ICCJ. Decizia nr. 6746/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6746/2010
Dosar nr. 4279/117/2009
Şedinţa publică din 10 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 656 din 23 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul T.V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect pretenţii în baza Legii nr. 221/2009.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală nr. 415 pronunţată la 30 iulie 1971 de Tribunalul Militar Cluj, în Dosar nr. 370/1971 în temeiul art. 354 alin. (2) C. pen., reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare, pentru infracţiunea de neprezentare la încorporare.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-a avut în vedere că inculpatul a refuzat să fie încorporat întrucât, aşa cum a recunoscut, ceea ce l-a determinat să comită fapta este apartenenţa sa la organizaţia „M.I.” ale cărei precepte îi interzic să satisfacă serviciul militar.
Nu se poate aprecia, că refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase ar echivala cu o oponenţă fără echivoc împotriva principiilor statului comunist totalitar, de vreme ce aceste infracţiuni, încă mai sunt în vigoare în C. pen., iar condamnări în baza acestor texte legale au fost pronunţate şi după 22 decembrie 1989, când nu se mai poate afirma caracterul totalitar al regimului politic din România.
Aspectele legate de modalitatea de executare a pedepsei, invocate în cuprinsul motivelor, chiar reale de ar fi, nu schimbă caracterul condamnării, element esenţial al prevederilor art. 1 alin. (3) din această lege.
Referitor la hotărârile judecătoreşti pronunţate de alte instanţe, care fac aplicabilitatea O.G. nr. 214/1999 în cazul unor astfel de condamnări, instanţa a reţinut că argumentele de fapt şi de drept expuse, pentru a califica această condamnare, ca fiind una din cele prevăzute în art. 1 alin. (3) Legea nr. 221/2009, nu au nici o susţinere, fiind simple constatări ale instanţei. De altfel, în actuala legislaţie practica judiciară nu este considerată izvor de drept.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul T.V., solicitând admiterea acestuia, schimbarea hotărârii în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată, constatându-se caracterul politic al condamnării penale dispusă prin sentinţa penală nr. 415 din 30 iulie 1971 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj, obligarea Statului Rămân la plata daunelor morale în cuantum de 90.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin decizia civilă nr. 58/A din 26 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul T.V..
În motivarea soluţiei, instanţa de apel a reţinut că prin decizia nr. 32/2009 s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sensul că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.
Cele reţinute în motivarea Deciziei nr. 32/2009 sunt argumente pertinente şi pe deplin valabile în prezenta cauză.
Cum în discuţie sunt infracţiunile prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., se cere arătat că faptele persoanelor care, din motive de conştiinţă, refuzau satisfacerea serviciului militar obligatoriu (cel mai frecvent determinate de apartenenţa la Organizaţia Religioasă "M.I.") au fost încadrate juridic în dispoziţiile art. 354 C. pen. (neprezentare la încorporare sau concentrare), respectiv în dispoziţiile art. 334 din acelaşi cod (insubordonarea) atunci când, deşi încorporată sau recrutată, persoana respectivă a refuzat executarea unui ordin cu privire la îndatoririle de serviciu.
Aşezarea acestor texte în titlul şi capitolele menţionate a fost făcută, în mod evident, avându-se în vedere obiectul juridic al acestor infracţiuni, care este cel al relaţiilor sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării.
Ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ţine de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetăţenilor săi la îndeplinirea unei obligaţii prevăzute prin legea fundamentală.
Condamnările pentru cele două infracţiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru săvârşirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
În jurisprudenţa recentă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă "M.I.", a concluzionat că art. 9 Convenţie, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009). Aşadar, restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ţinea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
Dovedirea caracterului politic al condamnării suferite de către acesta nu se poate face cu probele solicitate de către apelant, iar, pentru ca proba să fie pertinentă, trebuie să ducă la indicarea săvârşirii infracţiunilor în scopul indicat de art. 2 alin. (1) O.U.G. nr. 214/2009, la care face trimitere art. 1 alin. (3) Legea nr. 221/2009, ori probele indicate de apelant nu pot avea această finalitate dat fiind cele arătate mai sus.
Mai arată apelantul că şi Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă prin adresa din 2009 a apreciat caracterul politic al condamnărilor penale pentru neprezentare la încorporare şi nesupunere la încorporare. Nici acest motiv de apel nu poate fi primit dat fiind că acest caracter este stabilit de către instanţă, în înţelesul şi cu finalitatea prevăzută de O.U.G. nr. 214/2009, iar nu de către o comisie.
Împotriva menţionatei decizii a declarat şi motivat recurs, în termen legal, apelantul-reclamant T.V. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi încălcarea dreptului la apărare, drept fundamental al omului garantat de alin. (1) al art. 24 Constituţia României.
În motivarea recursului s-a arătat că, printr-o analiză superficială a înscrisurilor depuse odată cu cererea de chemare în judecată, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel s-au considerat lămurite, respingând cererea de încuviinţare a probei cu înscrisuri şi a probei testimoniale şi au rămas în pronunţare, având în vedere strict dispoziţiile deciziei nr. 32/2009 pronunţată în recursul în interesul legii, decizie care vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990.
Având în vedere că Legea nr. 221/2009 nu defineşte noţiunea de condamnare politică, ci doar enumeră condamnările care au de drept un caracter politic, pentru orice alte condamnări instanţei îi revine rolul de a constata caracterul politic al condamnărilor în condiţiile prevăzute de art. 4 Legea nr. 221/2009, în baza probelor administrate.
Faptul că în prezenta cauză nu s-au încuviinţat probele solicitate de petent, prin avocat, şi nici nu s-au luat măsurile prevăzute de art. 4 Legea nr. 221/2009 care obligau, pentru dovedirea caracterului politic al condamnării suferite de către reclamant, la efectuarea de demersuri în vederea reconstituirii dosarului de condamnare, care ar fi dovedit măsurile de cercetare şi de urmărire dispuse de către organele de securitate înainte şi după condamnare, dovedeşte că hotărârea atacată este dată cu încălcarea Legii nr. 221/2009 şi a art. 24 Constituţia României şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care garantează dreptul la apărare şi la un proces echitabil.
Decizia nr. 32/2009, invocată de instanţa de apel în motivarea deciziei de respingere a apelului, vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990 şi nu aplicarea Legii nr. 221/2009, cele două instanţe fundamentându-şi întreaga motivare pe susţinerile pârâtei din întâmpinare, care califică condamnarea suferită de petent ca fiind una de drept comun.
În încercarea autorităţilor de la acea vreme de a-l determina să renunţe la credinţă, o lungă perioadă de timp a fost urmărit şi cercetat de către organele de securitate întrucât se considera că organizaţia interzisă "M.I." urmărea schimbarea ordinii socialiste existente în stat, faptele fiind considerate deosebit de grave deoarece erau forma sub care elemente ostile regimului caută să frâneze opera de construire a socialismului. Apărarea principiilor şi a conştiinţei religioase erau considerate ca propagandă împotriva orânduirii socialiste, faptă prevăzută şi sancţionată de art. 166 C. pen. în vigoare la acea vreme.
Cu toate că libertatea convingerilor religioase era un drept constituţional, statul sancţiona penal în perioada comunistă neîndeplinirea serviciului militar obligatoriu fără a da posibilitatea legală adepţilor acestui cult la o alternativă la prestarea serviciului militar, ceea ce dovedeşte politica regimului comunist de a nu se accepta decât doctrina partidului comunist de natură ateistă. Prin urmare, refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponenţă neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar.
În aceste împrejurări, condamnările suportate de credincioşi ai diverselor culte religioase, care şi-au exprimat în mod făţiş convingerile religioase şi au suportat rigorile legii penale, au un evident caracter politic.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Conform art. 1 al Legii nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Potrivit art. 1 alin. (3) şi (4), constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) O.U.G. nr. 214/1999 (respectiv: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică; susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta; acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist; respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se constată de instanţa judecătorească.
Legea impune astfel ca instanţa să constate, în mod definitiv, că fapta pentru care a avut loc condamnarea a avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Recurentul a fost condamnat la 3 ani închisoare, în temeiul art. 354 alin. (2) C. pen., pentru infracţiunea de neprezentare la încorporare, deoarece a refuzat să fie încorporat motivat de apartenenţa sa la organizaţia „M.I.” ale cărei precepte îi interzic să satisfacă serviciul militar.
Recurentul susţine că refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponenţă neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar.
Prin decizia în interesul legii nr. 32/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele condamnate definitiv pentru infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 din C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.
Deoarece condamnarea recurentului se încadrează în art. 354 C. pen., fapta fiind săvârşită ca urmare a refuzului de încorporare motivat de apartenenţa recurentului la cultul religios „M.I.”, situaţia de fapt din prezenta cauză este identică cu cea care a făcut obiectul recursului în interesul legii, prin urmare şi argumentele avute în vedere în susţinerea acestei soluţii pot fi preluate în motivarea respingerii prezentei acţiuni, astfel cum corect au apreciat ambele instanţe de fond. Preluarea motivării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se justifică prin aceea că instanţa supremă şi-a exprimat deja opinia sub aspectul dedus judecăţii în prezenta cauză şi, chiar dacă recursul în interesul legii vizează alt text legal, opinia instanţei supreme nu poate fi alta în eventualitatea în care ar fi solicitată să se pronunţe, în recurs în interesul legii, asupra dispoziţiilor art. 1 alin. (1) al Legii nr. 221/2009, vizând caracterul politic al aceleiaşi infracţiuni de art. 354 alin. (2) C. pen., pentru infracţiunea de neprezentare la încorporare.
Instanţa de apel a făcut o amplă argumentare a lipsei caracterului politic al condamnării întemeiat pe faptul că neprezentarea la încorporare nu s-a realizat ca împotrivire faţă de regimul totalitar instaurat în perioada 6 martie 1945, ci ca o exprimare a unei convingeri religioase, care a atras o sancţiune care nu este specifică regimului dictatorial. O astfel de infracţiune a format obiect de reglementare şi în statele democratice, nefiind specifică sistemului de represiune comunist, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauzele Grandrath c/a R.F.G. 12 decembrie 1966, N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984, A. c/a Elveţiei, 9 mai 1984, în sensul inexistenţei caracterului politic al unei astfel de condamnări.
Aşadar, restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ţinea strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist, astfel cum în mod corect a apreciat instanţa de apel.
Prin urmare, o eventuală represiune a serviciului de securitate prin raportare la refuzul de încorporare nu constituie o persecuţie de natură politică, cât timp motivul represiunii nu s-a datorat opoziţiei recurentului faţă de regimul comunist, în sensul menţionat în art. 2 alin. (1) O.U.G. nr. 214/1999, ci convingerilor sale religioase.
Deşi recurentul susţine că politica regimului comunist era aceea de a nu se accepta decât doctrina partidului comunist de natură ateistă şi, prin urmare, refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponenţă neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar, o astfel de concluzie excede noţiunii de împotrivire faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, la care face referire art. 1 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 şi care se referă la dezavuarea directă a idealurilor politice ale comunismului.
Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare asupra caracterului politic al condamnării, preluând motivarea deciziei nr. 32/2009 a secţiilor unite al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, referindu-se la aceeaşi ipoteză, însă prin raportare la prevederile Decretului- lege nr. 118/1990, a concluzionat că persoanele condamnate pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate pentru motive politice.
Existând identitate de situaţii premisă între cea care a stat la baza pronunţării deciziei nr. 32/2009 şi cea de la care a s-a plecat în promovarea prezentei acţiuni, considerentele deciziei nr. 32/2009 se impuneau a fi preluate în prezenta cauză, pentru identitate de raţionament juridic. Forţa probantă a unei astfel de motivări, deşi nu este cea prevăzută de art. 329 C. proc. civ., în sensul că are caracter obligatoriu pentru cauzele identice viitoare, este totuşi suficientă în a tranşa asupra caracterului politic al condamnării.
În acest context, încuviinţarea şi administrarea unor noi probe cu înscrisuri şi martori, cu privire la măsurile de cercetare şi urmărire dispuse de organele de securitate înainte şi după condamnare, în scopul dovedirii caracterului politic al condamnării era neconcludentă.
Luând în considerare că această condamnare viza o infracţiune de drept comun, prin care se încălca libertatea de conştiinţă prin impunerea obligativităţii serviciului militar, fără a prevedea alternativa prestării unei alte activităţi sociale, probele solicitate erau neconcludente, deoarece nu vizau natura condamnării, ci eventuale abuzuri săvârşite corelativ aplicării acesteia.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte consideră că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză, astfel că recursul urmează a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.V. împotriva deciziei nr. 58/A din 26 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6747/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6744/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
