţate. Criticile formulate pe acest aspect sunt, aşadar, neîntemeiate, cu consecinţa inaplicabilităţii în speţă a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, expertiza administrată la fond a fost depusă la dosar la data de 11 aprilie 2007 (fila 76 dosar fond).
La termenul imediat următor, cel din 25 aprilie 2007, tribunalul a luat act de depunerea expertizei şi a înmânat un exemplar de pe aceasta părţii prezente, respectiv reclamantului. Întrucât pârâta era lipsă, tribunalul a dispus amânarea cauzei pentru a i se comunica şi acesteia un exemplar al lucrării, fixând în acest scop termen la data de 23 mai 2007. Toate aceste împrejurări rezultă din consemnările încheierii de şedinţă de la termenul din 25 aprilie 2007 (fila 98 dosar fond). Conform notei consemnate în aceeaşi încheiere, după terminarea şedinţei de judecată s-a prezentat consilierul juridic al pârâtei, căruia i s-a înmânat un exemplar al expertizei.
La termenul fixat la data de 23 mai 2007, pârâta a solicitat acordarea unui nou termen pentru a formula obiecţiuni la expertiză, iar această cerere i-a fost respinsă de tribunal, conform menţiunilor din încheierea de şedinţă de la acea dată (fila 107 dosar fond).
Procedând în acest mod, tribunalul nu a încălcat principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare al pârâtei deoarece, prin depunerea raportului de expertiză cu mai mult de 5 zile înaintea termenului de judecată, aşa cum prevede art. 209 C. proc. civ., s-a asigurat părţilor dreptul de a lua cunoştinţă de el şi de a-l discuta, inclusiv de a formula obiecţiuni şi eventuale alte cereri de chemare în judecată în funcţie de conţinutul lui.
Mai mult decât atât, deşi nu există nicio dispoziţie legală care să oblige instanţa să amâne judecata atunci când raportul de expertiză a fost depus la dosar cu respectarea termenului prevăzut de art. 209 C. proc. civ. şi nici să-l comunice părţilor, ci acestea sunt obligate să ia cunoştinţă de conţinutul lui din dosarul instanţei, care putea fi consultat oricând, în arhivă, tribunalul a comunicat lucrarea pârâtei şi a acordat un termen pentru ca aceasta să ia cunoştinţă de conţinutul ei.
În atare condiţii, în mod legal prima instanţă a respins cererea pârâtei privind acordarea unui nou termen pentru a formula obiecţiuni la expertiză, neputându-se susţine că astfel i s-ar fi încălcat dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii.
Garanţia respectării acestor principii rezidă în respectarea, în cauză, a dispoziţiilor art. 209 C. proc. civ., dublată de comunicarea expertizei către ambele părţi şi acordarea unui termen în acest scop.
3. Confirmând măsura primei instanţe de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată către reclamant şi dispunând obligarea aceleiaşi părţi la plata cheltuielilor de judecată în apel, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor legale enunţate, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Rezultă că la baza obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, care decurge din pierderea procesului.
Cum, în speţă, pârâta a pierdut procesul atât la fond - prin admiterea acţiunii reclamantului împotriva sa, cât şi în apel - prin respingerea cererii sale de apel, ea se află în culpă procesuală în sensul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi datorează cheltuieli de judecată în proces, neavând nicio relevanţă pe acest aspect situaţia probatoriului din etapa administrativă de soluţionare a notificării.
Aşa fiind, criticile vizând cheltuielile de judecată nu sunt întemeiate, astfel că nici din acest punct de vedere nu sunt întrunite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de considerentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este nefondat şi îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Botoşani împotriva deciziei civile nr. 133 din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6649/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6633/2010. Civil. Grăniţuire. Recurs → |
|---|
