ICCJ. Decizia nr. 6706/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6706/2010
Dosar nr. 309/2/2010
Şedinţa publică din 10 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 28 iulie 2006, reclamantul P.V. a chemat în judecată pe pârâţii B.P. şi T.I., solicitând instanţei să fie obligaţi aceştia la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri şi cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că pârâţii, în complicitate cu organele de anchetă din cadrul poliţiei, prin modalitatea prin care au soluţionat anumite dosare, din anul 2004 şi până în prezent, i-au produs o gravă tulburare psihică, ceea ce-l îndreptăţeşte să solicite daune morale.
La data de 10 august 2006, reclamantul a precizat cuantumul pretenţiilor solicitate, respectiv suma de 3.500.000 lei noi.
Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 642 din 29 noiembrie 2006, a admis excepţia netimbrării şi a anulat, ca netimbrată, cererea formulată de reclamantul P.V., în contradictoriu cu pârâţii B.P. şi T.I.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că cererea formulată de reclamant este supusă dispoziţiilor art. 2 lit. g) din Legea nr. 146/1997 şi că acesta datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 38.186,5 lei şi 5 lei timbru judiciar. Reclamantul nu s-a conformat acestei obligaţii, astfel încât s-a procedat la anularea cererii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul P.V., criticând soluţia pentru nelegalitate, susţinând că nu are bani să timbreze, urmând să plătească taxă de timbru după obţinerea despăgubirilor de la pârât.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul P.V., solicitând admiterea căii de atac şi să i se dea posibilitatea de a timbra după ce va încasa banii de la pârâţi.
Prin decizia civilă nr. 840 din 06 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant, cu motivarea că instanţa de fond a pus în vedere reclamantului obligaţia de a plăti taxa judiciară de timbru în cuantum de 38.186,5 lei şi timbru judiciar de 5 lei, iar acesta nu s-a conformat.
Împotriva deciziei menţionate mai sus a declarat recurs reclamantul P.V. care a susţinut că instanţa de apel a apreciat injust circumstanţele care au dus la acordarea despăgubirilor solicitate de reclamant, invocând dispoziţiile art. 489 şi art. 38515 C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 87 din 22 ianuarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în majoritate, a admis recursul declarat de recurentul-reclamant P.V. împotriva deciziei civile nr. 840/06 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosar nr. 14201/30112006, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B.P. şi T.I., a casat decizia tribunalului, a admis apelul formulat de reclamantul P.V., a desfiinţat sentinţa civilă nr. 642 din 26 noiembrie 2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în Dosarul nr. 14201130112006 şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei competente, ca instanţă de fond, respectiv Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1064 din 30 septembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului, reţinând în considerente, având în vedere decizia nr. 778 din 12 mai a Curţii Constituţionale, publicată în 6 iulie 2009, cu privire la timbrajul acţiunii pentru despăgubiri ce vizează prejudicii morale, că reclamantul nu datorează taxa de timbru solicitată anterior acestei decizii.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul, având în vedere că precizările de la filele 23 şi 27 nu sunt o completare a acţiunii, că obiectul şi cauza acţiunii privesc fapte din 2004 şi că acţiunea a fost înregistrată în anul 2006, a reţinut că, în cauză, termenul de 3 ani pentru formularea cererii a fost respectat ( potrivit dispoziţiilor art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958 ).
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că reclamantul nu a produs dovezi în susţinerea celor arătate în acţiunea înregistrată în 2006.
Referitor la înscrisurile de la filele 28-43, acestea dovedesc acţiunile penale ale reclamantului, finalizate irevocabil, şi care privesc fapte din 1994, iar nu din 2004, dată indicată atât în cererea iniţială, cât şi în cererea de la fila 10 din prezentul dosar.
Cât priveşte faptele din 1994, acestea au format obiectul cercetărilor în 1996-1998 şi nu s-a putut reţine vreun motiv pentru care reclamantul a depăşit termenul de 3 ani de la comunicarea soluţiilor penale pentru formularea acţiunii civile.
Prin raportare la rezoluţia Parchetului din 30 iunie 2006, nu există nicio probă privind fapte ilicite ale pârâţilor în legătură cu acest act.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel P.V., susţinând că în faţa instanţei de apel i-a fost încălcat grav dreptul la un proces echitabil.
A arătat apelantul că s-a comis un abuz în serviciu contra intereselor persoanei atunci când s-a luat măsura administrativă a netimbrării cererii de chemare în judecată, pentru ca, ulterior, să fie avută în vedere decizia Curţii Constituţionale nr. 778/2009.
A mai precizat apelantul - reclamant că a probat cererea sa susţinută în drept pe dispoziţiile art. 998 şi 1169 C. civ.
Ulterior, prin concluziile scrise depuse la 16 februarie 2010, apelantul - reclamant a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Prin decizia civilă nr. 118/ A din 16 februarie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul P.V.
Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate, având în vedere dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a constatat că apelul declarat de reclamantul P.V. nu este fondat pentru următoarele considerente:
Având în vedere că cererea de chemare în judecată a avut ca obiect obligarea pârâţilor B.P. şi T.M. la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând daune morale şi că, ulterior, pretenţiile solicitate au fost precizate la valoarea de 3.500.000 lei. tribunalul a reţinut, în mod corect, că reclamantul nu a produs dovezi de natură a conduce la admiterea acţiunii prin raportare la dispoziţiile art. 998 C. civ.
Reglementând răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite, Codul civil român nu se referă expres şi la existenţa unei forme de răspundere patrimonială pentru daunele morale. O asemenea modalitate a fost admisă pe cale jurisprudenţială, recunoscută legislativ, implicit, începând cu Legea nr. 146/1997 (art. 15 lit. f)1).
Simpla invocare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la modalitatea de soluţionare a cererii de chemare în judecată într-un prim ciclu procesual (determinată de opinia instanţei asupra incidenţei Legii nr. 146/1997), nu a condus la concluzia că reclamantului i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât acesta a beneficiat de o judecată asupra fondului, fără a fi vătămat prin vreo atingere adusă accesului liber la justiţie, ca element fundamental al dreptului pretins încălcat.
Curtea a avut în vedere, în ceea ce priveşte aplicarea prevederile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că această împrejurare a fost invocată prin concluziile scrise depuse de reclamant după reţinerea cauzei în pronunţare, astfel încât aceste apărări nu au putut face obiectul analizei în faza procesuală a apelului.
Împotriva deciziei respective,a la data de 08 martie 2010, a declarat recurs reclamantul P.V., criticând-o ca fiind nelegală şi solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, care să fie schimbată în totalitate, admiţându-i-se acţiunea civilă în pretenţii, aşa cum a fost formulată.
Prin motivele de recurs depuse la aceeaşi dată, a criticat decizia instanţei de apel, susţinându-se că au fost încălcate prevederile art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, iar, pe de altă parte, procesul a fost soluţionat fără a se intra în cercetarea fondului.
În drept, şi-a întemeiat calea de atac pe dispoziţiile art. 304 pct. 7,8 şi 9 C. proc. civ.
Ulterior, pe data de 6 decembrie 2010, recurentul-reclamant a depus la dosar o cerere intitulată „Motivele cererii de completare dispozitiv recurs”, cerere prin care a dezvoltat motivele arătate iniţial.
Analizând recursul declarat de reclamant, Înalta Curte constată faptul că este nulă calea de atac formulată de acesta, avându-se în vedere considerentele ce se succed:
Astfel, dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. stipulează faptul că - cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea acestora într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
În speţă, deşi recurentul a invocat aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., dezvoltarea motivelor de recurs arătate în cuprinsul cererii nu pot fi încadrate în niciunul din cazurile de modificare menţionate de către reclamant.
De asemenea, recurentul s-a rezumat doar a face trimitere la încălcarea prevederilor art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, precum şi la faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., soluţionând procesul fără a intra în cercetarea fondului, însă, practic, nu a adus critici deciziei recurate prin prisma textelor de lege invocate.
Astfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii, nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurent a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia.
Succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic, în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
Avându-se în vedere faptul că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurent nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de reclamant, în conformitate cu art. 3021 alin. 1 lit. c) C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivele de recurs formulate de către recurent pe data de 6 decembrie 2010, Înalta Curte nu le va lua în considerare întrucât au fost depuse cu depăşirea termenului prevăzut de art. 301 şi aer. 303 alin. (2) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul P.V. împotriva deciziei civile nr. 118/ A din 16 februarie 2010 a Curţii de Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6704/2010. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 6695/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
