ICCJ. Decizia nr. 6705/2010. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6705/2010
Dosar nr. 791/95/2010
Şedinţa publică din 10 decembrie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Gorj, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 43 din 10 februarie 2010, a admis cererea formulată de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazei de Date Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul L.I. şi a restrâns dreptul de circulaţie al acestuia în Italia, pe o perioadă de 6 luni.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că, la data de 11 februarie 2009, pârâtul a fost returnat din Italia pe motiv că reprezintă o ameninţare concretă şi actuală pentru siguranţa publică întrucât condamnările, cât şi semnalările şi controalele efectuate de către Forţele de Poliţie sunt simptomatice ale unui temperament delincvenţial, care nu contemplează voinţa de a se integra în mod pacific în societatea italiană.
Potrivit art. 38 lit. b) Legea nr. 248/2005 modificată, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza Decretului Prefectului.
Se apreciază că interzicerea dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul Italiei, pe o perioadă de 6 luni, este de natură să satisfacă scopul urmărit de legiuitor prin instituirea normelor prevăzute de art. 38 lit. b) Legea nr. 248/2005.
Faţă de cele constatate, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 38 lit. b) Legea nr. 248/2005, motiv pentru care Tribunalul a admis cererea şi a restrâns pârâtului exercitarea dreptului la liberă circulaţie în Italia, pe o perioadă de 6 luni, având în vedere că acesta nu a săvârşit pe teritoriul statului respectiv fapte de natură să aducă atingere intereselor României sau relaţiilor bilaterale dintre România şi Italia.
Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 81 din 15 martie 2010, a admis apelul declarat de pârâtul L.I. împotriva sentinţei sus-menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a restrâns dreptul la liberă circulaţie al apelantului pârât, pentru o perioadă de 2 luni, în Italia.
A fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei civile.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente:
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani, numai în condiţiile şi cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat, în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, potrivit art. 38 lit. a) Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
În situaţia prevăzută la art. 38 lit. a), măsura se dispune prin hotărâre judecătorească, la solicitarea Direcţiei Generale de Paşapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, conform art. 39 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că perioada pentru care se dispune restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie este plafonată la un nivel maxim de către legiuitor, neexistând un nivel minim, deci poate fi mai mică, dar nu poate fi mai mare de 3 ani. Prin urmare, de la caz la caz, în raport cu particularităţile speţei, instanţa este în măsură să aprecieze asupra duratei interdicţiei, stabilind limitele exercitării dreptului la liberă circulaţie sub forma restrângerii temporare, în ceea ce priveşte statul şi durata, respectiv stabilirea unei perioade adecvate atingerii scopului urmărit.
În cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. şi având în vedere motivul de apel şi limitele impuse prin critica formulată, Curtea a constatat că, faţă de particularităţile cauzei, o durată de 6 luni a restrângerii dreptului la liberă circulaţie în statul italian este mult prea mare, impunându-se reducerea acesteia.
Aşadar, o perioadă de 2 luni de restrângere a acestui drept este privită ca suficientă pentru atingerea scopului imediat urmărit prin luarea măsurii, respectiv înlăturarea pericolului pentru ordinea de drept şi siguranţa publică din statul italian. Este vizat şi scopul mediat, în această perioadă de timp, pârâtul având posibilitatea să reflecteze asupra situaţiei care a condus la expulzarea sa din Italia şi predarea către autorităţile române şi să se conformeze, în viitor, normelor de drept, în sensul respectării acestora, a valorilor sociale ocrotite prin aceste norme de drept şi al adoptării unei conduite sociale adecvate.
Împotriva deciziei Curţii de Apel, reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date a formulat recurs, criticând-o pentru următoarele motive:
În conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi in Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea, de către statul italian, a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor are obligativitatea de a înainta, către instanţa competentă, dosarul de îndepărtare al cetăţenilor români expulzaţi din Italia.
De asemenea, dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiaşi act normativ prevăd faptul că autorităţile judecătoreşti urmează a pronunţa o decizie vizând interzicerea deplasării cetăţenilor expulzaţi, în Italia, pe o perioadă determinată.
Aşa cum rezultă din documentele depuse în susţinerea cauzei pe fond, pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 11 decembrie 2009, conform Decretului Prefecturii Provinciei Bologna; din conţinutul documentului emis de autorităţile italiene reiese că, pe timpul şederii pe teritoriul Italiei, pârâtul a avut un comportament antisocial, din cazierul penal rezultând săvârşirea mai multor infracţiuni (tentativă de furt agravat, participare la jaf, viol), motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menţinerii ordinii şi siguranţei publice.
Astfel, în documentul de referinţă se precizează că pârâtul „a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei şi a integrităţii publice, făcând ca permanenţa sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu convieţuirea civilizată şi în siguranţă”, fiind considerat un pericol public.
Având în vedere circumstanţele faptelor pârâtului, care nu a respectat o interdicţie anterioară de intrare pe teritoriul Statului Italian şi încălcând această interdicţie, a revenit pe teritoriul Italiei, muncind fără forme legale, aşa cum reiese din declaraţia acestuia, fiind returnat în ţară de către autorităţile italiene, ţinând cont şi de faptul că prezenţa pârâtului şi activităţile desfăşurate pe acest teritoriu, anterior menţionate, aduc atingere gravă intereselor României şi relaţiilor bilaterale dintre România şi Italia, este oportună impunerea măsurii de restrângere a exercitării dreptului acestuia la liberă circulaţie pe teritoriul Italiei.
Această măsură restrictivă se justifică din perspectiva încălcării atât a ordinii publice a Statului Italian, prin nerespectarea interdicţiei anterioare de a pătrunde pe teritoriul Italiei şi a obligaţiei de încadrare în muncă prin respectarea formelor legale, pârâtul perseverând în atitudinea sa nelegală, cât şi a ordinii de drept a Statului Român, prin ignorarea dispoziţiilor interne şi internaţionale ratificate de România, vizând obligaţiile cetăţenilor români aflaţi în străinătate şi măsurile de combatere a migraţiei ilegale.
În conformitate cu art. 5 Legea nr. 248/2005, pe perioada şederii, cetăţenii români au obligaţia respectării legislaţiei României şi să nu desfăşoare activităţi de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligaţiilor asumate de România prin documente internaţionale, cât şi respectarea legislaţiei statului în care se află.
În raport de prevederile legale menţionate mai sus, se reţine gradul scăzut de integrare a pârâtului în perimetrul statului italian, având în vedere că acesta a avut o activitate infracţională prin care a adus atingere ordinii şi siguranţei publice.
Astfel, conduita pârâtului reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societăţii statului italian.
Potrivit art. 27 Directiva nr. 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. În alin. (2), acelaşi text prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporţionalităţi şi să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză.
Conform Decretului emis de autorităţile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, sub sancţiunea executării pedepsei privative de libertate.
Dreptul la liberă circulaţie este în strânsă legătură cu respectarea legislaţiei statului român, precum şi a tratatelor şi convenţiilor pe care România le-a ratificat şi care fac parte, astfel, din dreptul intern.
Totodată, dispoziţiile art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România şi Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate in situaţie ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997, menţionează că: „1. Fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părţi contractante şi fără alte formalităţi, oricare persoană care nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru intrare sau nu mai întruneşte cerinţele pentru şederea pe teritoriul părţii contractante solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat că aceasta este cetăţean al părţii contractante solicitate”.
Având în vedere exigenţele legislaţiei Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală şi că prezenţa, fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi şedere, a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale Uniunii Europene ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetăţenilor români ce locuiesc cu forme legale.
În acest sens, în mod corect, instanţa de fond, la judecarea cauzei, a luat în considerare dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) H.G. nr. 1347/2007, precum şi Decretul Prefecturii Provinciei Bologna şi a dispus restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie al pârâtului pe teritoriul Italiei, pe o perioadă de 6 luni.
Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei recurate şi respingerea apelului ca nefondat.
Deşi legal citat, intimatul pârât nu a depus întâmpinare în dosar.
Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 38 lit. b) Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Deşi, conform textului de lege sus-menţionat, activitatea persoanei pe teritoriul statului respectiv trebuie să aducă o atingere gravă intereselor României sau relaţiilor bilaterale dintre statul român şi statul în discuţie şi aceasta apare ca fiind o condiţie suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă circulaţie a respectivului cetăţean, o asemenea interpretare şi aplicare a normei interne trebuie privită din perspectiva Directivei 2004/38/CE, care prevede că o astfel de măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică.
Pe de altă parte, dobândind statutul de ţară membră a Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.
Dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităţilor europene, precum şi prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European şi a Consiliului.
Or, în speţă, chiar dacă instanţa nu poate cenzura măsura expulzării pârâtului, luată în baza Decretului Prefecturii Provinciei Bologna, nu poate nici să restrângă dreptul părţii la liberă circulaţie pe viitor, câtă vreme reclamantul nu a învederat şi nu a dovedit prin ce ar ameninţa conduita acestuia una dintre valorile mai sus menţionate.
Infracţiunile pentru care a fost cercetat pârâtul, fără să rezulte că a fost şi condamnat definitiv pentru acestea, faptul că a muncit pe teritoriul Italiei fără forme legale sau nu a reuşit să se integreze în societatea italiană nu reprezintă, în sine, elemente suficiente, în raport de care să se dispună măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie pe o durată mai mare de două luni.
Expulzarea dispusă prin Decretul Prefecturii din Bologna, concomitent cu interdicţia de a se afla pe teritoriul statului respectiv pentru o perioadă de cel puţin 5 ani reprezintă sancţiunile pe care statul italian le-a considerat ca fiind corespunzătoare conduitei intimatului pe teritoriul acestui stat.
De asemenea, în condiţiile în care, prin documentul menţionat, s-a dispus luarea măsurii de interzicere a pârâtului de a reintra pe teritoriul statului pentru o perioadă de cel puţin 5 ani, autorităţile de frontieră ale statului respectiv vor fi implicate, în cazul nerespectării de către destinatar a obligaţiei menţionate, să o aducă la îndeplinire, fără să mai fie necesară intervenţia autorităţilor judiciare române în acest sens.
În caz contrar, ar fi pentru pârât o dublă sancţiune pentru aceleaşi fapte, ceea ce nu este posibil.
Pe de altă parte, în condiţiile în care comportamentul pârâtului nu poate fi subsumat criteriilor din Directivă privind atingerea acelor valori fundamentale ale statului respectiv, cu atât mai mult nu rezultă îndeplinirea cerinţelor din art. 38 lit. b) Legea nr. 248/2005, care implică o atitudine a pârâtului de o gravitate foarte mare pentru interesele României sau relaţiile bilaterale ale acestui stat cu statul italian.
Or, nu rezultă, în speţă, argumentele pentru care comportamentul anterior al pârâtului, pentru care acesta a primit deja o sancţiune, prin Decretul Prefectului din Bologna, este de natură să afecteze interesele generale ale României sau relaţiile bilaterale cu statul italian.
Şi din perspectiva art. 2 Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, alin. (2) din acest articol vizează dreptul oricărei persoane de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa, acest drept putând cunoaşte anumite limitări în cazurile şi condiţiile prevăzute de paragrafele 3 şi 4, şi anume limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate verificată prin prisma raportului de proporţionalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării dreptului şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.
În plus, pe lângă cerinţa ca măsura dispusă să aibă o bază legală, în dreptul intern, trebuie să se examineze şi calităţile legii în cauză, şi anume să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în privinţa efectelor sale.
Prima dintre condiţii şi, parţial, cea de-a doua sunt îndeplinite, legea fiind publicată în M. Of. şi prezentând suficiente garanţii împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce (este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se aplică această măsură şi sunt indicate categoriile de persoane cărora li se aplică măsura respectivă).
Pe de altă parte, legea nu este suficient de previzibilă pentru pârâtul în cauză deoarece nu explică în mod tehnic, clar şi fără echivoc, ce interese ale României trebuie să fie afectate şi de ce natură şi nici nu dimensionează „gravitatea” atingerii aduse statului român, prin comportamentul pârâtului, în raport de criterii precise.
În plus, nu se respectă criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o societate democratică. În speţă, măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie al pârâtului, pe o perioadă mai mare de două luni, este disproporţionată faţă de scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 2 Protocolul nr. 4 la Convenţie.
Expulzarea pârâtului din Italia la 11 decembrie 2009, în baza Decretului Prefecturii din Bologna, nu constituie o împrejurare de natură a justifica persistenţa unei ingerinţe atât de semnificative în libertatea de circulaţie a părţii. Această ingerinţă nu poate fi privită ca „necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit prin aplicarea ei”.
De asemenea, nici obiectivul prevăzut la pct. 2 lit. d) H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, în sensul înaintării, de către organele competente, a „dosarului de îndepărtare” al celui în cauză către instanţă, nu reprezintă un argument temeinic pentru restrângerea dreptului la liberă circulaţie, ci doar un mijloc tehnic, prin care organul judiciar sesizat cu o cerere de restrângere a dreptului la liberă circulaţie trebuie să intre în posesia probelor necesare în vederea soluţionării cererii respective.
În cele din urmă, susţinerile recurentului privind incidenţa art. 1 alin. (1) din Acordul încheiat între România şi Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997, nu vor fi avute în vedere de către instanţă deoarece se circumscriu cazului de restrângere prevăzut în art. 38 lit. a) Legea nr. 248/2005, în prezent abrogat, prin art. I pct. 1 Legea nr. 206/2010 privind modificarea Legii nr. 248/2005.
Existenţa textului de lege sus-menţionat la data sesizării primei instanţe nu produce efecte în procesul de faţă întrucât, deşi abrogarea lui a intervenit ulterior înregistrării cererii de chemare în judecată (Legea nr. 206/2010 fiind publicată în M. Of. la 17 noiembrie 2010), efectele abrogării se produc de îndată şi în plan procesual.
Astfel, art. II alin. (1) din actul normativ enunţat prevede încetarea de drept a tuturor măsurilor de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români, dispuse până la acea dată de instanţele competente în conformitate cu prevederile art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) Legea nr. 248/2005, cu modificările şi completările ulterioare, şi care se află în curs de executare.
În concluzie, cum reclamantul nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea şi proporţionalitatea măsurii solicitate faţă de scopul urmărit, recursul declarat de acesta este nefondat şi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, nefiind întrunite, în speţă, cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei civile nr. 81 din 15 martie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6719/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6700/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
