ICCJ. Decizia nr. 6741/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6741/2010
Dosar nr. 10178/118/2007
Şedinţa publică din 10 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 10178/118/2007 la Tribunalul Constanta reclamanta C.I., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, a investit instanţa cu acţiunea civilă având ca obiect restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 375 mp situat în Mamaia, iar, în situaţia în care restituirea nu este posibilă, să i se acorde despăgubiri.
În motivare, s-a arătat că reclamanta este singura descendentă a defunctei Păunescu Ana, care a fost proprietara imobilului teren în suprafaţă de 375 mp situat în Mamaia, aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 07 octombrie 1937.
Imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951.
Prin notificarea înregistrată din 02 aprilie 2001 la Primăria Constanţa, reclamanta a solicitat restituirea imobilului, notificare ce nu a fost soluţionată nici până în prezent.
Prin sentinţa civilă nr. 800 din 26 mai 2005 pronunţată de Tribunalul Constanţa, pârâtul a fost obligat să emită dispoziţie motivată asupra notificării reclamantei privind restituirea imobilului teren în suprafaţă de 375 mp situa Mamaia, obligaţie care nu a fost adusă la îndeplinire.
În dovedirea acţiunii, reclamanta a depus înscrisuri: notificare înregistrată din 02 aprilie 2001 la Primăria Constanţa, acte de stare civilă, act de partaj autentificat din 09 octombrie 1937, extras de la arhivele statului, sentinţa civilă 1032 din 05 aprilie 1958 a Tribunalului Popular Constanţa şi a solicitat proba cu expertiză topografică, probă administrată de instanţă, situaţia juridică a imobili şi istoricul de rol fiscal.
Prin sentinţa civilă nr. 758 din 17 iunie 2009, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta C.I., a obligat pe pârâtul Primarul municipiului Constanţa să înainteze dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea acordării de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005 privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilului preluat abuziv, pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 375 mp, din planul de parcelare din Staţiunea Mamaia, situat în Constanţa, Staţiunea Mamaia şi la plata către reclamantă a sumei de 2.238 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva menţionatei sentinţe a formulat apel în termen legal pârâtul primarul Municipiului Constanţa.
Prin decizia civilă nr. 279C din 30 noiembrie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul declarat de pârâtul primarul Municipiului Constanţa, ca nefondat.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că, în baza dispoziţiilor art. 22 Legea nr. 10/2001 reclamanta a declanşat procedura necontencioasă, notificând Primăria municipiului Constanţa, conform notificării din 2 aprilie 2001, în baza căreia a solicitat restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 375 m.p. situat în Mamaia, sau despăgubiri băneşti.
Întrucât Primarul municipiului Constanţa nu şi-a îndeplinit obligaţia legală prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a emite dispoziţie motivată sau decizie cu privire la notificarea împotriva menţionatei decizii, în termen legal, a formulat şi motivat recurs apelantul-pârât Primarul municipiului Constanţa pentru motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
În dezvoltarea acestuia s-a arătat că instanţa de apel, în mod eronat, a reţinut că terenul care face obiectul cauzei a trecut abuziv în proprietatea statului - prin raportare la prevederile art. 2 lit. i) Legea nr. 10/2001.
În motivarea hotărârii atacate se arată că "în speţă nu a fost făcută dovada că acel contract este afectat de pact comisoriu de gradul IV, în sensul că, dacă nu se edifică construcţii pe terenul cumpărat în termenul stipulat în contract, contractul este reziliat de drept".
Dovada dreptului de proprietate, potrivit lit. e) alin. (1) din Capitolul I - Principii de soluţionare a notificărilor - al Normelor Metodologice, cade în sarcina persoanei care pretinde dreptul.
Astfel, nu se poate reţine că intimata reclamantă a făcut dovada deplină a dreptului de proprietate al autoarei sale doar printr-un extras eliberat de Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale care nu cuprinde toate clauzele consemnate în contractul autentificat din 07 octombrie 1937.
Chiar şi în această situaţie, instanţa de fond a ignorat menţiunea "un loc pentru construcţie" existentă în extrasul prezent la dosar care, coroborată cu decizia autorităţilor locale din 1958, conduce la concluzia că actul de vânzare-cumpărare încheiat în 1937 avea inserat în cuprinsul său un pact comisoriu de gradul IV.
Potrivit acestui pact, cumpărătorul îşi asuma obligaţia de a edifica pe terenul cumpărat o construcţie în termen de 4 ani - ulterior prelungit cu încă 2 - în caz contrar, terenul urmând a reveni de drept în patrimoniul vânzătorului, Primăria Constanţa. Ori, faptul că intimata reclamantă nu a solicitat şi restituirea unei construcţii denotă că această clauză contractuală nu a fost respectată.
Vânzătorul a emis decizia din 24 octombrie 1958 prin care a constatat că terenurile s-au reîntors în patrimoniul său şi nu le-a preluat abuziv, deoarece nu putea prelua bunuri care îi aparţineau deja, de drept, de la momentul neîndeplinirii obligaţiei ajunse la termen.
Aşadar, nu poate fi vorba de o preluare abuzivă a terenului. Acesta a revenit de drept la vânzător urmare a rezoluţiunii contractuale, actul de vânzare-cumpărare fiind desfiinţat retroactiv şi părţile repuse în situaţia anterioară.
Formulată, reclamanta s-a adresat tribunalului Constanţa cu o cerere în baza căreia a solicitat acelaşi lucru.
Instanţa de fond, considerând lipsa răspunsului la notificare un refuz nejustificat, a păşit la soluţionarea cauzei.
S-a considerat că, pentru ca reclamanta să beneficieze de măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, trebuie să facă dovada preluării abuzive a imobilului în litigiu şi calităţii de proprietar al moştenitorului la data formulării notificării, condiţii are trebuiesc îndeplinite cumulativ.
Astfel cum a reţinut instanţa de fond, cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 7 octombrie 1937 şi actul de partaj din 9 octombrie 1937 a făcut dovada că autoarea reclamantei a dobândit în proprietate imobilul teren suprafaţă de 375 mp situat în Mamaia. Preţul pentru terenul cumpărat a fost achitat integral la data încheierii antractului.
De la data încheierii contractului autoarea şi-a exercitat prerogativele dreptului de proprietate, fapt dovedit şi cu sentinţa civilă nr. 1032 din 5 aprilie 1958, prin care a fost respinsă cererea de trecere a terenului în litigiu în proprietatea statului ca bun fără stăpân (Decretul nr. 111/1958). De altfel, până la data preluării abuzive au fost achitate taxele şi impozitele la zi.
În speţă nu s-a făcut dovada, astfel cum susţine apelanta, că contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 7 octombrie 1937 este afectat de pactul comisoriu de grad IV, în sensul că, dacă nu va edifica construcţia pe terenul cumpărat în termenul stipulat în contract, este reziliat de drept.
În cauza dedusă judecăţii a operat o preluare abuzivă a terenului fără titlu, potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. i) Legea nr. 10/2001. Or, o preluare în fapt, fără respectarea nici unei formalităţi, pentru a figura cel puţin aparenţa unui titlu, care să constituie temei al trecerii bunului într-un patrimoniu privat în cel al statului, nu poate fi considerată decât abuzivă. Argumentul de interpretare „a fortiori" conduce la aceeaşi concluzie deoarece, considerând imobilele preluate în baza unor acte normative sau administrative individuale (afectate însă de motive de nelegalitate ori neconstituţionale) drept măsuri abuzive de deposedare, cu atât mai mult sunt astfel considerate preluările care s-au făcut în fapt, astfel cum s-a întâmplat în speţă.
Fiind îndeplinite cumulativ cele două condiţii, în mod corect în fond s-au acordat măsuri reparatorii, obligând pârâtul Primarul Municipiului Constanţa să înainteze dosarul pentru imobilul în litigiu, preluat abuziv, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În cauză nu s-a invocat existenţa pierderii înscrisului dintr-o împrejurare de forţă majoră, astfel încât nu este admisibil nici un alt mijloc de probă, cu excepţia înscrisurilor, pentru dovedirea existenţei unui pact comisoriu de grad IV în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare.
Recurentul invocă dovedirea existenţei acestui pact, pe bază de prezumţii rezultând din interpretarea coroborată a unor probe, respectiv a extrasului de carte funciară, în care se menţionează că terenul are destinaţia de loc pentru construcţii, cu decizia nr. 22043/1958 prin care recurentul a constatat că, prin needificarea unei construcţii pe terenul vândut reclamantei, timp de şase ani de la data vânzării, reclamanta a pierdut dreptul de proprietate prin rezilierea de drept a contractului, astfel încât bunul a reintrat în patrimoniul său şi cu cererea de despăgubiri numai pentru teren, ceea ce dovedeşte că nu s-a edificat pe acesta nici o construcţie.
Înalta Curte apreciază că dovada existenţei acestui pact este esenţială în dovedirea revenirii bunului vândut în patrimoniul vânzătorului, numai în această situaţie preluarea bunului de către stat putând fi calificată ca nefiind abuzivă, ci cu tidu valabil, astfel încât reclamanta să nu mai poată fi despăgubită pentru bunul pe care l-a cumpărat de la stat.
Deşi din situaţia juridică a imobilului rezultă că terenul a trecut în proprietatea Statului Român prin sentinţa civilă nr. 268 din 2 aprilie 1953 a Tribunalului Constanţa, nici această hotărâre judecătorească nu a fost depusă la dosar pentru a se dovedi, în altă modalitate, o eventuală preluare valabilă a imobilului de către stat.
Cât timp nu s-a făcut această dovadă, prezumţia invocată de recurent neputând fi considerată ca probă admisibilă, pentru considerentele expuse anterior, reclamanta este singura care a făcut dovada existenţei bunului în patrimoniul său, în temeiul art. 23 şi 24 ale Legii nr. 10/2001, astfel încât este îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul acestei legi, astfel cum, în mod corect, au concluzionat ambele instanţe de fond.
Pentru aceste argumente, constatând că nu este incident motivul de recurs invocat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
Văzând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurentul va fi obligat să plătească intimatei C.I. suma de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Cine face o afirmaţie în faţa instanţei trebuie să o dovedească, conform art. 1169 C. civ..
Apelantul-pârât nu contestă că autoarea reclamantei a devenit proprietara imobilului în litigiu, însă susţine că bunul a reintrat în patrimoniul său ca urmare a intervenirii de drept a rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 07 octombrie 1937, ca urmare a activării pactului comisoriu de gradul IV, inserat în contract, potrivit cu care, prin needificarea unei construcţii pe terenul vândut reclamantei, timp de şase ani de la data vânzării, reclamanta va pierde dreptul de proprietate ca urmare a rezilierii de drept a contractului.
Deoarece în cauză nu a fost depus la dosar contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 7 octombrie 1937, în care se susţine că este inserat pactul comisoriu de gradul IV amintit, dovada existenţei acestuia nu se poate realiza pe cale de prezumţii, deoarece clauzele contractuale pot fi dovedite numai cu contractul în integralitatea sa sau cu extrase conforme cu originalul din respectivul contract, căci numai din cuprinsul acestuia se poate stabili care a fost acordul de voinţă al părţilor l-a momentul transmiterii proprietăţii.
Nefiind vorba despre o prezumţie legală, ci despre o prezumţie simplă, aceasta este permisă pentru dovedirea conţinutului unui înscris numai în măsura în care este admisibilă şi proba cu martori, conform art. 1203 C. civ..
Deoarece transferul dreptului de proprietate asupra unui imobil teren este supus condiţiei de formă autentică cerută actului de vânzare-cumpărare pentru încheierea sa valabilă, ne aflăm în prezenţa unui act autentic, ca titlul de proprietate al reclamantei.
Potrivit art. 1191 alin. (1) şi (2) C. civ., se interzice a dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris, neputându-se primi o dovadă cu martori despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma confecţionării actului.
Art. 1197 şi 1198 C. civ. prevăd excepţii de la regulile impuse de art. 1191 C. civ. în cazul începutului de dovadă scrisă şi în cazul imposibilităţii preconstituirii probei scrise, însă aceste excepţii îşi găsesc aplicarea numai atunci când înscrisul este cerut ad probationem, deoarece, dacă forma este necesară ad validitatem, astfel cum este cazul în speţă, proba cu martori ar fi admisibilă numai în cazul în care înscrisul s-a pierdut dintr-o împrejurare de forţă majoră.
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Constanţa împotriva deciziei nr. 279/C din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurent să plătească intimatei C.I. 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6742/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6731/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
