ICCJ. Decizia nr. 6726/2010. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6726/2010
Dosar nr. 1035/117/2007
Şedinţa publică din 10 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 183 din 31 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 1035/117/2007, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul C.I. împotriva pârâtului Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA şi, în consecinţă, s-a dispus anularea parţială a hotărârii din 2006 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004; s-a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru imobilul expropriat, situat în Gilău, teren în suprafaţă de 2.900 m.p., la suma de 222.800 RON, şi a fost obligat pârâtul să achite reclamantului această sumă.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă acţiunea reclamantului împotriva pârâtului Consiliul Local Gilău, fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
În motivarea sentinţei, prima instanţă a reţinut că prin hotărârea din 07 martie 2006 a Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 s-a aprobat acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului în cuantum de 61.566,50 RON, reprezentând echivalentul în RON a sumei de 17.690 euro, pentru imobilul expropriat, în suprafaţă de 2900 mp, identificat prin număr cadastral.
Prin raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză de experţii U.M., M.D. şi G.P. s-a stabilit că despăgubirile la care este îndreptăţit reclamantul sunt în cuantum de 222.800 RON sau 52.200 euro, respectiv 76,82 RON/mp sau 17,99 euro/mp.
Experţii au arătat că terenul este amplasat la cea 90 m la intrarea dinspre Cluj-Napoca a comunei Gilău, cu un front de 16,20 m. Terenul este agricol, cu posibilităţi reale de transformare în teren pentru construcţii, mai ales industriale, că are asigurate racordurile la utilităţi: apă, canal, energie electrică, gaze, telefonie, fiind situat lângă unitatea de producţie a firmei V..
Experţii au precizat că valoarea terenului a fost stabilită la data la care s-a făcut evaluarea.
Raportat la dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi (3) Legea nr. 198/2004 la art. 26 alin. (1) şi (2), art. 27 alin. (2) Legea nr. 33/1994, instanţa a considerat că experţii au stabilit în mod corect despăgubirile la care este îndreptăţit reclamantul ca urmare a exproprierii, acestea fiind stabilite în raport de data întocmirii raportului de expertiză.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de către pârâta Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 50A din 24 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a înlăturat susţinerile apelantei privind acordarea a ceea ce nu s-a cerut, respectiv anularea hotărârii din 2006 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 198/2004, deoarece a accepta susţinerea apelantei ar însemna lipsirea de eficienţă a art. 9 Legea nr. 198/2004, care permite sesizarea instanţei de judecată în cazul în care persoana expropriată este nemulţumită de cuantumul despăgubirilor, iar art. 10 alin. (1) lit. h) Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004, aprobate prin H.G. nr. 941/2004, prevede că hotărârea de stabilire a despăgubirilor va cuprinde menţiuni privitoare la calea de atac împotriva hotărârii şi termenul în care poate fi exercitată.
Prin urmare, dacă împotriva acestei hotărâri poate fi exercitată o cale de atac, este normal ca aceasta să producă efecte asupra hotărârii atacate, în condiţiile în care împotriva acestei hotărâri s-a formulat plângere, iar aceasta a fost admisă de instanţa de judecată.
Cu privire la cel de al doilea motiv de apel, referitor la faptul că instanţa de fond ar fi interpretat eronat dispoziţiile art. 9 Legea nr. nr. 198/2004, s-a reţinut că în cauză au fost efectuate două rapoarte de expertiză: primul raport de expertiză a fost constatat nul de către prima instanţă, întrucât nu a fost semnat de unul dintre experţi, iar prin cel de-al doilea raport s-a stabilit că valoarea terenului în suprafaţă de 2.900 mp este de 228.800 RON, echivalentul a 52.200 euro.
Criticile aduse prin motivele de apel sunt identice cu cele aduse în faţa instanţei de fond prin obiecţiunile formulate la primul şi cel de-al doilea raport de expertiză şi au fost respinse de instanţă, cu motivarea că experţii au răspuns tuturor criticilor aduse prin obiecţiuni.
Aceste critici au fost respinse legal de instanţa de fond, având în vedere că la stabilirea valorii terenului expropriat s-a ţinut cont de caracteristicile acestuia, respectiv de faptul că are acces direct la DN1, acces la utilităţi (apă, canal, energie, telefonie), fiind amplasat lângă unitatea de producţie a firmei V., că deşi este situat în extravilanul localităţii, sunt posibilităţi de transformare în teren pentru construcţii.
Preţuri similare sunt evidenţiate şi în contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 12 februarie 2007 de Biroul Notarului Public XXX, de alte oferte de vânzare, cât şi de altă expertiză efectuată în cauza nr. 1036/117/2007, prin care se stabileşte că valoarea suprafeţei de 2.800 mp teren expropriat este de 459.500 RON (45 euro/mp).
Nu lipsit de relevanţă în cauză este şi opinia expertului desemnat de către apelantă, opinie care a fost identică cu cea a expertului desemnat de instanţă.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs, în termen legal, pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ..
În dezvoltarea motivelor de recurs, astfel cum au fost sistematizate şi redate prin prezenta hotărâre, pârâta a arătat, în esenţă, că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 9 Legea nr. 198/2004, art. 26 Legea nr. 33/1994, art. 129 C. proc. civ., art. 1169 C. civ. şi art. 201 şi următoarele C. proc. civ., totodată, conţine motive contradictorii, după cum urmează:
Deşi pârâta a criticat în apel modul nelegal în care prima instanţă a stabilit cuantumul despăgubirilor, instanţa de apel nu a încuviinţat proba cu o nouă expertiză, care să aibă drept obiectiv stabilirea despăgubirii conform prevederilor art. 26 Legea nr. 33/1994.
Mai mult, în mod nelegal, a dispus completarea raportului de expertiză întocmit la fondul cauzei, de către aceiaşi experţi, cu un obiectiv nelegal, constând în stabilirea despăgubirii la momentul comunicării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii (09 februarie 2007), ce nu fusese formulat de către apelantă şi care s-a opus la încuviinţarea acestuia.
Astfel, în mod eronat instanţa de apel a cercetat legalitatea sentinţei - care se întemeia pe raportul prin care experţii judiciari au determinat despăgubirea la momentul februarie 2009, data întocmirii raportului - în funcţie de concluziile raportului judiciar care a stabilit cuantumul despăgubirii la momentul comunicării hotărârii nr. 16/2006, respectiv la momentul februarie 2007.
În plus, critica din apel referitoare la modul stabilirii despăgubirii de către instanţa de fond avea în vedere şi modalitatea în care experţii judiciari au stabilit cuantumul acesteia. Astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit la fondul cauzei, experţii judiciari au stabilit valoarea de 222.800 RON prin metoda bonităţii, metodă tehnică care nu are nicio legătură cu ”preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele(...)" şi care încalcă implicit dispoziţiile art. 26 Legea nr. 33/1994.
Cu toate acestea, instanţa de apel a validat în mod eronat concluziile eronate ale instanţei de fond, respingând proba cu expertiză solicitată de către apelanta - pârâtă şi raportându-se la concluziile expertizei din apel care a avut în vedere un obiectiv ce contravenea legii.
Pe acest aspect, recurenta a conchis în sensul că a fost încălcat rolul activ al judecătorului prevăzut de art. 129 C. proc. civ., deoarece instanţele de fond nu sunt obligate să adopte concluziile unui raport de expertiză vădit eronat şi nelegal, având posibilitatea şi, mai mult, obligativitatea, să discearnă în privinţa dovezilor administrate; totodată, s-a încălcat dreptul pârâtei la apărare, singura modalitate de a demonstra temeinicia aspectelor semnalate prin obiecţiunile la raportul de expertiză efectuat la fond fiind aceea a administrării unei noi expertize.
Prin motivele de recurs, s-a mai susţinut că soluţia instanţei de apel nu conţine nicio referire la raportul de expertiză întocmit în apel, astfel cum a fost motivată, conducând la concluzia acceptării totale a considerentelor primei instanţe, ceea ce echivalează cu nemotivarea deciziei de apel.
Referitor la soluţia de anulare a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii pronunţate de prima instanţă, recurenta a arătat că decizia de menţinere a acesteia este rezultatul interpretării eronate a prevederilor art. 9 Legea nr. 198/2004.
Astfel, instanţa de apel a respins în mod greşit critica referitoare la depăşirea, de către prima instanţă, a cadrului procesual stabilit de reclamant (plus petita), în condiţiile în care a fost învestită cu solicitarea de constatare a nelegalităţii cuantumului despăgubirilor acordate pentru terenul expropriat, şi nu cu cea de anulare a hotărârii administrative, astfel cum a dispus tribunalul.
De altfel, soluţia anulării hotărârii nu este reglementată de lege, potrivit art. 9 Legea nr. 198/2004, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unui litigiu întemeiat pe Legea nr. 198/2004 putând dispune, cel mult, obligarea la plata despăgubirii stabilite prin probele administrate în cursul procesului.
Prin susţinerile formulate în faţa instanţelor de fond, pârâta nu a contestat dreptul expropriatului nemulţumit de a se adresa instanţei de judecată, însă a susţinut că efectele căii de atac privind cuantumul despăgubirii stabilite de către expropriator se răsfrâng doar asupra acestuia, nu şi asupra hotărârii emise de Comisia de aplicare a Legii 198/2004, deoarece, în eventualitatea în care instanţa de judecată va admite cererea de majorare a cuantumului despăgubirii, încasarea diferenţei stabilite pe cale judiciară se va face în temeiul hotărârii judecătoreşti.
Recurenta a conchis, faţă de cele susţinute prin motivele de recurs, că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, însă, având în vedere faptul că modificarea hotărârii recurate nu este posibilă decât în condiţiile administrării probei cu expertiză tehnică judiciară, se impune casarea deciziei, conform art. 312 alin. (3) prima teză C. proc. civ., deoarece instanţa de apel:
- nu a analizat fondul obiecţiunilor formulate de pârâtă la adresa raportului judiciar întocmit la fondul cauzei;
- a respins nemotivat solicitarea de efectuare a unei noi expertize, aflându-se într-o gravă eroare de fapt şi a dispus din oficiu completarea raportului de expertiză întocmit la prima instanţă cu un obiectiv nelegal;
- s-a rezumat să afirme că la stabilirea valorii terenului expropriat, instanţa de fond a ţinut cont de caracteristicile acestuia, în sensul "că, deşi este situat în extravilanul localităţii, sunt posibilităţi de transformare în teren pentru construcţii".
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.
Recurenta a indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., însă, din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că este posibilă încadrarea acestora în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (cu excepţia criticii referitoare la dispoziţiile art. 9 Legea nr. 198/2004), calificare juridică permisă de art. 306 alin. (3) C. proc. civ., astfel încât criticile vor fi evaluate din această perspectivă.
Astfel, motivul relativ la greşita respingere a probei cu expertiză topografică solicitată în faza apelului tinde la susţinerea încălcării, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor procedurale relative la propunerea şi administrarea probelor în calea ordinară de atac, prin prisma şi a modului de exercitare a rolului activ al judecătorului, la care a făcut referire recurenta-pârâtă Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, neregularităţi analizabile în contextul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care se preocupă de nerespectarea normelor procesuale.
Aceeaşi raţiune este operantă şi în privinţa motivului de recurs relativ la nemotivarea deciziei de apel atacate, critica implicând încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., fiind incident cazul de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., şi nu cel din art. 304 pct. 7, indicat explicit în motivarea căii de atac.
Analizând motivele de recurs, Înalta Curte va înlătura, în primul rând, critica vizând greşita interpretare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 9 al Legii nr. 198/2004, pârâta susţinând, prin motivele de apel, că prima instanţă s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut, respectiv anularea Hotărârii nr. 16/2006.
Se constată că această critică este nefondată, atât timp cât recurenta însăşi acceptă, în motivele de recurs, că dreptul de a contesta în justiţie al persoanei nemulţumite de cuantumul despăgubirii se exercită prin intermediul unei căi de atac împotriva hotărârii administrative emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004.
În condiţiile în care s-a iniţiat şi parcurs o procedură finalizată prin emiterea unei dispoziţii administrative, demersul judiciar prevăzut de art. 9 din lege reprezintă o contestaţie împotriva acestui act administrativ.
Or, de esenţa unei căi de atac este posibilitatea pronunţării unei soluţii de modificare sau de anulare a hotărârii atacate (în speţă, anularea, fiind vorba despre un act administrativ), neavând suport alegaţia pârâtei în sensul că efectele căii de atac nu se produc în speţă asupra hotărârii.
În plus, dacă s-ar accepta susţinerea pârâtei în sensul că instanţa de judecată învestită cu cererea de stabilire a cuantumului despăgubirilor nu ar dispune anularea actului juridic, ar însemna ca reclamantul, în cazul admiterii cererii de chemare în judecată, să obţină două titluri executorii, unul reprezentat de decizia Comisiei de aplicare a Legii nr. 198/2004, în condiţiile art. 5 din lege, iar cel de-al doilea, reprezentat de hotărârea judecătorească, ceea ce este inadmisibil, motiv pentru care critica recurentei cu acest obiect urmează a fi respinsă.
În ceea ce priveşte nemotivarea deciziei recurate, se reţine că recurenta a susţinut acest aspect în considerarea faptului că instanţa de apel a încuviinţat, în cursul judecăţii, completarea raportului de expertiză întocmit în faţa tribunalului, cu obiectivul vizând evaluarea despăgubirilor la momentul 7 martie 2006, data emiterii hotărârii din 2006 de către Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004.
Or, acel moment este nerelevant în calcularea despăgubirilor cuvenite persoanei expropriate în temeiul Legii nr. 198/2004, pentru considerente ce vor fi expuse prin prezenta decizie, ca atare, absenţa, din motivarea deciziei, a unor argumente vizând un aspect lipsit de relevanţă, nu echivalează cu nerespectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind suficientă inserarea motivelor de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia adoptată.
Or, instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe care se raportase, în determinarea cuantumului despăgubirilor, la data efectuării expertizei, ca atare, decizia recurată întruneşte exigenţele prevăzute de norma procesuală anterior menţionată.
Recurenta a criticat respingerea de către instanţa de apel a cererii sale de administrare a unei noi expertize topografice formulate prin motivele de apel.
O asemenea cerere a fost formulată în condiţiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ. şi reiterată de către apărătorul ales al pârâtei la termenul ce a coincis cu prima zi de înfăţişare în faţa instanţei de apel, 4 noiembrie 2009, însă a fost apreciată de instanţă că tinde la stabilirea valorii despăgubirilor cuvenite persoanei expropriate la data efectuării expertizei şi respinsă în consecinţă, în motivarea deciziei de apel menţionându-se că atare dispoziţie a fost adoptată în considerarea faptului că experţii ce au întocmit lucrarea de specialitate în faţa tribunalului au răspuns tuturor obiectivelor dispuse.
Din cele arătate, reiese că instanţa de apel a considerat că pârâta, prin atare solicitare, tinde la o simplă completare a expertizei iniţiale, cu un obiectiv la care se răspunsese deja - evaluarea despăgubirilor la data expertizei -, apreciind, aşadar, că intenţia părţii în propunerea probei a fost aceea a sublinierii momentului la care are loc evaluarea (dovadă că a dispus, din oficiu, stabilirea cuantumului despăgubirilor şi la data emiterii hotărârii din 2006 de către Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004).
Or, din motivele de apel rezultă că pârâta nu a criticat sentinţa sub aspectul momentului avut în vedere la calcularea despăgubirilor, pentru a fi interesată în reevaluarea despăgubirilor la o anumită dată, ci a denunţat însăşi metoda de calcul a despăgubirilor folosită de către cei trei experţi, în ambele rapoarte întocmite, situaţie în care a solicitat stabilirea despăgubirilor în conformitate cu dispoziţiile art. 26 Legea nr. 33/1994, pretinse a fi fost încălcate la efectuarea lucrării de specialitate valorificate de către prima instanţă.
Chiar dacă în cuprinsul încheierii de şedinţă de la termenul de judecată din 4 noiembrie 2009 s-a consemnat solicitarea pârâtei doar de completare a raportului de expertiză din faza judecăţii în primă instanţă, nu de efectuare a unei noi expertize, astfel cum s-a cerut prin motivele de apel - fără ca pârâta să solicite şi să obţină o eventuală îndreptare a erorilor materiale din încheiere -, instanţa de apel nu a procedat la clarificarea intenţiei părţii în propunerea probei, în raport de motivele de apel, în sensul arătat anterior, considerând, în mod eronat, că pârâta este interesată de data efectuării expertizei, şi nu de modul de calcul al despăgubirilor.
În acest fel, judecătorul cauzei nu a exercitat un rol activ în determinarea obiectului cert al probei solicitate, în raport de motivele de apel şi de termenii în care cererea de efectuare a expertizei în faza de apel a fost formulată în motivarea căii ordinare de atac, încălcând, astfel, prevederile art. 129 alin. (4) C. proc. civ..
De asemenea, în condiţiile în care pârâta a respectat prevederile legale în materia propunerii probelor în faza apelului, ignorarea de către instanţă a solicitării formulate în motivarea căii de atac echivalează cu încălcarea dreptului la apărare a părţii care s-a prevalat, prin criticile formulate, de necesitatea administrării probei.
În plus, proba era necesară pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt, pentru considerente ce urmează a fi expuse prin prezenta decizie.
În acest context, soluţionarea apelului fără ca instanţa să fi exercitat un rol activ în ceea ce priveşte administrarea expertizei, probă necesară în cauză, a produs pârâtei o vătămare ce nu se poate acoperi decât prin desfiinţarea actelor de procedură nelegale, în aplicarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ..
Celelalte susţineri din motivarea recursului vizează modul de aplicare a legii de către instanţa de apel, ce a confirmat hotărârea tribunalului întemeiată pe concluziile raportului de expertiză topografică întocmit în faţa primei instanţe şi a reţinut o situaţie de fapt insuficient conturată prin întregul probatoriu administrat.
Aceste critici sunt fondate, în măsura în care sunt de natură a susţine necesitatea completării în apel a probatoriilor, pentru lămurirea pe deplin a împrejurărilor legate de determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului, ca persoană expropriată, în baza Legii nr. 33/1994.
Potrivit art. 26 Legea nr. 33/1994, la care trimite explicit Legea nr. 198/2004, expertiza de specialitate presupusă a se încuviinţa în cauză pentru stabilirea despăgubirii cuvenite persoanei expropriate, trebuie să se raporteze la „preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel, în unitatea administrativ - teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză”.
Din cuprinsul normei menţionate rezultă două aspecte esenţiale ce interesează obiectivele la care trebuie să răspundă experţii desemnaţi de către instanţa de judecată: în primul rând, este avut în vedere preţul de piaţă al imobilelor, astfel cum rezultă din tranzacţii încheiate în perioada relevantă şi, eventual, din oferte de tranzacţionare, iar în al doilea rând, momentul de referinţă al determinării cuantumului despăgubirilor este cel al întocmirii raportului de expertiză în cursul judecăţii.
Se observă că expertiza de specialitate, efectuată în faza judecăţii în primă instanţă, nu a respectat prima dintre cerinţele legale anterior menţionate (în privinţa celei de-a doua, care a fost respectată, pârâta nu a formulat critici prin motivele de apel sau de recurs, după cum s-a arătat anterior).
Astfel, experţii desemnaţi de către prima instanţă în condiţiile art. 25 Legea nr. 33/1994 au folosit metoda comparaţiei prin bonitare, aplicând, aşadar, criterii de evaluare individuală a terenului expropriat, în loc de metoda comparaţiei directe, despre care pârâta a pretins că răspunde obiectivului desprins din dispoziţiile art. 26 Legea nr. 33/1994, deoarece permite stabilirea despăgubirilor prin comparaţie cu preţurile de vânzare practicate în legătură cu terenuri similare din aceeaşi unitate administrativ-teritorială.
Pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA a formulat obiecţiuni la primul raport de expertiză întocmit în aceste condiţii, contestând că metoda aplicată ar fi proprie categoriei terenului expertizat, respectiv teren arabil situat în extravilan, iar criteriile din buletinul de expertiză la care s-au raportat experţii, 2006, vizează terenurile construibile din oraşele mici.
Tribunalul a constatat nulitatea raportului şi a dispus refacerea expertizei de către aceiaşi experţi, care urmau a ţine cont de obiecţiunile părţilor.
Cu toate acestea, cei trei specialişti au întocmit raportul pe baza aceleiaşi metode, fără a răspunde obiecţiunilor pârâtei.
Partea a criticat din nou raportul întocmit în aceleaşi condiţii, reiterând obiecţiunile, pe care prima instanţă le-a respins.
Pârâta a reluat aceste aspecte prin motivele de apel, fără ca instanţa să le ia în considerare şi să procedeze la efectuarea unui nou raport de expertiză.
Se constată, în aceste condiţii, că administrarea noii expertize în apel era necesară, dat fiind faptul că evaluarea despăgubirilor cuvenite persoanei expropriate se realizează în raport de preţul de piaţă al imobilelor similare din aceeaşi unitate administrativ-teritorială, astfel cum rezultă din tranzacţii încheiate în perioada relevantă, respectiv aceea a efectuării expertizei şi, eventual, din oferte de tranzacţionare ori pe baza altor factori relevanţi ce permit identificarea preţului de piaţă al imobilului în litigiu.
Or, nu s-a cercetat dacă metoda pe baza căreia experţii au întocmit lucrarea este compatibilă cu finalitatea prevăzută de legiuitor, instanţa de apel menţinând hotărârea primei instanţe fără a verifica dacă raportul de expertiză întocmit în faza judecăţii în primă instanţă întruneşte sau nu exigenţele legale, astfel cum s-a solicitat prin motivele de apel.
Pentru aceste motive, constatându-se încălcarea prevederilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi impunându-se, în acelaşi timp, administrarea probei cu o nouă expertiză, se va proceda la casarea deciziei, reţinându-se şi incidenţa art. 312 alin. (3) C. proc. civ., cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere tranzacţii imobiliare cu privire la terenuri similare din aceeaşi unitate administrativ-teritorială cu terenul în litigiu, încheiate în perioada efectuării expertizei, ce vor fi identificate de către experţi, urmând ca şi pârâta să depună diligenţe în vederea procurării unor contracte de vânzare-cumpărare relevante în acest sens.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA împotriva deciziei civile nr. 50/A din 24 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru cauze cu minori şi familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6731/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5213/2010. Civil → |
|---|
