ICCJ. Decizia nr. 6744/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6744/2010
Dosar nr. 26623/3/2008
Şedinţa publică din 10 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 8 iulie 2008, reclamantul M.N.A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, B.S., B.L., Ţ.V. şi Ţ.S., solicitând Tribunalului Bucureşti să constate că imobilul - teren în suprafaţă de 300 m2 şi construcţie, situat în Bucureşti, a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil, să fie obligaţi pârâţii B.S., B.L., Ţ.V. şi Ţ.S. să-i respecte dreptul de proprietate şi deplina posesie asupra imobilului sus-menţionat, să oblige pe pârâţi la plata cheltuielilor de judecată în măsura în care se vor împotrivi admiterii acţiunii.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că are calitatea de legatar universal al defunctei R.M. - sora mamei sale, conform certificatului de moştenitor din 1997, că aceasta, la rândul său, a avut calitatea de legatar universal al defunctului său soţ, dr. R.C., care a cumpărat terenul în suprafaţă de cea 300 mp situat în Bucureşti, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1931 de la vânzătorul H.Ş., pe care a construit, în baza autorizaţiei din 4 aprilie 1933 eliberată de Primăria Municipiului Bucureşti, o casă de locuit compusă din demisol, parter, etaj şi mansardă. Reclamantul a mai arătat că, în anul 1949, imobilul a fost preluat în mod abuziv, prin rechiziţionare, de către Ministerul Forţelor Armate, iar după 5 ani, acesta a fost eliberat, dar în loc să fie restituit proprietarului, a fost repartizat unor chiriaşi.
Autorităţile comuniste, deşi au recunoscut că rechiziţionarea a încetat la 1 ianuarie 1954, şi-au motivat menţinerea imobilului în patrimoniul Statului pe prevederile art. 3 Decretul nr. 218/1960.
În anul 1996, Statul Român - sub pretextul punerii în aplicare a Legii nr. 112/1995, deşi nu avea calitatea de proprietar, fiind doar un detentor precar, a vândut locuinţele chiriaşilor care le ocupau şi, ca o consecinţă a acestei situaţii, contractele de vânzare încheiate de Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC R. SA, cu pârâta B.L. (din 1996), pârâta B.S. (din 1998), pârâtul Ţ.V. (din 1998) şi pârâta Ţ.S. (din 1998) sunt vădit nelegale întrucât chiriaşii cumpărători, cunoscând modul în care statul a intrat în posesia imobilului, au fost de rea-credinţă.
Reclamantul a solicitat ca, prin compararea titlurilor, să se dea eficienţă titlului său, susţinând că în accepţiunea art. 2 alin. (2) Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate asupra imobilului nu a fost pierdut niciodată.
Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 21 şi art. 44 Constituţia României, art. 6 alin. (2) Legea nr. 213/1998 şi art. 1 Primului Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La 19 ianuarie 2009, reclamantul şi-a modificat acţiunea, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a numiţilor B.G.V., soţul pârâtei B.S., şi a numitei Ţ.L., moştenitoarea defunctei Ţ.S..
Pârâta B.S. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, pe motiv că a fost introdusă după apariţia Legii nr. 10/2001.
Pârâta B.L., prin întâmpinare, a invocat două excepţii, prima vizând lipsa calităţii procesuale active a reclamantului şi a doua vizând inadmisibilitatea acţiunii. Prin aceeaşi întâmpinare a formulat cerere de chemare în garanţie a SC R.V. SA şi a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca aceştia să-i garanteze contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu bună-credinţă, plătit integral.
Pârâtul V.Ţ. a invocat excepţia admisibilităţii acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, faţă de dispoziţiile art. 45 alin. ultim Legea nr. 10/2001 şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, pe considerentul că, prin nerevendicarea imobilului în termenul prevăzut de art. 21 Legea nr. 10/2001 şi neatacarea în justiţie a contractelor de vânzare-cumpărare privind apartamentele dobândite de foştii chiriaşi, în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantul a pierdut dreptul de proprietate.
La termenul de judecată din 02 martie 2009, tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţiile invocate şi, examinând ordinea de soluţionare a acestora dedusă din prevederile art. 137 C. proc. civ. şi din natura juridică a normelor pretins încălcate, a constatat că problemele legate de calitatea procesuală activă a reclamantului sunt strâns legate de fondul cauzei, iar excepţia prescripţiei dreptului la acţiune se impune a fi analizată ulterior problemei privind inadmisibilitatea acţiunii.
Prin sentinţa nr. 339 din 10 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea ca inadmisibilă. Prin aceeaşi sentinţă, a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B.L., ca rămasă fără obiect.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii, caracterul obligatoriu pentru instanţe al Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, a statuat că, în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului spedalia generalibus derogant.
Potrivit aceleaşi decizii, numai persoanele exceptate de la procedura legii speciale, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi. De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ..
Constatând că imobilul în litigiu a fost preluat de Stat, prin Decretul nr. 218/1960, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că, în speţă, devine aplicabil raţionamentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care exclude posibilitatea formulării acţiunii în revendicare.
Tribunalul a apreciat că o astfel de soluţie nu încalcă dreptul reclamantului de acces la o instanţă astfel cum este el protejat de art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât jurisprudenţa CEDO a statuat în mod constant că există o marjă de apreciere a statului în reglementarea dreptului de acces la instanţă, drept ce poate fi supus unor termene sau condiţii (în speţă condiţia de a formula cererea în termenul stabilit de legiuitor şi de a urma procedura administrativă, ce este supusă şi ea controlului instanţei de judecată şi de ataca utlul de proprietate al pârâţilor în termenul de prescripţie defipt de lege).
Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că, la examinarea admisibilităţii acţiunii, reclamantul nu poate pretinde încălcarea art. 1 Protocolul nr. l al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în sensul că acesta avea un bun şi deci o speranţă legitimă să îşi concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acţiuni în revendicare şi obţinerea bunului în natură, reţinând că încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului a fost realizată în baza Decretului nr. 218/1960, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenţia Europeană, situaţie neprotejată de Convenţie ratione temporis, pentru a se putea afirma că această încălcare a dreptului de proprietate ar putea fi sancţionată de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Singura speranţă legitimă creată reclamantului a fost cea dată de Legea nr. 10/2001, speranţă la o reparaţie echitabilă pentru abuzul săvârşit de Statul comunist, iar, în condiţiile în care reclamantul nu a formulat acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare şi nu a iniţiat nici un alt demers judiciar pentru valorificarea dreptului său, singura speranţă legitimă era cea a obţinerii contravalorii apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu însă şi a restituirii în natură.
Pe de altă parte, părţile cumpărătoare în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia deţin şi posesia, iar prin Legea specială nr. 10/2001 li s-a garantat speranţa legitimă că, în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil încheiat, nu vor pierde posesia materială.
În privinţa împrejurării că reclamantul a formulat acţiunea în forma complexă a două capete de cerere, prin care solicitat ca instanţa să constate preluarea abuzivă, fără titlu, a imobilului, de către Statul Român, tribunalul a constatat că o astfel de solicitare este, în mod evident, subsumată capătului de cerere privind revendicarea.
Conchizând, tribunalul a apreciat că, faţă de soluţia dată cererii principale, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B.L. este lipsită de interes.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.
Prin decizia nr. 698A din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa tribunalului şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleeaşi instanţe de fond.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că soluţia tribunalului de respingere a acţiunii ca inadmisibilă este greşită, întrucât din perspectiva aplicării deciziei în interesul deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Justiţie, acţiunea în revendicare a imobilului preluat de stat, este admisibilă, că prin această decizie s-a statuat că Legea nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare în condiţiile Codului civil.
Pe de altă parte, prin decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit în mod neechivoc admisibilitatea unei astfel de acţiuni, statuându-se că persoanele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acţiunii în revendicare-retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat de către chiriaşi cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
În susţinerea admisibilităţii acţiunii în revendicare de genul celei din speţă, instanţa de apel a arătat că CEDO, în cuprinsul mai multor decizii - Cauza Lupaş împotriva României, Cauza Beian, împotriva României, Cauza Lungoci împotriva României, Cauza Caracas împotriva României etc, a statuat, cu valoare de principiu, că art. 6 parag. 1 din Convenţie garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă de judecată să cunoască orice contestaţie referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, respectiv, că restricţiile aplicate să nu restrângă accesul deschis acestei persoane până la punctul în care dreptul să fie atins în substanţa sa intrinsecă.
În acelaşi sens, CEDO a statuat că restricţiile nu se armonizează cu art. 6 alin. (1), decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat.
Pentru a răspunde unor astfel de exigenţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a preocupat să verifice, „în lumina ansamblului circumstanţelor cauzei, dacă gradul de acces oferit de legislaţia naţională din România este suficient pentru a asigura persoanei în cauză dreptul la un tribunal, având în vedere principiul supremaţiei dreptului într-o societate democratică.
A constatat că accesul la un tribunal, dar numai pentru a se declara inadmisibilă procedura judiciară iniţiată de reclamant, prin jocul dispoziţiilor legale care au reglementat o anumită instituţie de drept-autoritatea de lucru judecat, inadmisibilitatea etc, ori au schirnbat competenţa instanţelor de judecata in timpul derulării procesului ori au generat incertitudine jurisprudenţiala etc, nu este de natura sa respecte imperativele art. 6 parag. 1 din Convenţie(Cauza Lungoci, Cauza Caracas, Cauza lonescu şi Mihăilă, Cauza Zamfirescu, Cauza Crisan, Cauza Beian).
Prin hotărârea publicata la 13 ianuarie 2009, în cauza Faimblat vs. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii în constatarea caracterului ilegal al naţionalizării, introdusă după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, încalcă articolul 6 din Convenţie care garantează dreptul la un proces echitabil. Reclamanţii din acea cauză au introdus, după intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, o acţiune prin care solicită să se constate caracterul ilegal al naţionalizării imobilului în baza Decretului nr. 92/1950, acţiunea lor fiind însă respinsă, ca inadmisibilă, pe motivul - identic, cu cel din prezenta speţă, cu motivarea că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de legea specială.
În acest caz, Curtea Eurpeană a constatat că respingerea acţiunii în constatare nu ar fi ridicat nici o problemă dacă, în circumstanţele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale efectivă.
În acest sens este şi opinia exprimată de instanţa supremă în cadrul deciziei nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii, (decizie obligatorie conform art. 329 C. proc. civ.), potrivit căreia admisibilitatea unei acţiuni în revendicare de drept comun este recunoscută, reţinându-se că: „problema care se pune este dacă prioritatea convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale".
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile de drept intern, respectiv, dispoziţiile art. 21 Constituţia României, conform cărora orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept, precum şi prevederile art. 20 alin. (2) Constituţie conform cărora „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Conchizând, instanţa de apel a apreciat că a admite excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului, ar însemna ca acestuia să i se nesocotească dreptul concret şi efectiv de a se adresa instanţei de judecată pentru soluţionarea pe fond a litigiului dedus judecaţii, motiv pentru care a constatat că se impune desfiinţarea sentinţei de fond şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs: pârâţii V.L. şi V.Ţ.; pârâta B.L.; pârâţii B.G.V. şi B.S.; chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
În cele ce urmează vor fi prezentate şi analizate motivele fiecărui recurs şi considerentele soluţiei Înaltei Curţi.
I. în ce priveşte recursul pârâţilor V.L. şi V.Ţ..
Prin motivele de recurs formulate, încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceşti pârâţi consideră că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a Constituţiei României, a art. 6 din CEDO, precum şi a deciziilor în interesul legii nr. 53/2007 şi nr. 33/2008 ale Înaltei Curţi, secţiile unite.
1. Prin primul motiv formulat (art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii pârâţi V.L. şi V.Ţ. susţin că decizia recurată conţine motive străine de natura pricinii, sub acest aspect arătând că, în măsura în care în discuţie a fost pusă doar chestiunea accesului la justiţie, cu referire la art. 6 din CEDO, iar nu şi aceea a protecţiei juridice a dreptului de proprietate, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că sentinţa tribunalului de respingere, ca inadmisibilă, a cererii introductive este nelegală pe considerentul că nu ar fi fost respectate exigenţele de drept intern şi internaţional privitoare la protecţia concretă şi efectivă a proprietăţii.
Recurenţii consideră că distincţia este importantă întrucât, în ce priveşte imobilele preluate de către regimul comunist, Curtea Europeană are o jurisprudenţă constantă în a aprecia că scapă domeniului său de control protecţia juridică a unor drepturi de proprietate pierdute cu mult timp înainte de ratificarea sa de către România.
2. Prin cel de al doilea motiv (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), recurenţii susţin că în mod eronat s-a apreciat că reclamantul nu are acces la justiţie întrucât acest drept se poate exercita în cadrul procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin contestarea în justiţie a dispoziţiei organului administrativ, procedură obligatorie pe care însă partea reclamantă, din considerente care-i sunt imputabile (neglijenţă, invocând în mod inadmisibil necunoaşterea legii române), nu a înţeles s-o urmeze.
Recurenţii invocă jurisprudenţă constantă a CEDO potrivit căreia „Curtea nu interferează cu dreptul statelor de a organiza rezolvarea situaţiei caselor naţionalizate. Parcurgerea unei proceduri administrative nu este, în sine, neconstituţională, după cum protecţia unui eventual drept de proprietate prin despăgubiri nu este nici ea contrară protecţiei europene a proprietăţii".
3. Prin motivul al treilea (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), recurenţii susţin că faptul contestării de către reclamant a obligativităţii procedurii speciale pentru revendicarea bunului, procedură în cadrul căreia putea eventual pretinde violarea unui drept recunoscut de Convenţie şi apelarea la procedura de drept comun constituie o fraudă la lege.
4. Prin cel de al patrulea motiv (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), recurenţii pârâţi menţionaţi reproşează instanţei de apel greşita interpretare a deciziei în interesul legii nr. 33/200 a Înaltei Curţi prin aceea că a reţinut de plano admisibilitatea acţiunii în revendicare fără să analizeze în concret posibilitatea obiectivă a reclamantului de a urma în termen legal procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Dezvoltând acest motiv, recurenţii susţin că necunoaşterea cadrului legal din România, invocată de reclamant, nu constituie un argument în sprijinul admisibilităţii acţiunii în revendicare, că lipsa de diligentă înseamnă culpă nicidecum caracterul fortuit, invincibil avut în vedere de Înalta Curte în menţionata decizie în interesul legii.
Recurenţii solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate şi respingerea apelului ca nefondat, cu acordarea cheltuielilor de judecată.
Recursul nu este fondat.
1. Decizia recurată nu conţine motive străine de natura pricinii.
Pronunţând admiterea apelului reclamantului, instanţa a avut desigur în vedere nu numai problema dreptului la acces în justiţie, ci şi ocrotirea dreptului de proprietate. Intre aceste două aspecte există o strânsă legătură, fiind de neconceput tratarea separată a lor, ambele fiind ocrotite de constituţie, de legile organice care reglementează proprietatea, precum şi de art. 6 din CEDO.
Susţinerea recurenţilor, sub acest aspect, este o simplă afirmaţie, astfel că în cauză nu este incident art. 304 pct. 7 C. proc. civ..
2. Este adevărat că dreptul de acces la justiţie este asigurat şi prin Legea nr. 10/2001 prin contestarea în instanţă a dispoziţiei organului administrativ.
Atâta timp cât reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 din motive apreciate de către instanţa de apel ca fiind obiective în sensul deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi, era firesc ca acesta să beneficieze efectiv de dreptul la acces în justiţie pentru judecarea cererii de revendicare pe dreptul comun, cu toate aspectele pe care le implică admisibilitatea unei asemenea acţiuni (verificarea titlului autorului, a reclamantului şi compararea acestuia cu cel prezentat de pârâţi, avându-se în vedere şi apărările pârâţilor sub acest aspect, principiile de drept, situaţia concretă din dosar).
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, respingerea de către tribunal a acţiunii ca inadmisibilă constituie o interpretare şi aplicare greşită a Constituţiei României, a art. 6 din CEDO şi a deciziilor în interesul legii nr. 53/2007 şi nr. 33/2008 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
3. Din motivele deja prezentate în cauză, nu poate fi vorba de o fraudă la lege.
De fapt, reclamantul nu a contestat reglementarea legală a procedurii speciale de revendicare a imobilelor care intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001. Acesta a înţeles să-şi justifice demersul în justiţie potrivit dreptului comun prin absenţa îndelungată din ţară timp de 40 de ani, motiv care a fost apreciat ca întemeiat de către instanţa de apel.
4. Principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii este, desigur, important. Ca orice principiu şi acesta poate admite excepţii.
Motivele invocate de reclamant pentru neurmarea procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, apreciate ca întemeiate de către instanţa de apel, constituie o asemenea excepţie.
Aşadar, în speţă, instanţa de apel a interpretat corect decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi, secţiile unite.
Odată stabilit că, de principiu, acţiunea în revendicare pe dreptul comun din speţă este admisibilă, se impune ca, în rejudecarea dispusă de către instanţa de apel, să fie analizate pe fond toate aspectele de fapt şi de drept pe care le implică o astfel de pricină.
II. în ce priveşte recursul declarat de pârâta B.L..
Recurenta critică decizia instanţei de apel prin două motive încadrate în prevederile art. 304 pct. 7 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
1. Recurenta reproşează instanţei de apel că a pronunţat o decizie care cuprinde considerente contradictorii, străine de natura pricinii deduse judecăţii în sensul că s-a considerat că acţiunea de preluare de către stat a imobilului, fără un titlu valabil, reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului şi că acţiunea în revendicare a imobilului pe dreptul comun este admisibilă în sensul deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi, secţiile unite.
Recurenta pârâtă susţine că instanţa de apel, fără nici o dovadă în legătură cu pretinsa imposibilitate de a urma procedura specială pentru revendicare, prevăzută de Legea nr. 10/2001, a reţinut că, prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă de către tribunal, reclamantului i s-a restricţionat sau chiar blocat definitiv accesul la justiţie.
2. Critica adusă hotărârii atacate prin al doilea motiv de recurs, vizează faptul că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al acţiunii în revendicare, considerând că, prin admiterea excepţiei de inadmisibilitate, reclamantului i s-a îngrădit accesul la justiţie.
Recurenta consideră că instanţa de apel nu a avut în vedere că şi în cadrul procedurii speciale (neurmată din culpă de către reclamant) este garantat accesul la justiţie prin contestarea dispoziţiei organului administrativ.
Recurenta mai susţine că în mod greşit instanţa de apel, prin decizia pronunţată, a considerat că hotărârea tribunalului a fost dată cu nesocotirea principiilor fundamentale ale CEDO
Pentru motivele prezentate, recurenta solicită modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamantului.
Recursul nu este fondat.
1. Din considerentele deja expuse în analiza motivului similar din recursul pârâţilor V.L. şi V.Ţ., susţinerea lacunară a recurentei B.L. privind incidenţa în speţă a pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. nu este întemeiată.
Decizia instanţei de apel nu prezintă considerente contradictorii, ci,dimpotrivă, pune în evidenţă considerente care, prin conţinutul lor, justifică în drept soluţia de admitere a apelului reclamantului.
Aşadar, în mod corect instanţa de apel a reţinut că preluarea imobilului de către stat a constituit o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului care trebuie ocrotit prin recunoaşterea accesului efectiv la justiţie pentru analizarea condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în revendicare pe dreptul comun.
2. Aşa cum în mod corect a motivat instanţa de apel, tribunalul, respingând, ca inadmisibilă, acţiunea în revendicare, fără o analiză riguroasă a situaţiei de fapt, a îngrădit reclamantului dreptul efectiv de acces în justiţie, ocrotit de Constituţia României, de CEDO - prin jurisprudenţa în materie, precum şi de dreptul intern şi de jurisprudenţa Înaltei Curţi prin deciziile în interesul legii pronunţate.
Nu poate fi negat faptul că şi în cadrul procedurii speciale, prevăzută de Legea nr. 10/2001 este garantat accesul la justiţie.
Dar, neurmându-se această procedură specială - din motivele deja prezentate - reţinute ca obiective de către instanţa de apel, rejudecarea cauzei, dispusă prin decizia recurată, este legală, de natură să conducă la o soluţie dreaptă - în urma analizării condiţiilor de fapt şi de drept cerute de lege pentru soluţionarea pe dreptul comun a cererii de revendicare (verificarea titlurilor, compararea acestora etc).
Desigur, decizia instanţei de apel vădeşte, prin motivarea judicioasă a soluţiei, principiile fundamentale ale CEDO.
III. în ce pliveşte recursul declarat de pârâţii B.S. şi B.G..
Motivele de recurs formulate sunt încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
1. Pornind de la faptul că reclamantul (sau autorul său), la data de 14 februarie 2001, nu figura în această calitate în nici o cauză pe rolul instanţelor pentru revendicare sau constatarea nulităţii vânzării imobilului şi nici nu a înţeles să beneficieze de măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, cu respectarea procedurii prealabile obligatorii, recurenţii pârâţi consideră că, în condiţiile în care s-ar accepta că acţiunea în revendicare este admisibilă, partea reclamantă nu are un titlu valabil pe care să-l opună celui pe care ei îl deţin, obţinut prin cumpărarea imobilului de la stat.
Invocă practica instanţei supreme potrivit căreia "casarea cu trimitere, doar ca instanţele să precizeze în mod expres că acţiunea este admisibilă, dar, din motivele deja expuse în hotărâri, reclamantul nu are titlu valabil, pe care să-l opună pârâtului, ar fi pur formală şi ar duce la prelungirea procesului".
2. Recurenţii pârâţi mai susţin că pentru revendicarea imobilului din speţă, reclamantul era obligat să urmeze procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, că nu se poate face abstracţie de existenţa acestei legi şi să se aplice regulile specifice acţiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ..
Recurenţii invocă decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte, secţiile unite care, invocând principiul specialia generalibus derogant a stabilit că nu este de primit punctul de vedere conform căruia persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art-480 C. civ..
3. Printr-o altă critică recurenţii reproşează instanţei de apel că nu a ţinut seama că dispoziţiile art. 6 Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
4. Printr-un ultim motiv de recurs, recurenţii pârâţi, susţinând inadmisibilitatea acţiunii în revendicare din speţă, deci nelegalitatea deciziei instanţei de apel, arată ca numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credinţă şi cu respectarea Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Recurenţii solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat. Recursul nu este fondat.
1. Odată stabilit că reclamantul din motive obiective, nu a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, rămâne de soluţionat pe fond acţiunea pe dreptul comun.
Din această perspectivă, nu se poate susţine cu temei că reclamantul, nefigurând într-un proces de revendicare sau de constatare a nulităţii contractului de vânzare cumpărare a imobilului până la data de 14 februarie 2001, în prezenta cauză nu ar avea un titlu valabil, pe care să-l opună celui deţinut de recurenţii pârâţi.
Desigur, existenţa acestui titlu urmează a fi analizată în rejudecare de către instanţă.
2. Problema care face obiectul acestui motiv de recurs a fost soluţionată prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi care a reţinut, în esenţă, că, în cazurile de excepţie, când reclamantul a fost în imposibilitate de a urma procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, acesta are deschisă calea de revendicare pe dreptul comun.
Aceeaşi decizie în interesul legii a rezolvat şi problema concursului între legea specială şi dreptul comun. Acţiunea pe dreptul comun reprezintă o excepţie de la regula menţionată şi operează singular, numai în ipoteza în care nu se poate promova procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/200, care îşi păstrează caracterul obligatoriu.
3. Art. 6 alin. (2) Legea nr. 213/1998 nu a fost abrogat, astfel că acesta continuă să reprezinte, alături de alte texte legale, temei pentru revendicarea unor imobile preluate de către stat fără tidu valabil.
4. Nici ultimul motiv nu este întemeiat.
Aspectul care formează obiectul acestui motiv a fost rezolvat de practica Înaltei Curţi, secţiile unite, concretizată în deciziile în interesul legii nr. 53/2007 şi 33/2008.
De vreme ce instanţa de apel, apreciind o situaţie de fapt, a reţinut că reclamantul, din motive obiective, nu a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte observă că toate apartamentele din imobil au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât procedura Legii nr. 10/2001 nu mai putea fi urmată pentru restituirea în natură a imobilului, deoarece nu mai exista unitate deţinătoare în accepţiunea art. 21 al acestei legi, proprietari fiind acum chiriaşii cumpărători. În aceste condiţii, obţinerea în natură a imobilului poate fi pretinsă numai pe calea acţiunii în revendicare aceasta devenind admisibilă, urmând să fie soluţionată, în rejudecare - aşa cum s-a dispus, în contradictoriu cu pârâţii-persoane fizice.
IV. în ce priveşte recursul declarat de chematul în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Motivele de recurs formulate sunt încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
1. Printr-o primă critică recurentul chemat în garanţie reproşează instanţei de apel că nu a avut în vedere faptul că reclamantul, întemeindu-şi acţiunea pe prevederile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., nu a respectat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în sensul că nu a urmat procedura administrativa prealabila obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, procedură care se iniţiază prin depunerea în termen legal a unei notificări şi se finalizează prin emiterea unei deciziei sau dispoziţiei motivate de soluţionare a notificării.
Recurentul susţine că instanţa de apel nu a ţinut seama că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunile în revendicare având ca obiect imobilele ce fac obiectul acestei legi sunt inadmisibile, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 6 alin. (2) Legea nr. 213/1998.
2. Printr-o altă critică, recurentul susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că, prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, a fost încălcat principiul liberului acces la justiţie, reglementat de art. 21 Constituţia României, ignorându-se faptul că, în cazul în care prin lege este instituită o procedură administrativă prealabilă, obligatorie, decizia prin care este soluţionată notificarea poate fi supusă controlului instanţei de judecată.
Totodată, recurentul arată că dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare în raport de principiul generalia specialibus non derogant şi specialia generalibus derogant
În aceeaşi idee, recurentul invocă şi dispoziţiile deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii.
Printr-o altă critică recurentul reproşează instanţei de apel că nu a ţinut seama de decizia nr. 373 din 4 mai 2006 a Curţii Constituţionale potrivit căreia restituirea în natură a imobilului şi implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac numai în urma constatării dreptului de proprietate fie prin decizia autorităţii administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în justiţie.
Recurentul consideră că instanţa de apel, la pronunţarea deciziei, nu a ţinut seama nici de deciziile în interesul legii nr. IX din 20 martie 2006 şi nr. 53/2007 ale Înaltei Curţi, secţiile unite.
Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantului şi menţinerea sentinţei tribunalului. Recursul este nefondat.
1. Aspectelor invocate lis-a răspuns anterior la pct. III.4.
Aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, instanţa de apel a respectat atât prevederile deciziilor nr. 53/2007 şi nr. 33/2008, pronunţate în recurs în interesul legii de Înalta Curte, secţiile unite, şi ale deciziei nr. 373 din 4 noiembrie 2006, pronunţată de Curtea Constituţională cât şi jurisprudenţa CEDO.
2. Principiul specialia generalibus derogant la care se face trimitere în dispozitivul deciziei nr. 33/2008 intervine în situaţia în care se pune problema aplicării a două legi succesive, una generală şi alta specială, situaţie În care legea specială se aplică prioritar. De aceea, este necesar a se identifica raţiunea legii speciale pentru a se stabili acele soluţii particulare care să determine aplicarea prioritară faţă de dreptul comun.
Astfel cum s-a arătat, toate apartamentele din litigiu au fost vândute chiriaşilor în temeiul Legii nr. 112/1995, motiv pentru care nu mai exista unitate deţinătoare în accepţiunea art. 21 al Legii nr. 10/2001, iar urmarea procedurii prealabile era obligatorie numai în ipoteza în care imobilul era deţinut de ode o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public.
Invocându-se o preluare fără titlu valabil a imobilului, nu era incident nici art. 29 alin. (4) al Legea nr. 10/2001, potrivit cu care în situaţia bunurilor imobile preluate cu titlu valabil, înstrăinate sub orice formă din patrimoniul administraţiei publice centrale sau locale, persoana îndreptăţită va notifica organele de conducere ale acesteia.
În aceste condiţii Înalta Curte apreciază că neurmarea procedurilor instituite prin Legea nr. 10/2001 nu poate conduce în nici un caz la pierderea dreptului de proprietate consacrat de legislaţia comunitară şi de art. 1 Protocolul nr. 1 Adiţional la CEDO, pe care reclamantul doreşte să îl probeze în prezenta cauză.
În ceea ce priveşte susţinerile tuturor recurenţilor pârâţi vizând ignorarea, prin decizia recurată, a protecţiei oferite chiriaşilor-cumpărători prin art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi încălcarea dispoziţiilor art. 45 alin. (2) şi (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) Legea nr. 10/2001, în raport cu care restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil şi înstrăinate prin acte de dispoziţie este condiţionată de constatarea pe cale judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare, Înalta Curte apreciază că acestea privesc aspecte de fond care vor fi analizate cu ocazia rejudecării, instanţa de recurs neputându-se pronunţa cu privire la aspecte de fond în condiţiile în care decizia recurată a analizat numai aspecte peremptorii, de admisibilitate a acţiunii.
În rejudecare, tribunalul urmează a se pronunţa atât asupra caracterului trecerii la stat a imobilului (cu titlu sau fără titlu valabil), cât şi asupra condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în revendicare în sensul art. 480-481 C. civ., între care esenţială este verificarea titlului autorului, al reclamantului şi a celui invocat de către pârâţi.
În raport de toate considerentele prezentate, recursurile declarate de pârâţi sunt nefondate şi urmează a fi respinse ca atare, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii B.L., B.G.V., B.S., V.Ţ., V.L. şi de chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 698A din 17 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6746/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6743/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
