ICCJ. Decizia nr. 6719/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6719/2010
Dosar nr. 18346/3/2006
Şedinţa din 10 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23 mai 2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 18346, reclamanta I.I.E. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi SC F. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate: că imobilul situat în Bucureşti, sector 2, a fost trecut fără titlu în proprietatea municipiului Bucureşti prin decizia din 12 mai 1977 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al municipiului Bucureşti; să se constate nulitatea transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului arătat, de la pârâtul Municipiul Bucureşti - la pârâta SC F. SA, respectiv nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 02 august 1995 şi obligarea pârâtei SC F. SA să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în discuţie.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul a intrat în patrimoniul său prin efectul ordonanţei de adjudecare din 03 mai 1941 pronunţată de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, act ce a fost înscris în Registrul de Transcripţiuni şi Inseripţiuni la data de 03 mai 1941.
Reclamanta a mai arătat că şi-a exercitat dreptul său de proprietate în mod continuu şi netulburat până în anul 1977, când prin decizia din 12 mai 1977 a fostului Comitet Executiv al Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, imobilul a fost preluat de Statul Român şi trecut în administrarea fostei întreprinderi de construcţii, reparaţii şi administrare locativă - actuala SC F. SA, în posesia căreia se află şi în prezent, trecere dispusă în temeiul Legii nr. 4/1973, motivat de faptul că la acea dată reclamanta avea în proprietate mai mult decât o locuinţă.
Asupra excepţiei de necompetenţă materială şi admisibilitate, instanţa s-a pronunţat la data de 27 decembrie 2006 cu motivarea arătată în încheierea de şedinţă de la acea dată.
Faţă de faptul că pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamanta a promovat o cerere înregistrată din 2007, prin care a solicitat a se dispune anularea deciziei din 12 mai 1977 emisă de Biroul Permanent al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 164 C. proc. civ., cauzele au fost reunite sub nr. 18346.
Prin sentinţa civilă nr. 1575 din 14 decembrie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca nefondată cererea.
Pentru a se pronunţa în acest mod, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că trecerea imobilului în patrimoniul statului s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 481 C. civ. şi a dispoziţiilor Legii nr. 4/1973, a Constituţiei României de la acea dată a tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România era semnatară, în sensul că preluarea acestui imobil s-a făcut în condiţiile acordării de despăgubiri.
S-a mai reţinut, că statul a devenit proprietarul imobilului în temeiul Legii nr. 4/1973, despăgubind-o pe reclamantă cu contravaloarea acestuia, contravaloare ce nu a fost contestată nici la momentul constatării întinderii ei prin procesul verbal de preluare, nici ulterior, pe cale de consecinţă statul având calitatea de proprietar la momentul transmiterii dreptului de proprietate în favoarea paratei SC F. SA, la momentul transmiterii acestui drept, titlul statului nefiind contestat, acesta fiind singurul motiv de nulitate invocat de reclamantă.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, cererea a fost respinsă, reţinându-se că nu se poate realiza compararea titlurilor în condiţiile în care s-a constatat stingerea dreptului de proprietate al reclamantei.
Împotriva hotărârii respective, a formulat apel, în termen legal, reclamanta I.I.E., criticând-o pentru netemeinicie, susţinând, în esenţă, că aprecierea instanţei în sensul valabilităţii titlului statului asupra imobilului în discuţie este greşită, întrucât analiza permisă de prevederile art. 6 Legea nr. 213/1998 prilejuieşte constatarea că decizia de preluare contravenea în mod flagrant atât prevederilor Legii nr. 4/1973 în baza cărora a fost emisă cât şi dispoziţiilor C. civ. şi ale Constituţiei, iar, la rândul ei, Legea nr. 4/1973 era un act normativ abuziv, adoptat cu nerespectarea dispoziţiilor constituţionale şi ale tratatelor internaţionale la care România era parte.
Apelanta a mai susţinut că, imobilul fiind preluat de către stat fără titlu valabil, aceasta nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate, ceea ce înseamnă că statul nu putea transmite în mod valabil către SC F. SA. bunul, transmiterea fiind lovită de nulitate absolută.
Prin decizia civilă nr. 171/A din 08 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, admis apelul declarat de apelanta-reclamantă I.I.E.; a schimbat în parte sentinţa în sensul că a dispus anularea deciziei din 1977 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti şi a desfiinţat în parte sentinţa, în sensul că a trimis spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, capătul de cerere, referitor la revendicarea imobilului.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut că sunt întemeiate motivele de apel formulate de reclamantă, întrucât, la data preluării imobilului de către stat în baza Legii nr. 4/1973 au fost încălcate dispoziţiile acesteia în sensul că preluarea s-a realizat fără nicio despăgubire, iar decizia din 12 mai 1977 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti încalcă dispoziţiile actului normativ în baza căruia a fost adoptat.
S-a reţinut, că deşi la dosarul cauzei au fost depuse procesul-verbal de evaluare şi dispoziţia de plată din 26 noiembrie 1977, înscrisurile respective nu fac dovada efectivă a faptului că reclamanta a primit şi încasat despăgubirile pentru imobilul respectiv, ci doar faptul că s-a procedat la stabilirea unilaterală a valorii imobilului preluat, fără ca proprietarul imobilului să fie încunoştiinţat, iar dispoziţia de plată nu atestă decât un transfer de fonduri între cele două instituţii. S-a concluzionat că soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte valabilitatea titlului statului pentru imobilul în discuţie este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 Legea nr. 213/1998 , iar Legea în discuţie nr. 4/1973 a încălcat atât dispoziţiile constituţionale cât şi a tratatelor internaţionale la care România era parte, cât şi dispoziţiile art. 480 C. civ..
Prin urmare, Curtea a reţinut că decizia de preluare în patrimoniul statului a bunului imobil proprietatea reclamantei este nul absolut, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 56 Legea nr. 4/1973, cât şi a dispoziţiilor Constituţiei din anul 1956, art. 17 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi a altor tratate internaţionale la care România era parte.
În ceea ce priveşte capătul de cerere în revendicare, Curtea a reţinut că, întrucât prima instanţă nu s-a pronunţat pe fondul dreptului dedus judecăţii, se impune desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a nu lipsi părţile de un grad de jurisdicţie.
împotriva deciziei respective, în termen legal, au declarat recurs pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, SC F. SA. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, criticând-o ca fiind nelegală şi solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă şi menţinerea hotărârii primei instanţe.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin motivele de recurs încadrate în drept în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a constatat că decizia nr. 632 din 12 mai 1977, prin care imobilul solicitat de reclamantă a fost preluat de către stat, a încălcat prevederile legale în vigoare, în condiţiile în care, în fapt, statul a devenit proprietar al imobilului în temeiul Legii nr. 4/1973, plătind despăgubiri către reclamant.
S-a mai arătat că statul avea calitatea de proprietar la momentul transmiterii dreptului de proprietate în favoarea pârâtei SC F. SA., titlul statului nefiind contestat, iar contravaloarea despăgubirilor acordate către reclamantă nu a fost contestată niciodată de către aceasta.
Pârâta SC F. SA., prin motivele de recurs formulate şi încadrate în drept în prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., a susţinut faptul că decizia instanţei de apel este greşită, reţinându-se, în mod eronat, că decizia din 12 mai 1977 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, în baza art. 56 Legea nr. 4/1973, a fost dată cu încălcarea legii în baza căreia a fost emisă; a dispoziţiilor art. 480 - 481 C. civ. şi a art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Astfel, s-a susţinut că, la preluarea imobilului de către stat, au fost respectate prevederile Legii nr. 4/1973, întrucât reclamanta deţinea în proprietate personală două locuinţe, ceea ce era contrar prevederilor art. 5 din aceeaşi lege, astfel încât, în baza prevederilor art. 52 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, aceasta şi-a înstrăinat una dintre cele două locuinţe, respectiv cea aflată în litigiu şi situată în municipiul Bucureşti, imobil care se afla într-o stare avansată de degradare.
În acest context, s-a arătat că nu mai poate subzista argumentul că imobilul ar fi fost preluat abuziv, ori cu încălcarea legislaţiei interne sau internaţionale.
S-a învederat şi faptul că reclamanta nu a contestat, în baza art. 3 Legea nr. 1/1967 decizia prin care imobilul a fost trecut în proprietatea statului; că imobilul-construcţie a fost transformat, ca urmare a demolării parţiale, în aşa fel încât a devenit un imobil-construcţie nou, fiind construite şi alte corpuri, astfel încât, revendicarea nu mai poate fi exercitată când lucrul a fost transformat, încorporat sau asimilat în aşa măsură încât şi-a pierdut individualitatea; că, în mod greşit, instanţa de apel a rupt procesul în două, soluţionând doar contestaţia împotriva deciziei nr. 632/1977 şi trimiţând cauza spre rejudecare, pentru soluţionarea capătului de cerere în revendicare.
Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, prin motivele de recurs încadrate în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a invocat, în primul rând, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei instituţii în ceea ce priveşte revendicarea, întrucât terenul în cauză nu a făcut parte din domeniul privat al municipiului Bucureşti; excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv şi nelegal al preluării de către stat a imobilului, motivat de faptul că prin modificările aduse prin Legea proprietăţii nr. 247/2005, nu se mai face distincţie între imobile preluate de stat, cu titlu sau fără titlu, precum şi excepţia admisibilităţii acţiunii în revendicare, câtă vreme a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Pe fondul cauzei, s-a susţinut că, în mod greşit, a fost admis apelul declarat de reclamantă, întrucât preluarea imobilului de către stat s-a realizat cu respectarea prevederilor Legii nr. 4/1973, iar contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni a fost încheiat cu pârâta SC F. SA cu respectarea tuturor prevederilor legale în vigoare.
Analizând recursurile ckdarate de către pârâţi, Înalta Curte va examina, cu prioritate, în baza art 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţiile de fond invocate care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea pe fond a tuturor motivelor de recurs invocate de către aceştia.
În acest sens, vor fi analizate excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv şi nelegal al preluării de către stat a imobilului aflat în litigiu şi excepţia admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată după apariţia Legii nr. 10/2001, excepţii invocate prin cererea de recurs de către pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Astfel, intimata-reclamantă a iniţiat o procedură, în condiţiile dreptului comun, pentru restituirea imobilului situat în municipiul Bucureşti, care a fost preluat de către stat în baza deciziei din 12 mai 1977 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, decizie emisă în baza Legii nr. 4/1973.
Anterior formulării prezentei cereri, reclamanta nu a întreprins nici un alt demers juridic pentru restituirea proprietăţii menţionate, nici pe calea administrativă, nici pe cale judiciară, fie pe calea dreptului comun, fie uzând de legislaţia specială adoptată în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 .
Conform dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din această lege bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Or, în materia imobilelor preluate abuziv, a fost adoptată legea specială de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, act normativ care, din perspectiva art. 2 lit. h) sau lit. i), permite şi el evaluarea titlului statului pentru cazul în care o atare analiză era utilă pentru soluţionarea notificării, dată fiind împrejurarea că, în anumite ipoteze, legea specială reglementează soluţii diferite după cum imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil.
Procedurile reglementate de acest act normativ, cu caracter reparatoriu impuneau intimatei-reclamante să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare unităţii deţinătoare, în termenul şi condiţiile prevăzute de art. 22 alin. (1) Legea nr. 10/2001, republicată, sancţiunea pentru omisiunea de a formula notificarea, potrivit art. 22 alin. (5) din lege fiind pierderii dreptului de a solicita În justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.
În acest context, de vreme ce reclamanta nu mai poate obţine măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, este lipsită de orice finalitate evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate de dispoziţiile art. 6 alin. (1) Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformităţii lui cu Constituţia în vigoare la momentul preluării, respectiv Constituţia din anul 1965, cu tratatele internaţionale la care România era parte (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu referire la art. 17), or a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat.
Intimata-reclamantă a invocat, ca temei al cererii sale, dispoziţiile dreptului comun, art. 6 Legea nr. 213/1998, dar şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, însă, avându-se în vedere şi cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, soluţionarea cererii promovată de reclamantă nu mai poate opera pe calea dreptului comun, deoarece, potrivit principiului „specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală şi legea specială se rezolvă în favoarea celei din urmă.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte va constata faptul că acţiunea în revendicare formulată de reclamantă, ca o acţiune reală imobiliară petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate, nu este admisibilă, fiind corect respinsă de către prima instanţă.
Această premisă a admiterii cererii în revendicare nu este îndeplinită din culpa intimatei reclamante care a stat în pasivitate, inclusiv în raport de Legea nr. 10/2001, a cărei ineficientă nu este în măsură să o invoce.
Prin urmare, fiind vorba de un bun imobil deţinut de una dintre unităţile menţionate în art. 21 din Legea nr. 10/2001, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi (9) raportat la art. 20 alin. (2) din acelaşi act normativ, proprietarul deposedat abuziv de bunul său are la dispoziţie calea specială de restituire în natură sau prin echivalent a acestuia.
În consecinţă, în ceea ce priveşte revendicarea pe dreptul comun, acest capăt de cerere nu poate fi admisibil faţă de prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială ce derogă de la dispoziţiile dreptului comun.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte va constata că sunt întemeiate excepţiile invocate de către pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, prin cererea de recurs, având ca obiect lipsa de interes în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv şi nelegal al preluării de către stat al imobilului, câtă vreme reclamanta nu-şi poate valorifica pretenţiile de restituire a bunului în cadrul prezentului demers judiciar, precum şi cea referitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare formulată în condiţiile dreptului comun, după apariţia Legii nr. 10/2001, act normativ ce reglementează în prezent măsuri reparatorii pentru imobilele de orice fel, preluate cu sau fără titlu, şi indiferent de destinaţia acestora.
În condiţiile în care s-a concluzionat că sunt întemeiate cele două excepţii invocate prin cererea de recurs de către pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, este de prisos a mai fi cercetate celelalte motive de recurs invocate de acest pârât, cât şi motivele de recurs formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi SC F. SA, câtă vreme prin motivele respective cei doi pârâţi au criticat doar modalitatea de preluare a imobilului aflat în litigiu pe baza prevederilor Legii nr. 4/1973.
Deşi reţinerea temeiniciei celor două excepţii ar determina, cu privire la apelul declarat de reclamantă, admiterea căii de atac faţă de soluţia tribunalului şi respingerea acţiunii pe cale de excepţie, Înalta Curte consideră că o soluţie asupra apelului ar fi pur formală.
Aceasta, deoarece soluţia primei instanţe este tot de respingere, iar admiterea căii de atac exercitată de reclamantă, nu determină în realitate o soluţie favorabilă pentru aceasta.
În consecinţă, se constată că decizia recurată este afectată de motivul de modificare prevăzut în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., se vor admite recursurile declarate de către pârâţi, se va modifica decizia atacată, în sensul că se va respinge apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, SC F. SA şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 171/A din 8 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia civilă atacată, în sensul că, respinge apelul declarat de reclamanta I.I.E. împotriva sentinţei civile nr. 1575 din 14 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6716/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6705/2010. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
