ICCJ. Decizia nr. 6745/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6745/2010
Dosar nr. 35176/3/2006
Şedinţa publică din 10 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 35176/3 din 16 octombrie 2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta Ş.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, repararea pagubei - materiale şi morale - suferită ca urmare a arestării sale nelegale în perioada 10 aprilie 2001 - 28 noiembrie 2002, a continuării procesului până la data de 10 mai 2006 şi pentru urmările produse până în prezent, respectiv suma de 1.365.156 euro (echivalentul a 4.846.304 RON din care 4.146.304 RON prejudiciu material şi 700.000 RON prejudiciu moral), precum şi a cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanta a înfiinţat în anul 1993 societatea SC L.I. SRL şi la data de 21 noiembrie 1993 societatea SC L.P. SRL, ambele cu sediul în Focşani. De asemenea, soţul reclamantei a înfiinţat SC D.E. SRL, iar ca urmare a plecării acestuia în Spania, a împuternicit-o pe reclamantă să administreze şi această societate. De la înfiinţare şi până la sfârşitul anului 2000, cele 3 societăţi au funcţionat cu profit.
La data de 23 februarie 2001, Politia Municipiului Focşani a efectuat o descindere la sediul celor 3 firme, ridicând toate documentele contabile în original. După această descindere, furnizorii au cerut reclamantei să returneze marfa din depozite, ceea ce a cauzat o pierdere. La data de 10 aprilie 2001, reclamanta a fost reţinută de politie, prin ordonanţă, pentru săvârşirea infracţiunilor de fals, uz de fals, evaziune şi art. 266 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. La data de 11 aprilie 2001, s-a dispus şi arestarea preventivă a reclamantei.
S-a arătat că, după arestare, reclamanta nu a fost dusă la tribunal pentru a se exercita de îndată controlul judecătoresc asupra legalităţii măsurii arestării preventive.
Până la întocmirea rechizitoriului, nu i s-a permis avocatului său să intre în legătură cu ea, pentru a-i pregăti apărarea, iar, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, nu s-a procedat conform art. 250-253 C. proc. pen., nefiind lăsată să studieze dosarul mai mult de jumătate de oră.
Reclamanta mai arătat că în perioada de 78 de zile de arest la I.P.J. Vrancea a fost victima unor rele tratamente şi chiar a fost torturată psihic. Astfel, i-a fost interzis să ia legătura cu familia, pentru a-i putea aduce medicamente şi hrană pentru regim, nu a fost scoasă la plimbător timp de o lună şi 11 zile, ceea ce a dus la agravarea bolilor de care suferea.
Se arată că au fost încălcate prevederile art. 5 pct. 3 din C.E.D.O., deoarece arestarea sa nu a fost supusă controlului unui magistrat, conform art. 3 din C.E.D.O., fiind supusă unor tratamente inumane şi degradante, precum şi disp. art. 171-172 C. proc. pen., art. 24 din Constituţie, art. 6 pct. 3 lit. b) din C.E.D.O.
Se mai arată că dosarul penal a fost strămutat la Tribunalul Bacău, iar prin sentinţa penală nr. 318 din 20 noiembrie 2001, s-a dispus restituirea cauzei la Parchet în vedere completării urmăririi penale, cu reclamanta în stare de arest preventiv.
Din data de 20 noiembrie 2001 şi până la data de 28 noiembrie 2002, când a fost eliberată din arestul preventiv, reclamanta nu a mai fost dusă în faţa unei instanţe pentru a se dispune prelungirea mandatului.
Sentinţa penală nr. 318 din 20 noiembrie 2001 a Tribunalului Bacău a fost casată prin decizia penală nr. 275 din 25 aprilie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, cauza fiind trimisă aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.
Prin sentinţa penală nr. 441 din 27 noiembrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bacău s-a dispus achitarea reclamantei, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., revocarea măsurii arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a acesteia. Prin Decizia penală nr. 287 din 15 iulie 2003 a Curţii de Apel Bacău, reclamanta a fost condamnată la 9 ani închisoare, iar ca urmare a recursului, s-a dispus restituirea dosarului la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea pentru completarea urmăririi penale.
Prin ordonanţa din 10 mai 2006 s-a dispus, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., scoaterea de sub urmărirea penală a reclamantei pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 21/1999 şi trei infracţiuni prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994.
La termenul din 20 martie 2007, s-a formulat cerere de intervenţie în interesul reclamantei de către Ş.D. şi Ş.B.S.
Cererea de intervenţie accesorie astfel formulată a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea de şedinţă din 15 mai 2007.
Prin sentinţa civilă nr. 1774 din 10 decembrie 2008 a fost admisă în parte acţiunea formulată de către reclamantă, dispunându-se obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 84.196 lei cu titlu de daune materiale (formată din suma de 25.796 lei contravaloare onorarii expertize şi onorarii avocat; 42.000 lei contravaloare pachete şi 16.400 lei contravaloare deplasări) şi a sumei de 1.000.000 lei cu titlu de daune morale.
Au fost respinse, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind suma de 532.500 lei reprezentând contravaloare tratamente medicale şi suma de 2.156.428,6 lei reprezentând prejudiciu lichidări firme.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 962 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în prezenta cauză, respectiv onorarii expertize.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă că:
Urmare a restituirii cauzei la parchet, prin Ordonanţa din 10 mai 2006 emisa de D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Vrancea, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatei pentru infracţiunea prev. de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 21/1999 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi pentru trei infracţiuni prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., deoarece nu sunt întrunite elementele constitutive sub aspectul vinovăţiei, în temeiul art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
A reţinut instanţa că admisibilitatea unei acţiuni civile în antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementată de art. 504 alin. (1)-(4) C. proc. pen., iar în conformitate cu art. 5 par. 1 din C.E.D.O., nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazurilor prevăzute în mod limitativ de art. 5 par. 1 lit. a)-f) şi potrivit căilor legale, aceste dispoziţii reglementând dreptul la libertate şi siguranţă al oricărei persoane şi având drept scop protejarea individului împotriva arbitrariului autorităţilor statale.
Tribunalul a constatat astfel că cererea reclamantei de acordare a daunelor în temeiul art. 5 paragraf 3 şi 5 din C.E.D.O. este întemeiată, reclamanta fiind arestată nelegal timp de 597 zile (în perioada 10 aprilie 2001 - 28 noiembrie 2002), iar prin sentinţa penală nr. 441 din 27 noiembrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosar nr. 5878/2002, s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive luate prin mandatul de arestare preventivă din 1 aprilie 2001 şi punerea ei în libertate.
S-a mai reţinut încălcarea prevederilor art. 5 din C.E.D.O. în considerarea faptului că măsura arestării preventive a fost dispusă de procuror, iar nu de un magistrat independent şi imparţial, în sensul Convenţiei, aspect reţinut în cauzele Aksoy c. Turciei şi Pantea c. României.
În ce priveşte cererea de acordare a daunelor întemeiată pe dispoziţiile art. 3 din C.E.D.O., tribunalul a reţinut că nu s-a făcut nici o dovadă concretă referitoare la abuzuri fizice şi psihice care să depăşească pe cele inerente executării unei măsuri privative de libertate, respectiv izolarea fizică şi emoţională, imposibilitatea continuării relaţiilor normale de familie, imposibilitatea continuării activităţii profesionale şi a vieţii obişnuite, aceste din urmă aspecte urmând a fi avute în vedere în analiza pretenţiilor ce vizează prejudiciul moral reclamat.
În cuantificarea daunelor morale, tribunalul a acordat suma de 1.000.000 lei, faţă de durata mare a lipsirii de libertate, consecinţele nefaste pentru persoana reclamantei şi pentru familia acesteia ale lipsirii sale de libertate, afectarea vieţii de familie, afectarea evoluţiei profesionale, destabilizarea fizică şi psihică a reclamantei, ruperea de ritmul vieţii obişnuite, supunerea unui oprobriu public inerentă unui proces penal, durata mare a procesului penal şi repetatele soluţii contradictorii de natură să afecteze stabilitatea psihică şi emoţională a reclamantei.
Sub aspectul încălcării dreptului la un proces echitabil, pentru împiedicarea reclamantei de a lua legătura cu avocatul său şi pentru exercitarea dreptului său la apărare, s-a constatat că o astfel de împrejurare nu a fost în mod concret dovedită.
În ceea ce priveşte aspectul legat de agravarea bolilor de care suferea reclamanta, ca urmare a regimului de detenţie, prin raportul de expertiză medico-legală întocmit de I.N.M.L. M.M. s-a constatat că starea reclamantei nu s-a agravat ca urmare a detenţiei.
Faţă de concluziile categorice ale acestui raport de expertiză, a apreciat instanţa că solicitarea de a fi obligat pârâtul la plata sumei de 532.500 RON reprezentând contravaloarea tratamentelor pentru bolile agravate sau dobândite în timpul detenţiei, este neîntemeiată.
Cu privire la suma de 2.156.428,6 lei reprezentând prejudiciu lichidări firme, solicitată de reclamantă, tribunalul a reţinut că una din condiţiile angrenării răspunderii civile delictuale este legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită (lipsirea de libertate în mod nelegal) şi prejudiciul material suferit.
Or, nerealizarea profitului de către niciuna dintre cele trei societăţi comerciale care au fost administrate de reclamantă nu este o consecinţă directă şi necesară a lipsirii de libertate a reclamantei. Nu este cert faptul că în perioada detenţiei, cele trei societăţi ar fi realizat oricum un profit, chiar dacă reclamanta ar fi fost liberă, şi nici nu poate fi cuantificat un astfel de profit, faţă de aspectul că realizarea de beneficii în urma unei activităţi comerciale este condiţionată de factori economici, sociali de factură generală sau specifică care nu pot fi anticipaţi sau calculaţi în mod concret, ci numai într-un mod speculativ.
Sub aspectul prejudiciului material, s-a constatat că reclamanta a dovedit achitarea sumei de 25 796 lei cu titlu de contravaloare onorarii pentru expertizele contabile efectuate în cauza penală şi onorarii avocat, conform calculului de la fila 240 dosar.
De asemenea, faţă de declaraţiile de martori consemnate la filele 137-140 din dosar, s-au reţinut ca dovedite şi cheltuielile legate de contravaloarea pachetelor aduse reclamantei la locul de detenţie de către rude, cu ocazia vizitelor efectuate, în cuantum de 42.000 lei (reţinându-se ca medie 60 de pachete a 700 lei fiecare) şi, de asemenea, cheltuielile de deplasare efectuate de fiu pentru vizitarea reclamantei în diferitele penitenciare unde a fost transferată, respectiv suma de 16.400 lei.
Prin Decizia civilă nr. 24/ A din 28 ianuarie 2010 s-a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă S.V., ca nefondat, s-au admis apelurile formulate de Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că a fost înlăturată obligaţia stabilită în sarcina pârâtului de a plăti reclamantei 10.080 lei reprezentând despăgubiri materiale (contravaloare onorarii avocat) şi obligaţia stabilită în sarcina pârâtului de a plăti reclamantei suma de 962 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorarii de expertiză. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut, referitor la inadmisibilitatea acţiunii, că instanţa de fond a verificat îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a acţiunii promovate de către reclamanta S.V. în contextul prevederilor art. 504 C. proc. pen., analiză în urma căreia a stabilit că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile primului alineat al acestei norme.
Astfel cum reiese din interpretarea logică şi sistematică a normei enunţate, privarea de libertate în mod nelegal poate fi stabilită - printre altele - prin ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală, oricare ar fi cauza pentru care s-a dat această soluţie sau prin ordonanţa procurorului de încetare a urmăririi penale exclusiv pentru cauza prevăzută la art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen.
Interpretarea dată normei menţionate de către pârâtul apelant - în sensul că ar face vorbire de o ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală pentru cauza prevăzută la art. 10 alin. (1) lit. j) - este consecinţă a ignorării prevederilor art. 11 pct. 1 lit. b) şi c) C. proc. pen., potrivit căruia se circumscriu soluţiei de scoatere de sub urmărire penală cazurile prevăzute la art. 10 lit. a) - e), iar cazurile prevăzute la art. 10 lit. f) - h) şi j) sunt circumscrise unei soluţii de încetare a urmăririi penale.
Prin raportare la prevederile art. 10 şi 11 pct. 1 din C. proc. pen., nu este posibil a fi dată - prin ordonanţă a procurorului - o soluţie de scoatere de sub urmărire penală pentru cauza prevăzută la art. 10 alin. (1) lit. j) ori o soluţie prin care să se dispună simultan şi pentru aceeaşi faptă o soluţie de „scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută la art. 10 alin. (1) lit. j)" spre a se susţine interpretarea evocată în speţă de pârâtul-apelant.
Referitor la rolul activ al instanţei de fond, Curtea a constatat că reproşul făcut primei instanţe în sensul că nu ar fi dat dovadă de rol activ este pur formal, fiind lipsit de orice argument de natură a-l fundamenta, dar şi în contradicţie cu exigenţele ce rezidă din normele juridice.
Referitor la fondul cauzei:
Caracterul nelegal al măsurii privative de libertate aplicate reclamantei prin mandatul emis de procuror este de altfel dat - din perspectiva art. 504 C. proc. pen. - de faptul că procesul penal în cadrul căruia s-a luat această măsură nu a fost finalizat prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să constate vinovăţia reclamantei, ci s-a finalizat printr-o soluţie de scoatere de sub urmărire penală.
Dreptul reclamantei la repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin privarea de libertate în mod nelegal în perioada 10 aprilie 2001 - 28 noiembrie 2002 nu poate fi afectat de împrejurarea că respectiva măsură privativă de libertate nu s-a întins pe întreaga durată a procesului penal (finalizat la data de 10 mai 2006), aşa încât este lipsită de relevanţă împrejurarea că faptele pentru care reclamanta se afla (în continuare) judecată/urmărită penal erau unele care - în opinia pârâtului -„prezentau gradul de pericol social în raport de care să se poată dispune măsura arestării sale preventive".
În privinţa determinării cuantumului despăgubirilor morale, instanţa de apel a reţinut că instanţa fondului a prezentat pe larg, în considerentele sentinţei apelate, atât probatoriul avut în vedere pentru stabilirea situaţiei de fapt, cât şi criteriile avute în vedere pentru cuantificarea despăgubirilor morale acordate reclamantei, criterii printre care se regăsesc nu numai cele enumerate cu titlu exemplificativ în cuprinsul art. 505 C. proc. pen., respectiv durata însemnată a privării de libertate (de 597 zile) şi consecinţele negative suferite de reclamantă şi de familia acesteia ca urmare a unei astfel de stări de fapt, dar şi atingerea adusă dreptului reclamantei de a fi fost adusă în faţa unui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare deîndată ce a fost arestată preventiv spre a fi ascultată în legătură cu această măsură privativă de libertate, corespunzător exigenţelor art. 5 lit. c) din Convenţie.
În privinţa determinării cuantumului despăgubirilor materiale, Curtea a constatat că onorariul de asistenţă juridică plătit de către reclamantă în baza contractului de asistenţă juridică din 05 octombrie 2006 (conform înscrisurilor de la filele 250-252 dosar fond) - în cuantum de 10.080 lei - nu are legătură cu menţionatul proces penal (finalizat la data de 10 mai 2006, când a fost dată ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală a reclamantei), astfel încât nu se justifica includerea lui în despăgubirile materiale acordate reclamantei în contextul prevederilor art. 504 C. proc. pen.
Probatoriul valorificat de instanţa fondului pentru stabilirea contravalorii pachetelor primite de la rude pe perioada detenţiei şi a contravalorii deplasărilor fiului reclamantei spre a o vizita la locul de detenţie, respectiv declaraţiile de martori, nu este unul care să fi fost inadecvat din perspectiva prevederilor art. 1191 şi 1194 C. civ. - astfel cum susţine apelantul-pârât - pentru că aceste norme juridice au în vedere ipoteza dovedirii actelor juridice (negotium juris), iar nu aceea a dovedirii unor fapte juridice - cum sunt cele ale fiului reclamantei de a o fi vizitat şi de a-i fi adus pachete la locurile de detenţie, folosind pentru deplasare mijloace de transport aparţinând martorilor - pentru a căror probaţiune s-au utilizat mijloacele de probă menţionate.
Prejudiciul pretins încercat de reclamantă ca urmare a falimentului celor trei societăţi la care aceasta avea (anterior privării de libertate) calitatea de administrator nu a fost probat, corespunzător exigenţelor art. 1169 C. civ., astfel cum corect a constatat instanţa fondului.
Expertiza administrată în cauză are aptitudinea de a constitui o probă numai în ce priveşte rezultatul economic al societăţilor comerciale analizate, iar nu şi în ce priveşte ansamblul condiţiilor legale necesar a fi întrunite (corespunzător prevederilor art. 998-999 C. civ.) spre a se acorda reclamantei despăgubiri materiale pentru nerealizarea de către societăţile respective a profitului estimat de expert.
Şi suma de 962 lei, care reprezintă contravaloarea onorariilor pentru expertizele contabilă şi medico-legală, a fost în mod greşit acordată reclamantei în condiţiile în care respectivele onorarii au fost plătite pentru administrarea unor probe ce nu au fundamentat o soluţie de admitere a pretenţiilor reclamantei.
Cât priveşte onorariul de expert (în cuantum de 1500 lei) achitat de reclamantă la data de 18 ianuarie 2006, Curtea reţine că nu se poate reţine că ar fi vorba de o cheltuială ce nu ar fi fost ocazionată de procesul penal finalizat prin menţionata ordonanţă.
Împotriva menţionatei decizii au formulat şi motivat recurs, în termen legal, apelantul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi apelanta-reclamantă S.V.
1. Prin motivele de recurs formulate, apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat ca fiind nelegală Decizia civilă nr. 24/ A din 28 ianuarie 2010 pronunţată de către secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietate intelectuală a Curţii de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. 35176/3/2006, pe următoarele considerente:
Potrivit art. 5 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului "orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: a) dacă este deţinut pe baza condamnării pronunţate de către tribunal competent; b) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile bănui că a săvârşit o infracţiune sau când au existat motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia."
Potrivit art. 5 alin. (2) lit. c) şi art. 5 alin. (5) din Convenţie, instanţa europeană a decis că o hotărâre de condamnare pronunţată în primă instanţă împotriva căreia s-a făcut apel justifică deţinerea celui condamnat.
Astfel s-a apreciat de către instanţa europeană că persoana condamnată în prima instanţă, indiferent de împrejurarea dacă a fost sau nu deţinută până în acel moment, se găseşte în ipoteza prevăzută de art. 5 paragraf 1 lit. a) din Convenţie care autorizează privarea de libertate, pe baza condamnării pronunţate împotriva ei. Totodată, aceste ultime cuvinte nu pot fi interpretate ca limitându-se la ipoteza unei condamnări definitive, deoarece aceasta ar însemna să fie exclusă posibilitatea arestării celui trimis în judecată la sfârşitul audierii în care s-a pronunţat condamnarea, oricare ar fi căile de atac ce le-ar putea exercita.
Or, în cauza de faţă reclamanta a fost privată de libertate în perioada 10 aprilie 2001 - 28 noiembrie 2002, în baza mandatului din 11 aprilie 2001.
Ca urmare, privarea de libertate a reclamantei a fost dispusă în mod legal, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţie, reclamanta fiind judecată în stare de libertate atât pe parcursul judecării apelului, cât şi a recursului ce au fost formulate în procesul penal.
Având în vedere cele mai sus arătate, recurentul consideră că în mod greşit atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au apreciat cererea reclamantei ca fiind întemeiată în raport de art. 5 paragrafele 1 si 3 din Convenţie.
Astfel, instanţa de apel în mod greşit a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor mai sus menţionate, în raport de faptul că prin sentinţa penală nr. 441 din 27 noiembrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bacău s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive luată împotriva acesteia, în baza mandatului de arestare preventivă din 11 aprilie 2001, precum şi a faptului că măsura arestării preventive a fost dispusă de un procuror şi nu de un magistrat independent şi imparţial în sensul Convenţiei.
La data la care s-a dispus măsura arestării preventive împotriva reclamantei, respectiv la 11 aprilie 2001, dispoziţiile art. 146 C. proc. pen. reglementau măsura arestării preventive, astfel încât măsura a fost luată potrivit prevederilor legale în vigoare la acel moment.
Ca urmare, la data la care s-a dispus măsura arestării preventive a reclamantei, procurorul avea dreptul să dispună o astfel de măsură în cauză, dacă o aprecia ca fiind necesară.
Pe de altă parte, în temeiul art. 1169 C. civ.: „Cel ce face propunere înaintea judecăţii, trebuie să o dovedească."
Potrivit alin. (1) art. 505 C. proc. pen., una din cerinţele prevăzute de lege şi care urmează a fi avută în vedere de către instanţa de judecată pentru a se stabili întinderea reparaţiei o reprezintă dovedirea consecinţelor produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă urmare a privării sale de libertate.
Or, în cauza de faţă, nu au fost administrate probe concludente care să determine conturarea prejudiciului moral cauzat, fundamentarea hotărârii pronunţate realizându-se doar pe simplul fapt că reclamanta a fost privată de libertate, fără însă a motiva care sunt probele pertinente şi concludente administrate în cauză, ce au condus la stabilirea unui cuantum atât de mare al daunelor acordate.
Expertiza medico-legală a concluzionat că starea de sănătate a reclamantei nu s-a agravat ca urmare a regimului de detenţie suportat de către aceasta, iar caracterul cronic degenerativ al bolilor menţionate în actele medicale depuse de reclamantă nu se datorează perioadei în care reclamanta s-a aflat în stare de arest. Totodată nici nu s-a constatat ca reclamanta ar fi dobândit boli noi ca urmare a regimului de detenţie.
S-a considerat că acordarea sumei de 1.000.000 lei, cu titlu de daune morale, reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză, invocându-se faptul că jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, nu a stabilit ca şi prejudiciu moral sume exorbitante ca cea din speţa în cauză, respectiv sume care să depăşească 3.000-4.000 euro.
În privinţa daunelor materiale acordate în cauză, s-a arătat că în mod greşit instanţa de apel a menţinut obligaţia de plată către reclamantă a sumei de 1500 lei cu titlu de onorariu expert, doar în considerarea faptului că, atâta vreme cât o expertiză contabilă a fost administrată în baza dispoziţiei de delegare D.I.I.C.O.T. Biroul Teritorial Vrancea la data de 20 septembrie 2005, în cauza penală ce o privea pe reclamantă, nu se poate reţine că ar fi vorba despre o altă cheltuială, ce nu ar fi fost ocazionată de procesul penal în cauză, pornind de la singurul considerent că numărul de dosar menţionat în chitanţă nu este acelaşi cu cel al dosarului în care a fost emisă ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală a reclamantei.
În ceea ce priveşte suma de 42.000 lei, aceasta reprezenta contravaloarea pachetelor aduse reclamantei la locul de detenţie de către rude cu ocazia vizitelor efectuate şi suma de 16.400 lei reprezenta contravaloarea deplasărilor efectuate de fiul reclamantei pentru vizitarea acesteia la penitenciarele unde reclamanta a fost transferată, fără a se lua în discuţie că reclamanta suporta cheltuieli cu hrana şi dacă s-ar fi aflat în libertate.
2. În dezvoltarea motivelor de apel formulate de recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a arătat că instanţele de fond şi de apel au făcut o greşită aplicare a legii în aprecierea cuantumului daunelor morale acordate reclamantei.
Simpla înşiruire a tuturor drepturilor nepatrimoniale posibile, fără a analiza punctual, pe baza unor probe certe, măsura în care fiecare dintre acestea au fost efectiv afectată, nu păstrează proporţia necesară între imperativul acordării unei satisfacţii echitabile şi prevenirea tendinţelor de îmbogăţire fără justă cauză.
În condiţiile în care martorii se referă în mod exclusiv la pagubele materiale suferite de reclamantă (contravaloarea pachetelor primite în penitenciar şi a transportului familiei şi avocaţilor la penitenciar şi instanţe de judecată), este fără suport probatoriu acordarea unei sume remarcabile drept daune morale, respectiv 1.000.000 lei (aproximativ 250.000 euro).
Fără un minim probatoriu administrat cu privire la daunele morale, motivarea instanţei se bazează numai pe prezumţia simplă conform căreia, orice arestare nelegală determină de plano consecinţe negative în plan fizic şi psihic pentru persoana în cauză, aceste consecinţe fiind identice în toate cazurile, indiferent de particularităţile fiecărui dosar.
Solicitarea de către reclamantă de daune morale pentru perioada cuprinsă între 28 noiembrie 2002 (ultima zi de arest) şi 10 mai 2006 (data ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală) este nefondată, iar reţinerea acestei perioade de către ambele instanţe ca fiind producătoare de prejudicii morale, este de asemenea nefondată.
3. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, apelanta-reclamantă S.V. a arătat că suma de 1.400.000 lei este mult mai mică decât sumele acordate de Statul Român în cazuri similare.
A mai arătat reclamanta că, la data arestării era proprietară, împreună cu solul său, a unui apartament cu 2 camere, pe care, în urma arestării sale B.C.R. l-a scos la licitaţie - acesta fiind girat la bancă şi, de asemenea, şi casa proprietate a SC L.P. SRL care a fost vândută în favoarea B.C.R. unde era girată.
A fost nevoită să răscumpere casa părinţilor săi din loc. Sihlea, jud. Vrancea, care sunt oameni în vârstă, pentru a nu fi aruncaţi în stradă.
Soţul său a lucrat în Spania timp de 9 ani şi tot ce a câştigat i-a trimis pentru a reuşi să plătească toate aceste cheltuieli (avocaţi, experţi, transport etc.). Astăzi nu are casă proprietate personală şi nu are decât o pensie foarte mică de boală - gradul III de 510 lunar.
De asemenea, starea sa de sănătate s-a înrăutăţit, pe data de 9 decembrie 2008 suferind o intervenţie chirurgicală la Spitalul de Urgenţă F. din Bucureşti care a fost un eşec, iar acum trebuie să se interneze pentru o nouă operaţie la torace.
Reclamanta mai susţine că a fost şi este nevinovată şi, pe lângă perioada de detenţie, a mai fost o perioadă lungă de timp târâtă în toate procesele penale şi civile pe care a trebuit să le susţină.
A mai arătat reclamanta, că Statul Român nu a fost obligat să-i achite şi suma pe care a plătit-o cu titlu de impozit statului, pentru suma de 84.196 daune materiale.
De asemenea, consideră nelegală şi decizia curţii de apel cu privire la înlăturarea obligaţiei statului de a-i achita suma de 10.080 lei pe care a achitat-o drept onorariu de avocat în baza contractului de asistenţă juridică din 5 octombrie 2006, conform înscrisurilor de la filele nr. 250-252 dosar fond, deoarece acest onorariu a fost achitat avocatului Pantea Leandru pentru a redacta cererea de chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti şi pentru a o asista şi reprezenta pe tot cursul procesului, astfel că există legătură cu acest proces a Dosarului nr. 35176/3/2006.
Sub acest aspect, solicită instanţei de recurs să verifice acţiunea în despăgubiri formulată împotriva Statului Român în care se menţionează clar că această acţiune este redactată în baza contractului de asistenţă juridică din 5 octombrie 2006 şi pag. 2 din acţiune unde a solicitat obligarea Statului Român la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea acestui proces. Ca urmare, consideră că şi sub acest aspecte s-a făcut o aplicare greşită a legii.
În faza procesuală a recursului a fost invocată de către recurenta-reclamantă excepţia nulităţii recursului Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, întrucât acesta nu a fost motivat în drept.
Analizând această excepţie, Înalta Curte constată că recursul declarat de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice invocă încălcarea unor norme legale atât sub aspectul constatării arestării ca fiind nelegală, cât şi în ceea ce priveşte acordarea unei despăgubiri morale prea mari, ceea ce atrage incidenţa principiului îmbogăţirii fără justă cauză, aspecte care pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În aceste condiţii, urmează a fi respinsă ca nefondată excepţia nulităţii invocată.
Analizând recursurile formulate, în raport de argumentele aduse în susţinerea motivelor de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
Criticile recurenţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sunt fondate numai sub aspectul greşitei determinări a consecinţelor produse asupra inculpatei pentru a fi justificată acordarea unei sume atât de mari cu titlu de daune morale, ceea ce ar constitui o îmbogăţire fără justă cauză.
În cuantificarea daunelor morale, tribunalul a acordat suma de 1.000.000 lei, soluţie menţinută în apel, printre criteriile avute în vedere aflându-se şi starea creată reclamantei de durata proceselor şi de soluţiile contradictorii pronunţate în cauză.
Înalta Curte aminteşte că, în raport de temeiul juridic al cererii deduse judecăţii, instanţele nu au a verifica şi dispune cu privire la despăgubiri în legătură cu durata procedurii penale.
Astfel, luarea în considerare a perioadei cuprinse între 28 noiembrie 2002, data eliberării din arest, şi 10 mai 2006, data la care a fost emisă ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală, ca fiind producătoare de prejudicii morale, constituie un aspect de nelegalitate, rezultând din împrejurarea că, printre criteriile menţionate în art. 505 C. proc. pen., un astfel de criteriu nu se regăseşte, art. 505 referindu-se strict la durata privării de libertate suportate şi la consecinţele pe care această durată le-a produs asupra persoanei sau familiei inculpatului.
Dacă identificarea criteriilor aplicabile evaluării prejudiciului poate fi cenzurată prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aplicarea în concret a acestor criterii în raport de probele administrate şi cuantumul astfel stabilit reprezintă o chestiune de apreciere a instanţei de judecată ce interesează situaţia de fapt stabilită în cauză.
Prin urmare, instanţa de recurs poate cenzura hotărârea atacată şi sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, în măsura în care anumite despăgubiri au fost acordate în considerarea unor criterii neprevăzute de lege.
Aplicându-se astfel de criterii în cauză, Înalta Curte apreciază că se impune reducerea despăgubirilor acordate, în caz contrar urmând a se plăti daune disproporţionate cu suferinţa concretă suportată de către reclamantă, care s-ar îmbogăţi astfel fără justă cauză.
Deşi este dificil de cuantificat suferinţa provocată de o privare de libertate timp de 597 de zile, Înalta Curte urmează să micşoreze suma acordată cu titlu de despăgubiri prin înlăturarea perioadei greşit luată în calcul, respectiv 28 noiembrie 2002 - 10 mai 2006, apreciind, în considerarea celorlalte criterii menţionate de prima instanţă, că reclamanta este îndreptăţită la plata unei despăgubiri în cuantum de 500.000 lei reprezentând daune morale.
Analizând critica recurenţilor referitoare la nedovedirea criteriilor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale, Înalta Curte consideră că, în aprecierea acestora, se pleacă de la o premisă minimală, aceea a suportării condiţiilor de detenţie de către orice persoană, la care se pot adăuga aspecte de ordin personal, care exced celor de generalitate, ce urmează a fi probate.
În analiza realizată în cauză au fost abordate în principal aspectele de ordin minimal şi, în considerarea lor, a fost motivată suma acordată cu titlu de despăgubiri morale, fiind menţionate însă şi aspecte particulare, care au rezultat din probele administrate, pe baza cărora prima instanţă a înlăturat anumite argumente ale reclamantei în justificarea despăgubirilor pretinse (precum: problemele medicale, interdicţia de a lua legătura cu avocatul său, izolarea fizică şi emoţională). De asemenea, luând în considerare încălcarea dreptului reclamantei de a fi fost adusă în faţa unui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare deîndată ce a fost arestată preventiv, i s-au acordat despăgubiri în mod suplimentar.
Prin urmare, nu este fondată critica referitoare la inexistenţa dovezilor în susţinerea criteriilor de acordare a despăgubirilor morale şi la nemotivarea soluţiei în concordanţă cu probele administrate, prima instanţă de fond realizând o amplă analiză a criteriilor menţionate în art. 505 C. proc. civ., argumentarea sa fiind însuşită de instanţa de apel, astfel că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este incident în cauză.
În concluzie, Înalta Curte consideră că este fondată numai critica privind aplicarea altor criterii decât cele menţionate în art. 505 Cod de procedură penală, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de care vor fi admise recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti modificată în parte decizia recurată, în sensul că va fi obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la 500.000 lei, reprezentând daune morale, către reclamantă. Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Analizând celelalte critici formulate în cele trei recursuri, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate pentru argumentele ce succed:
Nu poate fi considerată ca fondată susţinerea recurentului Statul Român în sensul că privarea de libertate a reclamantei a fost dispusă în mod legal, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţie.
Recurentul îşi motivează această concluzie prin faptul că instanţa europeană a decis că o hotărâre de condamnare pronunţată în primă instanţă împotriva căreia s-a făcut apel justifică deţinerea celui condamnat, în caz contrar fiind exclusă posibilitatea arestării celui trimis în judecată la sfârşitul audierii în care s-a pronunţat condamnarea, oricare ar fi căile de atac ce le-ar putea exercita.
Înalta Curte consideră că acest argument nu poate justifica caracterul legal al privării de libertate dispusă şi încetată anterior soluţiei de condamnare care a avut loc în apel, după ce în primă instanţă inculpata a fost achitată, ocazie cu care s-a dispus şi revocarea arestării preventive pentru argumentele menţionate în hotărârea de achitare, argumente care susţin nelegalitatea măsurii privative de libertate, cerinţă stabilită în art. 504 pct. 3 C. proc. pen.
Soluţia de condamnare, desigur nedefinitivă, poate naşte prezumţia că, la un anumit moment al desfăşurării procesului penal, instanţa a apreciat că sunt întrunite elementele infracţiunii, deci, implicit şi temeiurile cerute pentru aplicarea unei măsuri privative de libertate.
Însă aceeaşi prezumţie, de această dată în sens contrar, se aplică şi în ipoteza în care se constată că nu sunt întrunite elementele infracţiunii şi deci nu poate fi dispusă condamnarea inculpatului, spre pildă cu ocazia pronunţării unei soluţii de achitare. În cazul în care nu a fost dispusă nici o măsură preventivă, nimic nu îl împiedică pe judecător ca să dispună arestarea inculpatului pentru prima dată în şedinţa în care se pronunţă soluţia de condamnare, astfel că nu poate fi primită critica recurentului că orice condamnare dovedeşte caracterul legal al privării de libertate dispusă anterior.
Înalta Curte consideră că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile legii mai favorabile inculpatului, astfel că, în măsura în care legea internă este mai favorabilă, în ceea ce priveşte posibilitatea de acordare de despăgubiri pentru erori judiciare, comparativ cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se va aplica cu prioritate reglementarea internă.
Art. 5 alin. (1) şi (3) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reglementează principiul că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cât şi excepţiile de la această regulă, printre acestea aflându-se şi aceea că este permisă privarea de libertate în situaţia în care inculpatul a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile bănui că a săvârşit o infracţiune sau când au existat motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
O astfel de excepţie este reglementată în dreptul intern român, în art. 136 Cod de procedură penală care enumeră măsurile preventive, respectiv: reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea preventivă.
Astfel, art. 148 (fost art. 146) C. proc. pen. permite arestarea preventivă a inculpatului când există probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală în anumite cazuri, printre care se regăsesc şi cele enumerate în art. 5 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cu toate acestea, legea română, în art. 504 alin. (3) C. proc. pen., prevede acordarea de despăgubiri în cazul în care măsura arestării este stabilită ca fiind nelegală, astfel cum s-a constatat în prezenta cauză prin sentinţa de achitare, prin care măsura arestării preventive a fost revocată, soluţie de altfel confirmată în final prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală.
Criteriile în raport de care se apreciază dacă există eroare judiciară şi pot fi acordate despăgubiri sunt enumerate în art. 504 C. proc. pen.
Potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite dacă, în urma rejudecării cauzei, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Acest alineat reprezintă un argument suplimentar în combaterea tezei că o soluţie de condamnare ar fi suficientă pentru a prezuma că măsura privativă de libertate, luată anterior condamnării nedefinitive, este una legală care nu ar permite acordarea de despăgubiri.
Alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol menţionează că are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Caracterul nelegal al restrângerii dreptului la libertate trebuie să fie stabilit de către procuror sau de către judecătorul cauzei penale, deoarece instanţei civile nu îi este îngăduit de lege să facă verificări.
Aceasta deoarece instanţei civile îi revine competenţa de a soluţiona numai chestiunile prealabile, nu şi pe cele prejudiciale, or art. 504 alin. (2) C. proc. pen. reglementează tocmai o chestiune prejudicială, aceea a stabilirii pe cale penală a nelegalităţii măsurii preventive.
În aceste condiţii, urmează a fi înlăturate criticile referitoare la neaplicarea art. 5 alin. (1) şi (3) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care ar justifica în speţă caracterul legal al arestării.
Referitor la modalitatea de acordare a daunelor materiale la care fac referire atât recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Public, cât şi reclamanta, Înalta Curte constată că în mod corect nu a fost inclusă în cuantumul despăgubirilor materiale suma de 10.080 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, luând în considerare destinaţia acestei sume, menţionată în chiar cuprinsul contractului de asistenţă juridică din 5 octombrie 2006, contract la care se face trimitere în cuprinsul celor două chitanţe de plată, aceea de onorariu pentru o altă acţiune, îndreptată împotriva Statului Român, care se va desfăşura la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Chiar dacă o astfel de acţiune ar avea legătură cu prezenta cauză, ea se referă la o fază procesuală ulterioară celei din prezentul recurs pentru care urmează a se acorda cheltuieli de judecată în măsura în care se va dovedi efectuarea lor.
De altfel, astfel cum a constatat şi instanţa de apel, contractul de asistenţă juridică din 5 octombrie 2006 este încheiat ulterior soluţionării procesului penal prin ordonanţa din data de 10 mai 2006, iar împrejurarea că s-a făcut referire la acest contract în prezenta acţiune, aspect care ar determina acordarea acestei sume cu titlu de cheltuieli de judecată în prezenta cauză, nu este suficientă pentru a considera că suma de bani respectivă ar avea altă destinaţie decât cea menţionată în contractul de asistenţă în care se precizează că banii sunt destinaţi unui proces ce se va desfăşura la Strasbourg, motiv pentru care suma nu va putea fi acordată nici cu titlu de daune materiale şi nici cu titlu de cheltuieli de judecată pentru prezenta cauză.
De asemenea, în mod corect în cuantumul cheltuielilor de judecată acordate a fost inclusă suma de 1500 lei, deoarece această sumă constituie onorariu de expertiză, probă care a fost efectuată în legătură cu cauza de faţă, astfel cum rezultă din cuprinsul ordonanţei din data de 10 mai 2006.
Nu prezintă relevanţă faptul că suma a fost menţionată prin raportare la un număr nou de dosar, deoarece acest dosar a fost creat ca urmare a dispoziţiei de delegare a D.I.I.C.O.T. Biroul Vrancea, la data de 20 septembrie 2005, pentru investigarea unei infracţiuni conexe, de spălare de bani, în scopul determinării împrejurării dacă mărfurile provin din contrabandă.
În consecinţă, suma plătită într-un dosar conex, disjuns din prezenta cauză, pentru efectuarea unei expertize care este determinantă asupra soluţiei ce se va pronunţa în prezentul dosar, pot fi incluse în cheltuielile de judecată acordate în această speţă.
Cu privire la greşita includere în cheltuielile de judecată a contravalorii pachetelor aduse reclamantei la locul de detenţie de către rude cu ocazia vizitelor efectuate, Înalta Curte consideră că acestea sunt cheltuieli care au fost determinate de procesul penal, aferente perioadei în care reclamanta s-a aflat în stare de arest, fiind evident că hrana astfel procurată a avut în vedere suplimentarea alimentaţiei din locul de deţinere, neputându-se stabili cu certitudine dacă aceleaşi sume ar fi fost plătite de reclamantă şi în stare de libertate.
Criticile reclamantei referitoare la starea sa actuală din punct de vedere material şi al stării de sănătate, nu vor fi analizate de către Înalta Curte deoarece se referă la aspecte de fapt invocate în susţinerea criteriilor de acordare a despăgubirilor, iar modul de apreciere a probelor nu mai constituie în prezent motiv de recurs.
Împrejurarea că recurenta este impozitată pentru despăgubirile acordate, nu poate constitui motiv de nelegalitate a deciziei din apel, deoarece instanţa investită cu o acţiune întemeiată pe art. 504 C. proc. pen., nu are obligaţia de a se preocupa de aspectele de ordin fiscal, acestea constituind o problemă ulterioară dobândirii în mod irevocabil a unei sume de bani.
Pentru argumentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul declarat de reclamanta S.V.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.V. împotriva Deciziei nr. 24/ A din 28 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva aceleaşi decizii, în sensul că modifică în parte decizia recurată astfel:
Obligă pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la 500.000 lei, reprezentând daune morale, către reclamantă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6740/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 6734/2010. Civil. Contestare recunoastere... → |
|---|
