ICCJ. Decizia nr. 6704/2010. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6704/2010
Dosar nr. 7424/99/2009
Şedinţa publică din 10 decembrie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2056 din 09 decembrie 2009, Tribunalul Iaşi, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor în contradictoriu cu pârâtul O.S., având ca obiect restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulaţie pe teritoriul Italiei, pe temeiul dispoziţiilor Legii nr. 248/2005.
În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE prevede că cetăţenilor Uniunii Europene sau membrilor lor de familie li se poate restricţiona dreptul la liberă circulaţie şi de rezidenţă pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii doar pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, iar măsurile care afectează libera circulaţie şi rezidenţa trebuie să se bazeze pe conduita proprie a persoanei în cauză, nici măcar condamnările penale anterioare neputând justifica, în sine, restricţionarea dreptului la liberă circulaţie.
Or, în speţă, nu poate fi reţinută vreuna dintre situaţiile de excepţie reglementate de norma comunitară menţionată, pentru că deşi în cuprinsul deciziei de expulzare a pârâtului din Italia se face referire la o conduită infracţională a acestuia pe teritoriul statului italian, nu s-a probat judecarea şi condamnarea lui pentru săvârşirea infracţiunilor indicate în actul de expulzare.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul.
Prin decizia nr. 38 din 12 martie 2010, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul ca nefondat, apreciind că, în mod corect, prima instanţă a respins acţiunea dedusă judecăţii, deoarece nu se justifică restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulaţie în contextul ordinii juridice comunitare de la momentul aplicării acestei măsuri, reprezentată de Directiva Parlamentului şi Consiliului Europei 2004/38.
Directiva prevede în mod limitativ doar trei situaţii în care se poate restrânge dreptul la liberă circulaţie, iar apelanta nu a dovedit nici una dintre ele.
Astfel, nu s-a administrat nicio probă în sensul că pârâtul ar fi comis faptele menţionate de autorităţile italiene în decretul de expulzare, aşa încât nu se poate reţine o conduită a pârâtului care să poată fi considerată o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, cu atât mai mult cu cât Directiva prevede că nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau bazate pe consideraţii de prevenţie generală.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către succesoarea în drepturi a reclamantului, prevăzută de art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1367/2009, respectiv Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
În motivarea cererii, recurenta a arătat că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 23 septembrie 2009, conform Decretului Prefectului de Roma, document din conţinutul căruia reiese că, pe timpul şederii pe teritoriul Italiei, pârâtul a avut un comportament antisocial, fiind arestat pentru săvârşirea infracţiunii de port ilegal de arme şi rezistenţă la arestare, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menţinerii ordinii şi siguranţei publice.
Astfel, în documentul de referinţă se precizează că pârâtul „a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei şi a integrităţii publice, făcând ca permanenţa sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu convieţuirea civilizată şi în siguranţă”, fiind considerat un pericol public.
Măsura restrictivă solicitată prin acţiune se justifică din perspectiva încălcării atât a ordinii publice a Statului Italian, prin nerespectarea interdicţiei anterioare de a pătrunde pe teritoriul Italiei şi a obligaţiei de încadrare în muncă prin respectarea formelor legale, pârâtul perseverând în atitudinea sa nelegală, cât şi a ordinii de drept a Statului Român, prin ignorarea dispoziţiilor interne şi internaţionale ratificate de România vizând obligaţiile cetăţenilor români aflaţi în străinătate şi măsurile de combatere a migraţiei ilegale.
În conformitate cu art. 5 din Legea nr. 248/2005, modificată şi completată, pe perioada şederii în străinătate, cetăţenii români au obligaţia să respecte legislaţia României şi să nu desfăşoare activităţi de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligaţiilor asumate de România prin documente internaţionale, cât şi legislaţia statului în care se află.
În raport de prevederile legale menţionate, trebuia reţinut gradul scăzut de integrare a pârâtului în perimetrul statului italian, având în vedere că acesta a avut o activitate infracţională prin care a adus atingere ordinii şi siguranţei publice. Astfel, conduita pârâtului reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societăţii statului italian.
Conform Decretului emis de autorităţile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus interzicerea de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, sub sancţiunea executării pedepsei privative de libertate.
În aceste condiţii, trebuia să se dispună, în baza Legii nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulaţie în Italia pe o perioadă de până la 3 ani, măsură care nu încalcă dispoziţiile dreptului comunitar privind libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii Europene, reprezentate de Directiva 2004/38/CE, deoarece nerespectarea condiţiilor de şedere într-un stat membru al Uniunii constituie o atingere adusă ordinii publice din acel stat.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Instanţa de apel a reţinut că dreptul cetăţenilor la liberă circulaţie este un drept garantat de dreptul comunitar, aplicabil şi în România de la data de 1 ianuarie 2007, când aceasta a devenit ţară membră a Uniunii Europene. Totodată, a reţinut că acest drept poate fi supus anumitor limitări, dar că, în cauză, nu sunt motive temeinice pentru luarea acestei măsuri.
Instanţa nu a reţinut că măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie a persoanelor care au fost returnate în baza unui ordin de expulzare dintr-un stat membru al Uniunii Europene este, în sine, contrară normelor dreptului comunitar referitoare la dreptul la liberă circulaţie, ci doar că returnarea unei persoane în baza unui astfel de ordin nu este suficientă pentru justificarea măsurii solicitate de reclamantă.
Într-adevăr, simpla returnare a pârâtului din Italia în baza unui ordin de expulzare nu poate să constituie un temei suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului acestuia la libera circulaţie în statul din care a fost returnat.
Deşi potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, returnarea cetăţeanului român dintr-un alt stat apare ca fiind o condiţie suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă circulaţie a respectivului cetăţean, o asemenea interpretare şi aplicare a normei interne ar contraveni Directivei 2004/38/CE, care prevede că o astfel de măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică.
În speţă, chiar dacă instanţa nu poate cenzura măsura returnării pârâtului din Italia, nu poate nici să restrângă dreptul pârâtului la liberă circulaţie pe viitor, câtă vreme reclamanta nu a dovedit prin ce ar ameninţa conduita acestuia una din valorile mai susmenţionate.
Reclamanta a invocat că în ordinul de expulzare emis de autorităţile italiene s-a reţinut că pârâtul a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei şi a integrităţii publice, făcând ca permanenţa sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu convieţuirea civilizată şi în siguranţă. Ca fapte reprobabile săvârşite de pârât pe teritoriul statului italian, reclamanta a indicat nerespectarea de către acesta a unei interdicţii anterioare de a pătrunde pe teritoriul Italiei şi a obligaţiei de încadrare în muncă prin respectarea formelor legale, precum şi săvârşirea de infracţiuni.
Ca situaţie de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., instanţele anterioare au reţinut că nu s-a dovedit judecarea şi condamnarea pârâtului pentru infracţiunile menţionate în decretul de expulzare.
În consecinţă, nu se poate reţine că pârâtul ar fi avut pe teritoriul statului italian o conduită de natură a reprezenta o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, cu atât mai mult cu cât Directiva 38/CE/2004 prevede în art. 27 alin. (2) că nici condamnările penale anterioare nu pot justifica, în sine, motive pentru restricţionarea dreptului la liberă circulaţie.
Pe de altă parte, simpla nerespectare a condiţiilor prevăzute de legea statului de unde s-a dispus returnarea, referitoare la intrarea şi şederea pe teritoriul său a unui cetăţean al unui alt stat membru al Uniunii, nu poate reprezenta nici ea, în sine, o faptă contrară ordinii publice din acel stat. Expulzarea dispusă prin decretul autorităţilor italiene reprezintă sancţiunea pe care statul italian a considerat-o ca fiind corespunzătoare conduitei pârâtului pe teritoriul acelui stat.
În aceste condiţii, dispunându-se expulzarea pârâtului de pe teritoriul statului italian, pe o perioadă determinată de timp, autorităţile de frontieră ale statului respectiv vor fi implicate, în cazul nerespectării de către destinatar a obligaţiei respective, să o aducă la îndeplinire, fără să mai fie necesară intervenţia autorităţilor judiciare române în acest sens.
România, dobândind statutul de ţară membră a Uniunii Europene, este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.
Or, dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităţilor europene, precum şi prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European şi a Consiliului.
Într-adevăr, Directiva europeană creează în sarcina statelor membre obligaţia implementării în legea internă a prevederilor sale.
Cum însă pentru motivele expuse anterior, Legea nr. 248/2005 nu întruneşte exigenţele impuse de Directivă referitoare la condiţiile limitării dreptului la liberă circulaţie, lăsând a se înţelege că simpla returnare a unui cetăţean român dintr-un alt stat este suficientă pentru ca instanţa să poată lua faţă de el măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie pe viitor, în mod corect instanţa de apel a dat efect direct normei comunitare - care reprezintă un izvor de drept secundar - dat fiind că litigiul se poartă între stat şi un particular.
Simpla nerespectare a condiţiilor prevăzute de legea statului italian referitoare la dreptul de intrare şi şedere pe teritoriul său a unui cetăţean al unui alt stat membru al Uniunii Europene nu poate fi încadrată în categoria faptelor de natură a aduce atingere ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice, pentru a se putea admite acţiunea cu care reclamanta a învestit instanţa.
Faţă de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie al pârâtului doar pe motiv de intrare şi şedere ilegală în Italia nu ar fi respectat principiul proporţionalităţii.
Faţă de considerentele prezentate, urmează a se reţine că soluţia pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu aplicarea corectă a legii.
Aşa fiind, cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu îşi găseşte aplicabilitatea în speţă, astfel că recursul reclamantei va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei civile nr. 38 din 12 martie 2010 a Curţii de Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6703/2010. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 6706/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
