ICCJ. Decizia nr. 6720/2010. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6720/2010
Dosar nr. 41943/3/2007
Şedinţa din 10 decembrie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, reclamanta SC C.P. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, stabilirea valorii despăgubirii acordate ca efect al exproprierii privind terenul în suprafaţă de 576,8 mp, situat în localitatea Mogoşoaia, judeţul Ilfov, tarlaua A 605, număr cadastral 1339, stabilită prin H.G. nr. 681/2007.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a obţinut titlul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 3.000 mp, situat în localitatea Mogoşoaia, judeţul Ilfov, tarlaua A 605, număr cadastral 1339, în baza actului adiţional la Proiectul de divizare al SC T.S. SRL, autentificat din 27 iunie 2007 de BNP – B.V., rectificat de acelaşi B.N.P. prin încheierile nr. 5903 din 02 iulie 2007 şi nr. 5919 din 03 iulie 2007, iar prin H.G. nr. 681 din 28 iunie 2007 s-a aprobat declanşarea procedurilor de expropriere pentru suprafaţa de 576,8 mp. Având în vedere că suma propusă pentru despăgubire se situează la aproximativ jumătate din valoarea reală a terenului la data ofertei, reclamanta consideră că evaluarea care a stat la baza ofertei nu corespunde realităţii.
Prin sentinţa civilă nr. 1764 din 13 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a admis acţiunea şi a stabilit valoarea despăgubirii ce se cuvine reclamantei ca efect al exproprierii la suma de 127.025 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză şi în raport cu dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994, despăgubirile sunt de 61 Euro/ mp, la nivelul lunii decembrie 2007.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, în reprezentarea Statului Român, prin care a solicitat instanţei să ia act de renunţarea reclamantei la drepturile ce rezultă din hotărârea judecătorească pronunţată în cauză, întrucât prin declaraţiile autentificate din 15 decembrie 2008 şi din 05 ianuarie 2009, intimata - reclamantă a acceptat plata sumelor consemnate la CEC pentru expropriere şi este de acord cu cuantumul despăgubirilor.
Pe fond, s-a susţinut că tribunalul a nesocotit dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în sensul că din expertiza efectuată în cauză nu rezultă că experţii au ţinut seama de preţul cu care se vând în mod obişnuit terenurile de acelaşi fel din unitatea administrativ teritorială, lipsind înscrisurile care să ateste preţul de vânzare al terenurilor.
Prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de apel, intimata - reclamantă a susţinut că prin declaraţia autentificată din 15 decembrie 2008 a acceptat plata şi nu cuantumul sumei, iar prin declaraţia autentificată din 05 ianuarie 2009 a revocat integral declaraţia precedentă prin care renunţase la judecată şi care este lovită de nulitate relativă ca efect al vicierii consimţământului prin violenţă.
Prin decizia nr. 92/ A din 8 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă , a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, a schimbat în tot sentinţa tribunalului, în sensul că a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea acţiunii.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că prin declaraţia autentificată sub nr. 3346 din 15 decembrie 2008, reclamanta a declarat că acceptă plata sumelor consemnate la CEC, reprezentând contravaloarea despăgubirilor pentru exproprierea terenului în litigiu, ca efect al obligaţiei instituite prin art. 8 alin. (1) din Legea nr. 184/2008, iar conform adresei nr. 4733 din 09 ianuarie 2009 emisă de Agenţia CEC Lipscani, a încasat suma de 16.150,4 euro.
Faţă de dispoziţiile Legii nr. 184/2008, instanţa a reţinut că după încasarea despăgubirilor primite cu titlu de despăgubiri, reclamanta nu mai putea reveni asupra actului său de dispoziţie constând în renunţarea la judecată.
Totodată, nu s-a putut reţine nici susţinerea potrivit căreia renunţarea la judecată făcută prin declaraţia autentificată din 05 ianuarie 2009 ar fi lovită de nulitate relativă ca efect al vicierii consimţământului prin violenţă, întrucât în cauză nu s-a făcut vreo dovadă în acest sens. De altfel, reclamanta nu putea fi constrânsă să dea o astfel de declaraţie în condiţiile în care în cauză se pronunţase o hotărâre judecătorească prin care se stabilise un cuantum mai mare al despăgubirilor ce i se cuveneau pentru terenul expropriat.
Împotriva deciziei curţii de apel, în termen legal, a declarat recurs reclamanta SC C.P. SRL Bucureşti care, invocând prevederile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:
1. Din hotărârea recurată nu rezultă motivele de fapt şi de drept pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia, ceea ce echivalează cu lipsa totală a motivelor.
2. Hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea trebuie să cuprindă numele reprezentanţilor legali şi al avocaţilor, situaţie care se încadrează în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
3. Potrivit dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ., renunţarea la judecată se face fie verbal, în şedinţă, fie prin cerere scrisă, aceste modalităţi de renunţare la judecată fiind limitativ prevăzute de lege.
Or, din actele aflate la dosar nu numai că nu rezultă faptul că reclamanta ar fi formulat vreo cerere de renunţare la judecată, ci mai mult, a învederat instanţei că nu înţelege să renunţe la judecată şi nu formulează cerere în acest sens.
4. Instanţa de apel a făcut grave confuzii în ce priveşte fondul cauzei, fiind în eroare faţă de succesiunea actelor. Astfel, nu a reţinut faptul că expropriatorul, chiar şi după momentul pronunţării sentinţei tribunalului, a refuzat plata sumei consemnate iniţial, iar declaraţia din 5 ianuarie 2009 a fost dată în urma presiunilor din partea expropriatorului, care a refuzat să plătească despăgubirile fără acea declaraţie.
5. Reclamanta are dreptul de a primi o despăgubire justă, care reprezintă valoarea reală a terenului expropriat, iar menţinerea deciziei recurate reprezintă o încălcare a Constituţiei României şi a Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale privitoare la dreptul de proprietate şi la modul de despăgubire în caz de expropriere.
Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecinţa menţinerii sentinţei tribunalului.
În faţa instanţei de recurs, intimatul nu a formulat întâmpinare.
Analizând recursul declarat de reclamantă din perspectiva criticilor formulate şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că este nefondat şi îl va respinge, pentru următoarele considerente:
1. Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 coroborate cu cele ale art. 312 alin. (3) C. proc. civ., pe calea recursului se poate cere modificarea (şi nu casarea) unei hotărâri când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În speţa supusă analizei, curtea de apel a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în tot sentinţa tribunalului, în sensul că a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea acţiunii, reţinând în motivarea acestei soluţii că prin declaraţia autentificată sub nr. 3346 din 15 decembrie 2008, reclamanta a declarat că acceptă plata sumelor consemnate la CEC, reprezentând contravaloarea despăgubirilor pentru exproprierea terenului în litigiu, ca efect al obligaţiei instituite prin art. 8 alin. (1) din Legea nr. 184/2008, iar conform adresei nr. 4733 din 09 ianuarie 2009 emisă de Agenţia CEC Lipscani, a încasat suma de 16.150,4 euro.
În drept, instanţa şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile Legii nr. 184/2008 potrivit cărora, după încasarea despăgubirilor primite cu titlu de despăgubiri, reclamanta nu mai putea reveni asupra actului său de dispoziţie.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia, astfel că primul motiv de recurs este nefondat.
2. Motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. prevede posibilitatea casării hotărârii atunci când instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Critica invocată de recurentă încadrată în acest motiv de recurs, în sensul că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. întrucât nu cuprinde numele reprezentantului său legal, nu poate fi primită.
Prin hotărârea sa, instanţa de apel a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român şi a schimbat sentinţa tribunalului, în sensul că a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea acţiunii.
Rezultă că hotărârea recurată nu vizează excepţia lipsei calităţii de reprezentant a reclamantei, astfel încât omisiunea indicării numelui reprezentantului său legal nu îi produce o vătămare, care să nu poată fi înlăturată în alt mod, conform dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Aşa fiind, nici această critică nu poate fi primită.
3. În ce priveşte motivele de recurs 3-5, instanţa de recurs constată următoarele:
În fapt, prin cererea de chemare in judecată, reclamanta SC C.P. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, de sub autoritatea Ministerului Transporturilor, a solicitat stabilirea valorii despăgubirii acordate ca efect al exproprierii, în privinţa terenului în litigiu în suprafaţă de 526,29 mp, situat în localitatea Mogoşoaia, judeţul Ilfov, cu motivarea că oferta de despăgubire, respectiv 14.736,12 euro se situează la aproximativ jumătate din valoarea reală a terenului.
Prin urmare, interesul reclamantei la data promovării acţiunii în justiţie a fost acela de a obţine un cuantum mai mare al despăgubirii civile, respectiv diferenţa dintre suma propusă prin oferta de despăgubire şi valoarea pretinsă în mod explicit de reclamantă.
Derularea procedurii referitoare la plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul expropriat, pentru ipoteza în care titularul dreptului real nu este de acord cu despăgubirea stabilită s-a realizat după prescripţiile Legii nr. 198/2004, astfel cum aceasta a fost modificată si completată prin Legea nr. 184/2008.
Prin declaraţia autentificată sub nr. 3346 din 15 decembrie 2008, reclamanta a declarat că acceptă plata sumelor consemnate la CEC, reprezentând contravaloarea despăgubirilor pentru exproprierea terenului în litigiu, ca efect al obligaţiei instituite prin art. 8 alin. (1) din Legea nr. 184/2008, iar conform adresei nr. 4733 din 09 ianuarie 2009 emisă de Agenţia CEC Lipscani, a încasat aceste sume.
Prin această manifestare expresă de voinţă, reclamanta a înţeles aşadar să nu mai amâne eliberarea despăgubirii consemnate până la momentul obţinerii unei hotărâri judecătoreşti definitive si irevocabile, iar declaraţia sa are natura juridică a unui act juridic unilateral, ceea ce presupune recunoaşterea caracterului irevocabil al acesteia, cu toate semnificaţiile juridice, respectiv inadmisibilitatea oricărei alte manifestări de voinţă ulterioare.
În condiţiile în care reclamanta a ales, într-o procedură strict reglementată de lege din materia exproprierii, una din modalităţile de finalizare a acesteia si în acest sens a îndeplinit întocmai dispoziţiile legii, nu i se mai poate recunoaşte interesul legitim pentru continuarea acţiunii în justiţie, aceasta fiind specifică celei de-a doua posibilităţi prevăzute de lege pentru obţinerea despăgubirilor, pe care reclamanta a înţeles in mod expres să o abandoneze în chiar cursul derulării ei.
Manifestarea de voinţă a reclamantei prin acceptarea sumei stabilite drept despăgubire, manifestare arătată pe parcursul soluţionării contestaţiei, face să nu mai subziste condiţia prealabilă a interesului, existentă la data promovării cererii, în ceea ce priveşte contestarea cuantumului despăgubirii stabilite prin hotărârea de expropriere - in condiţiile în care actul prealabil de acceptare a despăgubirii, reprezintă un act juridic unilateral şi irevocabil, atâta vreme cât despăgubirile au fost încasate.
Împrejurarea că reclamanta s-a folosit de dispoziţiile legale în vigoare, de natură procedurală, dar nu în scopul prescris de acestea - încasarea efectivă a despăgubirilor şi, prin aceasta, finalizarea procedurii exproprierii imobilului în litigiu - ci într-un scop contrar acestora, nu-i poate asigura caracterul legitim şi actual al interesului în exerciţiul dreptului de acţiune în justiţie.
Nu poate fi reţinută critica reclamantei potrivit căreia soluţia instanţei de apel este greşită întrucât nu a formulat cerere scrisă de renunţare la judecată, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 246 C. proc. civ., atâta vreme cât prin declaraţia autentificată sub nr. 11 din 05 ianuarie 2009 (filele 16-18, dosar apel), recurenta a renunţat atât la judecată, cât şi la drepturile ce rezultă din hotărârea judecătorească pronunţată în acest dosar.
În această ordine de idei, în aplicarea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, principiu în conţinutul căruia intră şi dreptul părţilor de a face acte de dispoziţie sub forma renunţării la judecată sau la dreptul pretins, în mod corect instanţa a făcut aplicarea prevederilor art. 246 C. proc. civ.
Nu exista niciun impediment în considerarea căruia instanţa să nu ia act de renunţarea la judecată, în condiţiile în care aceasta a fost săvârşită prin înscris autentic din cuprinsul căruia rezultă că aceasta este voinţa expresă şi neechivocă a părţii.
Pe de altă parte, recurenta omite că speţa este supusă prevederilor unor norme speciale, respectiv Legea nr. 198/2004 şi Legea nr. 184/2008, care nu prevăd posibilitatea revocării ulterioare a declaraţiei de acceptare a sumei oferite de expropriator.
În consecinţă, Înalta Curte va reţine aplicabilitatea principiului irevocabilităţii actului juridic unilateral, cât şi lipsirea de efecte juridice, conform legii speciale, a revocării acceptării despăgubirilor propuse de expropriator, astfel încât se va constata că, prin acceptarea şi încasarea despăgubirilor provenind din expropriere reclamanta-recurentă este lipsită de interes în continuarea judecăţii, având ca obiect contestarea cuantumului despăgubirii.
Nu pot fi primite nici criticile susţinute pe ideea unei evidente discrepanţe între valoarea reală a terenului expropriat şi oferta de despăgubire, faţă de dispoziţiile din Constituţia României şi de cele din Convenţia Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale întrucât, prin propria sa voinţă, liberă, neviciată, aceasta a acceptat efectuarea plăţii despăgubirii şi, prin aceasta, abandonarea posibilităţii reale conferite de normele procedurale şi substanţiale incidente cauzei pentru clarificarea pretinselor ingerinţe în exerciţiul dreptului de proprietate (soluţionarea fondului raportului juridic litigios).
Faţă de cele arătate, se constată că nu subzistă motivele de recurs invocate, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C.P. SRL împotriva deciziei civile nr. 92/ A din 8 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6721/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6708/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
