ICCJ. Decizia nr. 6731/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6731/2010
Dosar nr. 6600/2/2007
Şedinţa publică din 10 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 563/2004 pronunţată în Dosarul nr. 3140/2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în urma declinării competenţei judecării cauzei de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a admis acţiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta SC R. SA, în contradictoriu cu pârâţii P.S., P.A.O. şi S.A..
În consecinţă, a constatat existenţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra suprafeţei de teren de 24.803,60 mp situat în Bucureşti, sector 1 şi inexistenţa dreptului de proprietate al pârâţilor asupra a două suprafeţe de teren situate la aceeaşi adresă: 9.785,67 mp, pentru pârâţii P. şi 4.796,81 mp, pentru pârâta S.A..
S-a dispus rectificarea cărţii funciare a imobilului în sensul celor constatate.
În motivarea sentinţei, s-a arătat că cererea în constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului este admisibilă, cât timp reclamanta este în posesia imobilului.
Astfel, urmare a recunoaşterii dreptului de proprietate asupra imobilului, prin sentinţa civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 1, reclamanta a fost pusă în posesia imobilului prin procesul-verbal de executare din 16 august 1996, urmat de împrejmuirea întregului teren de 24.803,60 mp în perioada 1996 - 1997; în februarie 2003, a instalat un post de pază permanent, după cum a recunoscut chiar pârâtul P.S..
Tribunalul a apreciat că reclamanta are legitimare procesuală în cauză, excepţia cu acest obiect fiind respinsă la termenul din 10 octombrie 2003, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu fiindu-i recunoscut pe cale judecătorească în anul 1995, în calitate de continuatoare a persoanei juridice de la care imobilul a fost naţionalizat prin Legea nr. 119/1948.
S-a apreciat, pe baza expertizei efectuate în cauză, că este posibilă identificarea amplasamentului terenului dobândit de către fosta S.A.R.T. în baza unor contracte de vânzare-cumpărare succesiv încheiate în 1938, 1940 şi 1941, precum şi de către reclamanta însăşi în anul 1997, însă nu şi reconstituirea amplasamentului terenului cumpărat de autorii pârâţilor prin acte încheiate în formă autentică în 1921, 1928 şi 1931, pentru care s-a admis cererea în revendicare formulată de către pârâţi împotriva Municipiului Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 1382 din 20 decembrie 2000 pronunţată de Tribunalul, secţia a III-a civilă.
S-a reţinut, totodată, pe baza aceleiaşi expertize, că terenul proprietatea reclamantei şi cel proprietatea pârâţilor se suprapun parţial.
Apelul pârâţilor împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin decizia civilă nr. 76/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei şi a respingerii acţiunii ca nefondată, precum şi a cererii de intervenţie în interes propriu; a fost menţinută dispoziţia de respingere a excepţiei ca inadmisibilă, respingându-se, totodată, apelul reclamantei ca nefondat.
Această decizie a fost casată prin decizia nr. 2243 din 9 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, urmare a admiterii recursurilor declarate de reclamantă, respectiv de pârâţii P., cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin decizia de casare, s-a stabilit că drepturile reclamantei pot fi valorificate pe calea acţiunii în constatare, în temeiul art. 111 C. proc. civ., totodată, că trebuie lămurită calitatea procesuală activă, sub aspectul continuităţii, ca persoană juridică, a fostei S.A.R.T., cu referire şi la transmisiunile succesive ale dreptului de proprietate.
Pe parcursul primului ciclu procesual, pârâta S.A. a decedat, litigiul fiind continuat de moştenitorii acesteia, C.M.N., C.A., C.T., K.M. şi C.Ş.. Aceştia au înstrăina dreptul lor litigios către numitul C.M., care, la rândul său, l-a înstrăinat către N.N..
Prin încheierea din data de 25 mai 2009, a fost admisă cererea de intervenţie în dosar a lui N.N., care a preluat litigiul prin cumpărare de la pârâţii indicaţi mai sus.
A fost efectuată o nouă expertiză topografică privind amplasamentul terenurilor, iar reclamanta-apelantă a depus la dosar înscrisuri privind calitatea sa procesuală activă.
Prin decizia civilă nr. 437 din 2 iulie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei şi a admis apelul pârâţilor P.S. şi P.A.O.; a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată şi a menţinut dispoziţiile privind respingerea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a reţinut că instanţa de judecată a fost învestită în cauză cu o cerere în constatarea dreptului de proprietate al reclamantei, iar prin decizia de casare s-a stabilit admisibilitatea unei asemenea acţiuni în constatare, în temeiul art. 111 C. proc. civ., condiţii în care este nerelevant dacă şi/sau care dintre părţi deţine posesia terenului.
Disputa în prezenta cauză poartă nu asupra unei situaţii faptice, ci asupra unei stări de drept privind regimul juridic al terenurilor, prin prisma actelor exhibate de către litiganţi, iar expertiza efectuată în cauză a scos în evidenţă realitatea suprapunerii suprafeţei de teren pentru care părţile pretind dreptul de proprietate.
În contextul unei dezbateri în drept asupra proprietăţii, în afara cadrului conferit de o acţiune în revendicare, suprapunerea sau nu a unor suprafeţe de teren pentru care părţile pretind împreună aceleaşi drepturi, este nerelevantă, a apreciat instanţa de apel.
Fiecare dintre cei aflaţi în litigiu invocă în favoarea sa, ca justificare a drepturilor, câte o hotărâre judecătorească. Este de necontestat că, aşa cum dreptul reclamantei există şi este statuat de sentinţa civilă nr. 5625/1995, tot aşa dreptul pârâţilor este statuat de sentinţa civilă nr. 4585/2002.
Ambele hotărâri sunt neechivoce atât în privinţa suprafeţelor, cât şi în privinţa titularilor, astfel că hotărârile judecătoreşti amintite nu produc efecte decât între părţile litigiului, ceea ce ar echivala cu lipsirea de eficienţă a ambelor hotărâri. Se poate, însă, interpreta şi în sens invers, că hotărârile produc, totuşi, consecinţe juridice faţă de terţi.
În ambele variante de raţionament, însă, acţiunea trebuia respinsă ca neîntemeiată, pentru că, faţă de petitul său, fie se dă eficienţă hotărârilor şi se constată dreptul de proprietate ambelor părţi, fie nu se dă eficienţă acestora şi atunci se constată inexistenţa dreptului ambelor părţi. Nu există nicio acţiune juridică sau de altă natură pentru a decide preferenţial în favoarea sau defavoarea uneia dintre părţile implicate.
Este motivul pentru care instanţa de apel a considerat că drepturile părţilor asupra terenului în litigiu recunoscute prin hotărâri judecătoreşti irevocabile nu pot fi apreciate diferenţiat, hotărârile producând sau nu efecte juridice în mod unitar faţă de beneficiarii lor.
În mod similar a fost analizată şi calitatea procesuală a reclamantei, pentru care decizia de casare a dispus probatorii suplimentare, ce au fost administrate: deoarece prin dispozitivul sentinţei civile nr. 5625/1995 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti s-a stabilit dreptul de proprietate în favoarea reclamantei din acel proces ca persoană juridică distinctă, şi nu drept continuatoare a unei alte persoane juridice, instanţa de apel a constatat că drepturile procesuale ale reclamantei derivă tocmai din efectele sentinţei amintite, şi nu din eventuale drepturi „moştenite" de la o altă persoană juridică.
Nefiind în cadrul unei acţiuni în revendicare în care s-ar fi putut proceda, eventual, la o comparare a titlurilor părţilor şi la adoptarea unor criterii de preferabilitate a unuia dintre titlurile exhibate de părţi, instanţa de apel a conchis că drepturile părţilor sunt deja recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, iar pretenţia reclamantei de recunoaştere doar a dreptului său, concomitent cu negarea dreptului pârâţilor, este nefondată.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanta şi pârâţii P.S. şi P.A.O., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
I. Prin motivele de recurs, reclamanta a susţinut următoarele:
1. Decizia atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) teza I C. proc. civ..
Deşi instanţa de rejudecare a apelului a menţinut soluţia de respingere a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, reţinând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia de casare, a stabilit admisibilitatea acţiunii în constatare promovate în temeiul art. 111 C. proc. civ., în considerente a apreciat că, în afara cadrului unei acţiuni în revendicare în care s-ar fi putut proceda eventual la o comparare a titlurilor părţilor şi la adoptarea unor criterii de preferabilitate a unuia dintre titlurile exhibate de părţi, în limitele impuse de art. 111 C. proc. civ., este nefondată pretenţia reclamantei de recunoaştere doar a dreptului său, concomitent cu negarea dreptului pârâţilor.
Din acest punct de vedere, decizia recurată a încălcat flagrant prevederile art. 315 alin. (1) teza I C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a nesocotit în mod nepermis decizia de casare, care s-a pronunţat în sensul că valorificarea drepturilor reclamantei este posibilă pe calea acţiunii în constatare reglementate de art. 111 C. proc. civ..
Recurenta-reclamantă a reiterat susţinerile referitoare la admisibilitatea acţiunii în constatarea existenţei dreptului asupra unui bun, când titularul nu are la îndemână o acţiune în realizare, deoarece bunul se află în posesia sa, punct de vedere relevat atât de jurisprudenţă, cât şi de doctrină.
2. Decizia a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ..
În aplicarea acestei norme, instanţa de apel trebuia să procedeze la compararea titlurilor de proprietate exhibate de către părţile aflate în litigiu (şi pe baza cărora s-au pronunţat hotărârile judecătoreşti care constituie titluri declarative de proprietate pentru acestea), pentru a stabili care dintre părţi are un titlu mai bine caracterizat.
Instanţa de apel, însă, deşi a reţinut existenţa suprapunerii unei suprafeţe de teren pentru care părţile pretind că au un drept de proprietate, a refuzat în mod nelegal să procedeze la constatarea dreptului pretins de către SC R. SA
Recurenta a subliniat faptul că de esenţa oricărei acţiuni privind analizarea dreptul de proprietate este identificarea de către instanţă a persoanei căreia îi aparţine respectivul drept, etapă ce ţine chiar de constatarea existenţei dreptului de proprietate, fiind circumscrisă prevederilor art. 111 C. proc. civ.. Acţiunea în revendicare, spre deosebire de cea în constatarea dreptului, parcurge şi o a doua etapă, cea a predării posesiei.
În speţă, este necontestat şi rezultă inclusiv din constatările efectuate chiar de către tribunal cu ocazia cercetării la faţa locului, precum şi din expertizele topografice efectuate în cauză, faptul că SC R. SA are posesia terenului, motiv pentru care o acţiune în revendicare ar fi trebuit să fie respinsă ca lipsită de interes.
Prin urmare, aceasta nu are la îndemână calea vreunei acţiuni în realizare, ci numai acţiunea în constatare, astfel cum aceasta a fost reglementată de art. 111 C. proc. civ., ca singură posibilitate de a se compara titlurile de proprietate exhibate de către cele două părţi, la iniţiativa SC R. SA, cadru juridic ce reprezintă tocmai prima fază a acţiunii în revendicare.
Refuzând în mod nelegal să compare titlurile de proprietate ale părţilor, instanţa a negat însăşi instituţia acţiunii în constatare, lipsind-o de orice substanţă, cu atât mai mult în condiţiile în care prin dispoziţiile deciziei de casare s-a stabilit că aceasta este admisibilă în speţă. Or, simpla recunoaştere a admisibilităţii acesteia este lipsită de orice folos practic dacă pe calea acesteia nu s-ar putea proceda chiar la compararea titlurilor exhibate de către părţile aflate în litigiu.
3. Decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 480 C. civ., întrucât, în urma comparării titlurilor exhibate de părţile aflate în litigiu, instanţa ar fi trebuit să constate, pe baza probelor administrate, că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra terenului disputat, respingând apelul pârâţilor P..
4. Decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., impunându-se admiterea apelului formulat de către SC R. SA pe acest aspect, în condiţiile în care tribunalul a admis doar în parte cererea de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în primă instanţă, respingând pretenţiile decurgând din onorariul de avocat.
5. Deşi este posibilă modificarea deciziei cu referire la cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., faţă de motivele de recurs anterioare, dat fiind că instanţa a intrat în cercetarea fondului şi nu este necesară administrarea de probe noi, fiind posibilă analiza fondului cauzei pe baza probelor deja administrate, în subsidiar, s-a solicitat casarea deciziei şi retrimiterea cauzei pentru rejudecare.
Recurenta a susţinut că decizia a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., deoarece expertiza tehnică dispusă de instanţa de apel, în al doilea ciclu procesual, nu lămureşte aspectele solicitate de instanţa supremă în primul ciclu procesual, privind configuraţia terenurilor, dispunerea acestora şi întinderea drepturilor părţilor.
Astfel, cu toate că SC R. SA a formulat drept obiectiv pentru expertiza tehnică identificarea situării în spaţiu a terenului în suprafaţă de 24.803,60 mp care formează obiectul prezentului litigiu, pe baza actelor de proprietate invocate de fiecare dintre părţi, obiectiv încuviinţat ca atare, expertul, deşi a făcut referire la existenţa unor semne distincte de hotar ale proprietăţii fostei S.A.R.T. şi a menţionat că a efectuat o analiză a istoricului actelor de vânzare-cumpărare, şi-a bazat concluzia exclusiv pe cele două sentinţe civile pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, respectiv sentinţa civilă nr. 5625/1995 şi sentinţa civilă nr. 4585/2002, definitive şi irevocabile, în temeiul cărora au fost intabulate drepturile de proprietate ale părţilor din litigiu.
II. Prin motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâţii P.S. şi P.A.O. au susţinut următoarele:
1. Instanţa a aplicat greşit legea atunci când a statuat că nu poate face aprecieri diferenţiate asupra hotărârilor judecătoreşti exhibate de părţile din proces şi că nu există nicio raţiune juridică sau de altă natură pentru a decide în favoarea sau defavoarea uneia dintre părţi.
2. În dispozitivul deciziei recurate, instanţa de apel nu a soluţionat excepţiile invocate de pârâţi, limitându-se la respingerea globală a acţiunii, încălcând astfel art. 137 C. proc. civ..
Instanţa de apel a pornit de la premisa greşită că sentinţa civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 în Dosarul nr. 11665/1993 este opozabilă pârâţilor.
În fapt, acest efect nu se produce faţă de pârâţi, întrucât aceştia nu au figurat ca părţi în acel proces şi nici nu au calitatea de avânzi cauză ai vreuneia dintre părţile din acel litigiu, situaţie în care nu poate fi invocată autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti, cu privire la existenţa dreptului de proprietate al SC R. SA asupra terenului ce a aparţinut S.A.R.T.. Faţă de terţi, hotărârea rămâne un simplu fapt juridic, împotriva căruia aceştia pot formula orice apărări şi excepţii.
3. Excepţia lipsei calităţii procesuale active ar fi trebuit admisă, deoarece terenul în litigiu ce a aparţinut S.A.R.T. şi a fost naţionalizat, se afla, în anul 1990, în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, iar autorii pârâţilor, V.B. şi V.H., s-au judecat în anul 2000, în mod corect, cu Municipiul Bucureşti în calitate de proprietar al terenului, persoană juridică faţă de care şi-au consolidat dreptul de proprietate.
S-a susţinut, totodată, că dreptul de proprietate nu s-a transmis niciodată în patrimoniul reclamantei, deoarece SC R. SA nu este continuatoarea personalităţii juridice a S.A.R.T. şi nici succesoarea în drepturi a acesteia, între cele două persoane juridice nefiind nicio legătură. În sprijinul acestei susţineri, recurenţii au făcut ample referiri la înscrisurile din dosar, bazându-se pe succesiunea cronologică a actelor normative şi a operaţiunilor juridice relevate de aceste înscrisuri.
La termenul din 10 decembrie 2010, recurenta-reclamantă, prin apărător, a invocat excepţia lipsei de interes a pârâţilor în declararea recursului, deoarece decizia atacată le este favorabilă.
Soluţionând cu prioritate excepţia procesuală, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată şi o va respinge ca atare.
Chiar dacă instanţa de apel a pronunţat o hotărâre favorabilă pârâţilor, aceasta a vizat însuşi fondul cauzei.
Or, pârâţii au invocat în cursul judecăţii alte două excepţii procesuale, pe lângă cea asupra căreia instanţa s-a pronunţat explicit, în sensul respingerii, prin dispozitivul deciziei, iar prin motivele de recurs au formulat critici tocmai în legătură cu excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi pasive, tinzând la admiterea acestora.
Drept urmare, faţă de finalitatea căii de atac, subzistă interesul pârâţilor în promovarea acesteia.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
I. Recursul declarat de către reclamantă este fondat şi va fi admis în consecinţă, pentru considerente ce vor fi expuse în ordinea presupusă de raţionamentul juridic ce a condus la adoptarea soluţiei de casare a deciziei recurate, nu neapărat în succesiunea motivelor de recurs structurate de către parte, astfel cum a fost anterior redată, urmând a se face referire la fiecare dintre aceste critici.
Se constată că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile deciziei de casare din 9 martie 2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în ciclul procesual anterior.
Astfel, prin respectiva decizie s-a dispus lămurirea, cu ocazia rejudecării apelurilor, a trei aspecte: consecinţele reţinerii ca temei juridic al cererii reclamantei a prevederilor art. 111 C. proc. civ., în condiţiile în care, prin decizia nr. 76 din 6 martie 2006, instanţa de apel stabilise în mod eronat că valorificarea drepturilor reclamantei nu este posibilă pe această cale; situaţia de fapt în ceea ce priveşte configuraţia terenurilor, amplasamentul acestora şi întinderea drepturilor părţilor, fiind necesară suplimentarea probatoriilor, dat fiind că expertiza tehnică deja efectuată nu este suficient de relevantă; calitatea procesuală activă, din perspectiva continuităţii ca persoană juridică şi cu referire la transmisiunile succesive ale dreptului asupra terenului în litigiu.
În rejudecare, instanţa de apel ce a pronunţat decizia recurată în cauză nu a clarificat niciunul dintre aspectele indicate prin decizia de casare, iar încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. conduce la necesitatea casării deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (5) şi art. 314 C. proc. civ..
Deşi a invocat, în motivele de recurs, ignorarea, de către instanţa de apel, a dezlegărilor cuprinse în decizia de casare (în privinţa primelor două aspecte, criticile pârâţilor referindu-se la ultimul dintre acestea), recurenta-reclamantă a susţinut că nu se impune casarea deciziei, fiind posibilă rejudecarea apelurilor, pe baza probatoriului administrat, urmare a modificării deciziei; doar în subsidiar, s-a solicitat casarea deciziei, însă pentru efectuarea unei noi expertize topografice, prin prisma dispoziţiilor deciziei de casare nr. 2243/2007.
Toate susţinerile reclamantei converg, însă, către o soluţie de casare, deoarece s-a dispus administrarea de probe suplimentare tocmai pentru stabilirea certă a situaţiei de fapt pe aspectele indicate, care nu se regăseşte în considerentele deciziei recurate.
Mai mult, prin modul de evocare a fondului dreptului, în apelul pârâţilor, instanţa nu a realizat o evaluare corespunzătoare a temeiniciei cererii, neintrând, practic, în cercetarea fondului cauzei, astfel cum dispusese prin decizia de casare.
Astfel, deşi a respins excepţia inadmisibilităţii cererii în constatarea existenţei dreptului de proprietate, instanţa de rejudecare a apreciat că situaţia juridică din speţă, caracterizată prin existenţa a două titluri de proprietate deţinute de părţi cu interese contrare asupra aceluiaşi teren, nu poate fi tranşată decât în cadrul unei cereri în revendicare.
Se observă că o asemenea argumentare coincide cu cea din decizia de apel din ciclul procesual anterior, nr. 76 din 6 martie 2006, în susţinerea unei soluţii identice, decizie ce a fost casată prin decizia nr. 2243/2007, instanţa supremă sancţionând reţinerea nelegală că valorificarea drepturilor reclamantei nu ar fi posibilă pe calea acţiunii în constatare întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ..
Or, reiterarea greşelii sancţionate de instanţa de apel echivalează nu numai cu încălcarea dispoziţiilor deciziei de casare, dar şi cu necercetarea fondului cauzei.
Pe de altă parte, o eventuală soluţie de respingere a cererii în constatare nu poate fi motivată în considerarea alegerii greşite a căii procesuale de valorificare a dreptului, deoarece atare motivare este de natură să susţină inadmisibilitatea cererii, reclamantului nefiindu-i accesibil mijlocul procesual utilizat.
Or, inadmisibilitatea cererii în constatare se poate reţine doar în situaţia în care reclamantul nu se află în posesia bunului litigios, având deschisă calea unei cereri în revendicare, nu şi atunci când se pretinde existenţa a două titluri asupra aceluiaşi bun, precum în speţă.
De altfel, excepţia inadmisibilităţii cererii în constatare, invocată de către pârâţii P.A.O. şi P.S., a fost respinsă de către prima instanţă, soluţie ce a intrat în puterea lucrului judecat, menţinută fiind prin decizia recurată, fără ca pârâţii, prin recursul declarat în cauză, să formuleze critici împotriva sa.
În aceste condiţii, cercetarea fondului cererii - respectiv, evocarea acestuia, în faza apelului - trebuie să vizeze alte aspecte decât raportarea la cererea în revendicare, ceea ce impune, după cum s-a arătat, casarea deciziei recurate care nu cuprinde o altă argumentare.
Cercetarea legalităţii şi temeiniciei sentinţei prin care au fost admise pretenţiile reclamantei presupunea, în faza apelului, în primul rând, verificarea calităţii reclamantei de succesor în drepturi al proprietarului terenului deposedat abuziv de către stat, fosta S.A.R.T., astfel cum a susţinut reclamanta, calitate contestată de către pârâţii P.A.O. şi P.S. prin invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, ce fusese respinsă de către prima instanţă în cursul judecăţii şi reiterată de către pârâţi prin motivele de apel.
Astfel, era necesar a se stabili că reclamanta este continuatoarea fostei persoane juridice, avându-se în vedere şi transmisiunile succesive ale dreptului asupra terenului în litigiu, ce sunt redate detaliat de către pârâţi, inclusiv prin motivele de recurs, aspect ce a făcut, în aceiaşi termeni, obiectul şi al îndrumărilor instanţei supreme din decizia de casare, ce nu au fost respectate.
În cazul unei concluzii favorabile reclamantei pe acest aspect, urma a fi verificat însuşi titlul de proprietate invocat de către reclamantă asupra imobilului în litigiu, reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare succesiv încheiate în 1938, 1940 şi 1941 de către fosta S.A.R.T., în calitate de cumpărător, sub aspectul existenţei şi întinderii dreptului, al amplasamentului şi al configuraţiei terenului cumpărat.
Lămurirea situaţiei de fapt din această perspectivă a fost impusă prin decizia de casare, în raport de obiectul cererii reclamantei, vizând constatarea existenţei dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului în litigiu.
Aceleaşi aspecte urmau a fi verificate şi în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către reclamanta însăşi în anul 1997, cu numitul Dumitru Donciu, pentru o suprafaţă de 1053 mp din totalul pretins de 24.803,60 mp.
În măsura în care se impune recunoaşterea efectelor titlului de proprietate înfăţişat de către reclamantă, trebuia analizat cel de-al doilea petit al cererii introductive de instanţă, respectiv constatarea inexistenţei dreptului pârâţilor asupra aceluiaşi teren (sau a unei porţiuni din acesta), prin prisma aceloraşi aspecte ca în cazul verificării titlului reclamantei, respectiv în raport de titlul de proprietate al autorilor pârâţilor, V.D. şi V.S.; aceştia au cumpărat o suprafaţă de 20.514 mp printr-un act autentic încheiat în anul 1921 cu numitul T.C., respectiv prin două acte autentice de vânzare-cumpărare în anii 1928 şi 1931, încheiate cu numita V.N.M..
Se ajunge, în acest fel, la o comparare a titlurilor de proprietate ale părţilor, după cum, în mod corect, a arătat recurenta-reclamantă, care este inevitabilă în situaţia invocării a două titluri opuse, contestate reciproc, întocmai ca în cadrul unei cereri în revendicare, cu diferenţa esenţială a absenţei efectului redobândirii posesiei de către reclamant, dacă se admite cererea, premisa admisibilităţii cererii în constatare fiind aceea a reclamantului posesor.
Clarificarea situaţiei de fapt în privinţa aspectelor anterior arătate implica efectuarea unei expertize topografice prin care să se determine întinderea drepturilor fiecăreia dintre părţi, amplasamentul şi configuraţia terenului pentru care se pretinde proprietar, după cum s-a arătat în decizia de casare pronunţată în anul 2007.
Chiar dacă în cadrul rejudecării apelurilor, s-a procedat la readministrarea probei cu expertiză topografică, se constată că aceasta nu este de natură a răspunde obiectivelor fixate prin decizia de casare, deoarece expertul desemnat de către instanţă s-a raportat în mod greşit la hotărârile judecătoreşti cu efect declarativ al dreptului de proprietate, şi nu la însuşi titlul de proprietate al fiecăreia dintre părţi, astfel cum, în mod corect, a susţinut reclamanta prin motivele de recurs.
Compararea titlurilor nu se realizează în baza hotărârilor judecătoreşti prin care s-a admis cererea în revendicarea terenului (sau a unei porţiuni din teren, în ceea ce o priveşte pe pârâtă) formulată de reclamantă împotriva SC R.I. - sentinţa civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, respectiv de către pârâţii P.A.O. şi P.S., împotriva Municipiului Bucureşti - sentinţa civilă nr. 1382 din 20 decembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Ambele hotărâri au doar un caracter declarativ al dreptului de proprietate, în sensul că doar constată preexistenţa acestuia în patrimoniul reclamantului; or, cercetarea a înseşi existenţei dreptului în patrimoniul părţii care se pretinde proprietar şi al cărei titlu este contestat nu se poate realiza decât pe baza titlului translativ sau constitutiv al dreptului, reprezentat de titlurile autorilor părţilor.
Pe de altă parte, atât SC R. SA, cât şi pârâţii P., au susţinut reciproc inopozabilitatea hotărârilor, ce au fost pronunţate în cauze în care nu au avut concomitent calitatea de părţi.
Or, deşi nu poate fi ignorată o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, putând fi invocată drept mijloc de probă într-un proces ulterior în care se dezbat aspecte de fapt şi de drept dezlegate, inclusiv împotriva unor terţi faţă de procesul finalizat prin hotărârea astfel invocată, pentru terţi, aceasta nu reprezintă decât un fapt juridic, ce poate fi combătut prin proba contrară, ce înseamnă tocmai valorificarea titlului constitutiv sau translativ al dreptului.
Aşadar, în rejudecarea apelurilor, era necesară efectuarea unei noi expertize topografice, care să aibă în vedere titlurile autorilor (relevante în operaţiunea de comparare), ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Se impune clarificarea, în acelaşi timp, a împrejurării dacă terenurile pentru care fiecare parte se pretinde proprietar, a căror configurare şi amplasare sunt stabilite pe baza titlurilor autorilor, se suprapun, pentru că numai în acest mod se poate reţine legitimarea procesuală a pârâţilor pentru primul capăt de cerere. Se va soluţiona, astfel, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, reiterată prin motivele de apel formulate de către pârâţi.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte va admite recursul şi va casa decizia recurată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, în cadrul căreia se va proceda la examinarea excepţiilor procesuale invocate de către pârâţi, cea a lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei calităţii procesuale pasive şi se va administra o nouă expertiză topografică pe baza titlurilor autorilor, pentru determinarea aspectelor de fapt indicate prin prezentele considerente, utilă inclusiv pentru soluţionarea excepţiilor procesuale.
Se va analiza, concomitent, apelul reclamantei ce vizează cheltuielile de judecată din faza judecăţii în primă instanţă, nefiind necesară, dată fiind soluţia de casare adoptată, analiza motivelor de recurs pe acest aspect.
II. În ceea ce priveşte recursul pârâţilor, acesta este, de asemenea, fondat, pentru considerente similare celor deja expuse cu ocazia analizării recursului declarat de către reclamantă.
Astfel, chiar dacă pârâţii nu au invocat explicit încălcarea dispoziţiilor deciziei de casare, în raport de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., au susţinut că instanţa de rejudecare, în mod greşit, a apreciat că nu poate tranşa disputa dintre părţi.
Or, după cum s-a arătat, acest aspect fusese dezlegat în ciclul procesual anterior, când instanţa supremă a sancţionat instanţa de apel ce ajunsese la o concluzie identică celei din decizia recurată în cauză, reţinerea aceloraşi considerente, fără evocarea fondului presupusă de apelul pârâţilor, echivalând cu neintrarea în cercetarea fondului de către instanţa de rejudecare.
Totodată, pârâţii au susţinut că instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiilor procesuale invocate de către pârâţi, inclusiv asupra legitimării procesuale active, din perspectiva continuităţii faţă de fosta S.A.R.T..
Aceste aspecte ar fi trebuit lămurite, conform indicaţiilor din decizia de casare, astfel cum s-a arătat pe larg în analiza recursului reclamantei.
Ca atare, Înalta Curte va admite şi recursul pârâţilor, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 312 alin. (5) şi art. 314 C. proc. civ., urmând a fi avute în vedere toate celelalte susţineri din motivele de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia lipsei de interes în formularea recursului pârâţilor P.A.O. şi P.S..
Admite recursurile declarate de reclamanta SC R. SA şi de pârâţii P.A.O. şi P.S. împotriva deciziei nr. 437 din 2 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6741/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6726/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
