ICCJ. Decizia nr. 6723/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6723/2010
Dosar nr. 24716/3/2008
Şedinţa publică din 10 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1725 din 28 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 24716/3/2008, a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantul H.A.L., în contradictoriu cu intimaţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, S.I., V.V. şi H.G..
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că prin dispoziţia din 5 octombrie 2006, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 5, format din teren în suprafaţă de 760 m.p. şi construcţie demolată, imposibil de restituit persoanelor îndreptăţite S.I. şi V.V., fiind respinsă cererea privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru acelaşi imobil, formulată de H.A.L. şi H.G., în calitate de moştenitori ai numitei H.E., care a renunţat la succesiunea lui S.A..
Contestatorul H.A.L. a contestat această dispoziţie, pe de o parte, sub aspectul efectelor pe care le produce declaraţia autentică din 9 mai 1963 dată de autoarea acestuia, H.E., iar pe de altă parte, pentru faptul că prin aceeaşi dispoziţie au fost acordate măsuri reparatorii unei persoane (V.V.) care ar fi avut aceeaşi calitate ca şi autoarea contestatorului.
În ceea ce priveşte declaraţia autentică din 9 mai 1963 dată de autoarea contestatorului, H.E., în calitate de fiică a defunctului S.A., tribunalul a constatat că prin aceasta s-a declarat în mod expres că nu s-a acceptat sub nicio formă succesiunea defunctului S.A., până la data declaraţiei, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 700 C. civ., urmează a fi considerată străină de succesiune. Tot prin această declaraţie, H.E. a solicitat înregistrarea acestui act juridic în registrul de renunţări la succesiuni.
Tribunalul a constatat, în baza dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi (3) Legea nr. 10/2001, republicată, precum şi ale art. 4.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, că succesibilii renunţători nu beneficiază de prevederile legii, deoarece aceste norme fac referire numai la succesibili neacceptanţi, urmând ca de cota ce a făcut obiectul renunţării exprese să profite succesibilii acceptanţi notificatori împreună cu cei neacceptanţi notificatori, care au fost repuşi de drept în termen.
Contestatorul a susţinut că declaraţia autentificată din 9 mai 1963 nu întruneşte condiţiile unei renunţări la succesiune, întrucât nu a fost exercitată în cadrul termenului de opţiune succesorală şi nu a fost manifestată sub forma unui act juridic solemn care să cuprindă expres şi neechivoc opţiunea de a renunţa la succesiune.
Tribunalul a constatat că, într-adevăr, declaraţia a fost dată după trecerea termenului de 6 luni de la data deschiderii succesiunii, S.A. decedând în 1962, însă a apreciat că acest aspect nu poate fi analizat pe această cale, câtă vreme declaraţia a fost dată în faţa unui notar şi produce toate efectele de care se bucură un act autentic.
S-a reţinut, de asemenea, că din cuprinsul declaraţiei rezultă în mod expres intenţia de a renunţa la succesiune, faţă de menţiunile din acest act potrivit cărora înregistrarea declaraţiei în registrul de renunţări la succesiune, iar orice motiv de nelegalitate din punctul de vedere al condiţiilor de formă sau de fond ale declaraţiei de renunţare la succesiune s-ar putea invoca doar pe calea unei acţiuni de drept comun, de constatare a nulităţii absolute a acestui act juridic, sancţiune ce se aplică retroactiv şi care ar determina constatarea calităţii de moştenitor a contestatorului H.A.L..
În ceea ce priveşte faptul că prin aceeaşi dispoziţie contestată s-au acordat măsuri reparatorii pârâtei V.V., fiica defunctului S.A., care, la rândul ei, este menţionată în această declaraţie de renunţare autentificată din 9 mai 1963, tribunalul a apreciat că nu poate constitui un motiv de admitere a cererii contestatorului de a fi inclus şi el în categoria persoanelor îndreptăţite, întrucât nu se poate pronunţa o soluţie legală argumentată pe un motiv de nelegalitate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatorul H.A.L., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei şi pe fond admiterea contestaţiei şi modificarea în parte a dispoziţiei din 05 octombrie 2006, în sensul recunoaşterii calităţii de persoană îndreptăţită şi a apelantului contestator.
Prin decizia civilă nr. 111A din 2 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis contestaţia, a anulat în parte dispoziţia din 5 octombrie 2006 emisă de Municipiul Bucureşti, în privinţa art. 1 alin. (2), sub aspectul respingerii notificării formulate de H.A.L., a constatat îndreptăţirea la măsurile reparatorii prin echivalent acordate prin menţionata dispoziţie şi pentru contestatorul H.A.L..
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că problema de drept ce se cere a fi dezlegată în cauza de faţă este valoarea juridică a declaraţiei date de H.E., autoarea apelantului contestator, cu privire la succesiunea de pe urma defunctului S.A., declaraţie dată în faţa notarului de stat la 9 mai 1963 şi care cuprinde menţiunea că H.E. nu a acceptat sub nicio formă succesiunea tatălui său, decedat la 17 august 1962 şi că, în condiţiile art. 700 C. civ., urmează a fi considerată ca străină de succesiune.
Aceasta întrucât tribunalul a reţinut în mod corect (şi apelantul nu a contestat această statuare a primei instanţe) că beneficiul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii reglementat de art. 4 Legea nr. 10/2001 pentru titularii notificărilor operează numai în cazul celor care nu au acceptat în termen succesiunea şi nu în beneficiul celor care au renunţat expres la succesiunea fostului proprietar, caz în care dreptul la măsuri reparatorii nu a luat naştere.
De altfel, o problemă de drept similară, care a primit o aplicare neunitară în materia legilor reparatorii privind fondul funciar, a fost dezlegată de instanţa supremă în recurs în interesul legii prin decizia nr. XI din 5 februarie 2007, publicată in M. Of., nr. 733/30.10.2007, în acelaşi sens, dispunându-se: „În aplicarea dispoziţiilor art. 8 şi art. 13 alin. (2) Legea nr. 18/1991, republicată, stabilesc: Beneficiază de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii numai moştenitorii care nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 C. civ., iar nu şi cei care au renunţat la moştenire".
Unul dintre efectele actului juridic de opţiune succesorală este cel declarativ, astfel că, la momentul acceptării succesiunii, efectele acestei operaţiuni se produc retroactiv, de la data deschiderii succesiunii.
De asemenea, renunţarea la succesiune (care nu poate fi decât expresă, spre deosebire de actul acceptării) are efecte retroactive, până în momentul deschiderii succesiunii, considerându-se că succesibilul nu a fost niciodată moştenitor.
Atât acceptarea (expresă sau tacită), cât şi renunţarea la succesiune, se pot face numai în interiorul termenului de prescripţie al dreptului de opţiune succesorală de 6 luni de la data deschiderii succesiunii.
În consecinţă, dacă la momentul declaraţiei analizate în speţă declarantul nu mai putea avea calitatea de moştenitor, pentru motivul că termenul de prescripţie se împlinise fără ca el să accepte succesiunea, actul juridic nu putea fi interpretat ca o renunţare, deoarece actul de dispoziţie al renunţării nu poate privi un bun (sau un drept) ce nu se află în patrimoniul dispunătorului, declarantul neputând renunţa la ceea nu a avut niciodată.
În acest sens, curtea a constatat greşit raţionamentul primei instanţe, pe de o parte sub aspectul interpretării valorii juridice a actului în discuţie ca fiind renunţare la succesiune, şi pe de altă parte în sensul că în cadrul procesual de faţă nu poate aprecia asupra nelegalităţii acestei declaraţii, fiind necesar ca cel interesat să o atace cu acţiune în nulitate într-un proces distinct.
Dimpotrivă, analiza de faţă are ca scop calificarea corectă a actului juridic, şi nu constatarea (expresă sau implicită) a nulităţii declaraţiei; în acest demers, curtea are în vedere că în certificatul de moştenitor întocmit pe baza acestei declaraţii, notarul de stat a menţionat că autoarea apelantului, H.E., nu a acceptat în termen succesiunea şi nu că a renunţat la succesiune.
Numai în cazul în care certificatul ar fi cuprins menţiunea că autoarea apelantului era renunţătoare se putea pune problema constatării nulităţii certificatului sub acest aspect, iar simpla împrejurare că notarul public a înscris declaraţia în registru de renunţări nu poate duce la o altă concluzie cu privire la efectele juridice ale acestuia.
Intenţia declarantului (constatată de tribunal ca fiind aceea de a renunţa la succesiune) a fost consemnată la un moment la care actul juridic al renunţării nu mai era posibil, fiind generic exprimată, în sensul de a nu avea calitatea de moştenitor, nu neapărat în forma particulară a renunţării.
Pentru aceste considerente, curtea a constatat că se impunea ca entitatea notificată şi prima instanţă să recunoască apelantului contestator calitatea de persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, acesta dobândind calitatea de moştenitor prin beneficiul reglementat de art. 4 din actul normativ citat, respectiv prin formularea notificării în termenul legal.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, recurenţii-pârâţi S.I. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
1. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul S.I. arată că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
În mod corect, prima instanţă a apreciat că nu se poate pronunţa asupra nelegalităţii declaraţiei de renunţare la succesiune autentificate din 09 mai 1963, fiind necesar ca cel interesat să o atace în justiţie cu acţiune în nulitate, dar într-un proces distinct, iar în lipsa unei hotărâri irevocabile care să constate nulitatea absolută a acestei declaraţii, intimatului nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi (3) Legea nr. 10/2001, întrucât pot beneficia de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii doar moştenitorii care nu au acceptat-o, în termenul şi condiţiile prevăzute de art. 700 C. civ., nu şi cei care au renunţat în condiţiile art. 696 C. civ..
Or, deşi instanţa de apel a constatat că cererea dedusă judecăţii are ca scop calificarea corectă a actului, a considerat că declaraţia nu produce efectele unei renunţări.
Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, înregistrarea declaraţiei în registrul de renunţări nu este un simplu fapt, ci produce efectele urmărite prin emiterea actului, în sensul renunţării autoarei contestatorului - intimat la moştenirea de pe urma defunctului său tată.
Astfel, în cuprinsul certificatului de moştenitor din 1963, ce a fost întocmit pe baza acestei declaraţii, notarul de stat a menţionat că autoarea intimatului-contestator a renunţat la succesiune, şi nu că nu ar fi acceptat-o în termen, aşa cum a reţinut instanţa de apel iar, pe de altă parte, intenţia autoarei contestatorului rezultă fără putinţă de tăgadă, declaraţia producând toate efectele unui act autentic, chiar dacă este înregistrată ulterior împlinirii termenului de opţiune succesorală dispus de art. 700 C. civ..
Pe acest din urmă aspect, instanţa de apel a apreciat greşit faptul că, în situaţia în care cererea a fost formulată după expirarea termenului de opţiune, succesibilul devine străin de succesiune prin neacceptare în termen, iar nu prin efectul unei eventuale renunţări exprimate ulterior.
Din cuprinsul declaraţiei rezultă în mod expres intenţia de a renunţa la succesiune, în raport de menţiunile din acest act potrivit cărora declaranta a arătat că urmează a fi considerată străină de succesiune şi a solicitat înregistrarea declaraţiei în registrul de renunţări la succesiune.
Recurentul a arătat şi faptul că doctrina civilă a consacrat drept caracter al actului de opţiune succesorală şi indivizibilitatea acestuia, în sensul că opţiunea se referă la întregul patrimoniu succesoral, moştenitorul neputând opta diferit pentru părţi din moştenire.
Principiul se aplică şi în materia Legii 10/2001, în sensul că numai succesibilul care nu a renunţat expres poate beneficia de reconstituire; or, faţă de dispoziţiile art. 696 C. civ., eredele renunţător la moştenire se consideră că nu a fost niciodată moştenitor, astfel încât nu poate justifica un drept succesoral în temeiul căruia să participe la reconstituirea dreptului de proprietate.
2. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a formulat critici pe acelaşi aspect al efectelor declaraţiei de renunţare date de H.E. (autoarea apelantului contestator) cu privire la succesiunea de pe urma defunctului S.A., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Recurentul a criticat raţionamentul instanţei de apel privind ineficienta actului de renunţare în raport de momentul încheierii actului juridic, respectiv după expirarea termenului de opţiune succesorală, susţinând că prin actul autentic din 09 mai 1963, s-a declarat în mod expres că nu s-a acceptat sub nicio formă succesiunea defunctului S.A., pana la data declaraţiei, şi în conformitate cu dispoziţiile art. 700 C. civ., urmează a fi considerate străina de succesiune, mai ales ca prin aceasta declaraţie, H.E. solicitat înregistrarea actului juridic respectiv în registrul de renunţări la succesiuni.
Prin urmare, contestator nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, urmând ca de cota ce a făcut obiectul renunţării exprese să profite succesibilii acceptanţi notificatori împreună cu cei neacceptanţi notificatori, care au fost repuşi de drept în termen.
În cursul judecării recursurilor, recurentul S.I. a depus la dosar declaraţia autentificată din 28 octombrie 2008 de Biroul Notarial Notas, prin care arată că recunoaşte calitatea lui H.A.L. de persoană îndreptăţită la masuri reparatorii, urmare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate.
Recursurile formulate conţin critici similare, ca atare, urmează a fi evaluate împreună, din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Motivele de recurs vizează greşita recunoaştere, de către instanţa de apel, a calităţii reclamantului H.A.L. de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, alături de pârâţii persoane fizice, în condiţiile în care autoarea reclamantului a renunţat la succesiunea defunctului S.A., prin declaraţia autentificată din 09 mai 1963 şi înscrisă în registrul de renunţări la succesiuni.
Analiza efectelor juridice ale declaraţiei autentificate implică cercetarea, în primul rând, a posibilităţii evaluării, în cadrul procesual presupus de cererea formulată de reclamant, a conţinutului declaraţiei din punctul de vedere al unui act de opţiune succesorală, precum şi a calificării sale juridice.
Instanţa de apel a considerat că această evaluare este posibilă, dat fiind că partea nu are interes în a formula o acţiune separată în constatarea nulităţii certificatului de moştenitor întocmit de pe urma lui S.A., în condiţiile în care, în conţinutul acestui act, s-a menţionat că autoarea reclamantului, H.E., nu a acceptat în termen succesiunea, şi nu că ar fi renunţat la succesiune.
Această menţiune reflectă, însă, tocmai conţinutul declaraţiei autentificate, ce reprezintă un act juridic distinct de certificatul de moştenitor şi evaluabil ca atare sub aspectul întrunirii cerinţelor de fond şi de formă impuse de lege pentru existenţa valabilă a acestuia.
Numai în absenţa unui înscris care să materializeze voinţa succesibilului de a rămâne străin de succesiune, menţiunea din certificatul de moştenitor ar fi fost relevantă în sensul calităţii succesibilului de neacceptant al moştenirii, ceea ce ar fi făcut inutilă o solicitare de constatare a nulităţii actului succesoral notarial.
Or, cât timp respectiva declaraţie a fost autentificată şi înscrisă în registrul de renunţări la succesiuni, conform art. 2 Decretul nr. 40/1953, în vigoare la acea dată (registrul în care se consemnau şi acceptările sub beneficiu de inventar), având aparenţa unui act de renunţare la succesiune, pentru verificarea cerinţelor unui asemenea act de opţiune succesorală, inclusiv infirmarea caracterului de act de renunţare, era necesară promovarea unei acţiuni distincte în constatarea nulităţii acestui act juridic, după cum, în mod corect, susţin recurenţii în prezenta cauză.
În condiţiile în care nu s-a făcut dovada obţinerii unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind constatarea nulităţii declaraţiei autentificate, se consideră că acest act juridic şi-a produs efectele pentru care a fost încheiat, cu îndeplinirea formalităţilor prescrise de lege pentru renunţarea la succesiune, autoarea reclamantului rămânând străină de succesiune.
În al doilea rând, instanţa de apel a constatat că, la momentul întocmirii respectivei declaraţii, se împlinise termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală, de 6 luni de la data deschiderii succesiunii (17 august 1962), apreciind că actul juridic în discuţie nu putea fi interpretat drept o renunţare, deoarece declarantul nu putea renunţa la un bun ce nu se afla în patrimoniul titularului actului de dispoziţie al renunţării.
Faptul că imobilul ce face obiectul notificării nu se afla în masa succesorală la momentul exercitării dreptului de opţiune de către succesibil nu împiedică efectele renunţării la succesiune, care operează şi pentru viitor, pentru bunurile ce urmează a intra în patrimoniul succesoral, condiţionat de exerciţiul dreptului la repunerea în termenul de acceptare, precum în speţă.
De altfel, însăşi instanţa de apel a arătat, în mod corect, în considerentele deciziei, faptul că beneficiul măsurilor reparatorii nu este acordat succesibililor renunţători, care nu au dobândit niciodată calitatea de moştenitor.
Semnificaţia constatării intervenirii prescripţiei dreptului de opţiune succesorală este aceea a ineficacităţii actului de opţiune succesorală realizat peste termenul legal de prescripţie.
În condiţiile în care succesibilul şi-a exprimat explicit poziţia faţă de succesiune, printr-un act juridic care are, după cum s-a arătat, aparenţa unui act de renunţare, ieşind din pasivitatea caracteristică unei atitudini de neacceptare a succesiunii, nu este posibilă simpla înlăturare a acestui act, ca neavând efecte juridice, deoarece nu poate fi ignorată existenţa actului de voinţă al părţii.
Îndeplinirea actului de opţiune succesorală după expirarea termenului de prescripţie ridică problema validităţii acestui act juridic, din perspectiva cerinţelor legale pentru încheierea sa valabilă.
Aşadar, ineficacitatea unui asemenea act reprezintă doar consecinţa eventualei sale nulităţi, care nu operează de drept, ci trebuie constatată pe cale judecătorească.
Or, în condiţiile absenţei unei hotărâri judecătoreşti cu acest conţinut şi a manifestării de voinţă a părţii interesate de a învesti această instanţă de judecată cu o cerere în constatarea nulităţii actului de opţiune succesorală (cerere cu un regim de judecată distinct de cel al contestaţiei împotriva dispoziţiei administrative emise în baza Legii nr. 10/2001, cu a cărei soluţionare a fost învestită instanţa în cauză), se consideră că declaraţia de renunţare şi-a produs pe deplin efectele, nefiind relevantă, în acest cadru procesual, nerespectarea termenului de prescripţie al dreptului de opţiune succesorală.
În consecinţă, se constată că, în mod greşit, instanţa de apel a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, urmând ca recursul împotriva acesteia să fie admis.
Este de precizat faptul că, în cursul judecării recursului, s-a depus la dosar declaraţia autentificată din 28 octombrie 2010, prin care recurentul S.I. a învederat că recunoaşte calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Cu toate că se menţionează în conţinutul său că această declaraţie a fost dată pentru stingerea eventualelor litigii existente între părţi, nu echivalează cu un act de renunţare la judecata recursului, deoarece atare manifestare de voinţă trebuie să fie expresă şi neechivocă, cerinţe pe care respectiva declaraţie nu le întruneşte.
De altfel, nici apărătorul ales al recurentului, cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, nu a solicitat a se lua act de renunţarea la judecarea recursului, ci a se da eficienţă declaraţiei de recunoaştere a calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită.
Or, actul de renunţare la judecată nu poate fi dedus din alte susţineri ale părţii, constatându-se intactă voinţa părţii de continuare a judecării căii extraordinare de atac promovate.
Nu se poate susţine nici faptul că recursul nu mai are obiect, urmare a declaraţiei autentificate a recurentului, deoarece obiectul căii de atac este reprezentat de decizia recurată, şi nu de motivele de recurs.
Este de precizat şi faptul că reclamantul a invocat, drept argument în recunoaşterea calităţii sale de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, şi împrejurarea că, prin dispoziţia contestată în cauză, atare statut a fost recunoscut notificatoarei V.V., cu toate că aceasta se afla într-o situaţie similară celei a autoarei sale, H.E., menţionată fiind ca renunţătoare în certificatul de moştenitor întocmit de pe urma defunctului S.A..
Se observă, din actele dosarului, inclusiv cele depuse în faza recursului, că imobilul a reprezentat coproprietatea soţilor S.A. şi Alexandrina, în baza unui contract de vânzare-cumpărare datat 1923.
Chiar dacă V.V., fiica acestora, a renunţat la succesiunea tatălui, are vocaţie la măsuri reparatorii în considerarea cotei - parte ce a aparţinut mamei sale din dreptul de proprietate asupra imobilului (este menţionată drept moştenitor legal, alături de S.I., în actul succesoral notarial întocmit în anul 1979 de pe urma mamei lor), urmând ca desocotirea moştenitorilor cărora li s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii să aibă loc după finalizarea prezentului proces.
Reclamantul nu se află în aceeaşi situaţie ca cea a intimatei V.V., deoarece autoarea sa, H.E., nu a fost fiica şi a coproprietarei imobilului, S.(născută R.)A., ci a primei soţii a lui S.A., numită tot S.A. (născută C.).
H.E. s-a născut în anul 1913 din căsătoria acesteia cu S.A., încheiată chiar în anul 1913, în timp ce a doua căsătorie a autorului părţilor, cu R.A., a avut loc în anul 1918, după decesul primei soţii.
Rezultă, astfel, că reclamantul nu este în măsură să-şi legitimeze calitatea de persoană îndreptăţită pe cota - parte a coproprietarului, precum în cazul intimatei V.V., aceste părţi neaflându-se în situaţii similare, contrar susţinerilor reclamantului.
Considerentele expuse anterior pornesc de la premisa recunoaşterii necontestate a dreptului la măsuri reparatorii al intimatei V.V., ceea ce înseamnă că nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) Legea nr. 10/2001 în prezentul proces, iar această instanţă de control judiciar nu este învestită cu cercetarea incidenţei normei menţionate.
În consecinţă, Înalta Curte va admite recursurile şi, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în tot decizia recurată, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamantul H.A.L. împotriva sentinţei civile nr. 1725 din 28 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii S.I. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 111A din 2 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Modifică în tot decizia recurată, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamantul H.A.L. împotriva sentinţei civile nr. 1725 din 28 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5770/2010. Civil. Desene şi modele... | ICCJ. Decizia nr. 6679/2010. Civil. Recalculare pensie. Recurs → |
|---|
