ICCJ. Decizia nr. 6752/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6752/2010
Dosar nr. 2232/114/2009
Şedinţa din 15 decembrie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 25 mai 2009 reclamantul B.R.N. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru ca acest pârât să fie obligat la plata sumelor de 1.500.000 lei daune morale şi 2.500.000 lei daune materiale, datorate pentru prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a arestării sale nelegale, durata îndelungată a procesului penal, publicitatea negativă din mass-media din cauza căreia după 10 ani de studii teologice nu a mai fost hirotonisit la absolvirea Institutului Teologic.
Reclamantul a mai arătat că urmare a arestării a fost păgubit de sume importante de bani, reprezentând pierderile înregistrate la SC B.S. SRL, societate la care deţinea 25% din acţiuni şi care nu îşi mai desfăşoară activitatea din 2005.
Deoarece există o corelaţie directă între reţinerea şi trimiterea sa în judecată şi pierderile efective reprezentate din vânzarea forţată a activului la care era acţionar s-a considerat prejudiciat material cu suma pretinsă în acţiune şi demonstrată prin expertiza efectuată nu atât cu privire la cuantumul sumei cât la existenţa pagubei.
Pârâtul, prin întâmpinare a solicitat respingerea acţiunii.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Buzău, prin sentinţa civilă nr. 1001 din 30 oct.2009 a admis acţiunea formulată de reclamant şi l-a obligat pe pârât la plata sumelor pretinse.
Prima instanţă a reţinut că în speţă sunt incidente dispoz. art. 504 pct. 2 C. proc. pen. coroborate cu art. 48 alin. (1) din Constituţie, unde se arată că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.
Soluţia constituţională a fost în concordanţă cu reglementările prevăzute în art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, modificată prin Legea nr. 30/1994, potrivit cărora, în cazul anulării unei condamnări definitive, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări va fi despăgubită, conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv.
Tribunalul a apreciat că achitarea reclamantului determină temeinicia cererii acestuia în pretenţii.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău.
În esenţă, criticile formulate au vizat faptul că tribunalul nu a motivat hotărârea pe care a pronunţa-o, considerentele acesteia fiind doar consideraţii generale, fără o analiză concretă a probelor din dosar, nu a arătat criteriile de apreciere atunci când a acordat daunele morale, iar din sentinţă nu rezultă modul în care s-a stabilit cuantumul daunelor materiale, legătura de cauzalitate dintre faptul prejudiciabil şi prejudiciul material produs, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 505 C. pr. penală.
S-a mai susţinut că reclamantul nu a produs niciun minim de probaţiune din care să rezulte prejudiciul moral.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 41 din 2 martie 2010 a admis apelurile, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.
Curtea a reţinut întemeiate criticile formulate, în sensul că, prima instanţă nu a motivat soluţia pe care a pronunţat-o.
Tribunalul nu s-a preocupat să stabilească dacă arestarea ilegală a reclamantului i-a produs acestuia daunele materiale pretinse, dacă da în ce constau şi care este cuantumul lor.
Curtea a reţinut că, dacă în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, acesta este la aprecierea judecătorului în funcţie de criteriile consacrate de practica judiciară şi a CEDO, în ceea ce priveşte daunele materiale acestea necesită administrarea de probatorii certe, în raport de care pot fi acordate sau nu.
Cum soluţia primei instanţe nu este motivată nici sub aspectul daunelor materiale şi nici sub cel al daunelor morale, Curtea a reţinut că nu poate să îşi exercite controlul judiciar fiind necesară desfiinţarea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului pentru a se stabili împrejurările de fapt ale speţei, în raport de care se pot aplica dispoziţiile legale incidente, argumente ce urmează a fi dezvoltate în considerentele sentinţei.
Reclamantul B.R.N. a declarat recurs împotriva acestei decizii în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Critica de nelegalitate vizează faptul că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că prima instanţă nu a motivat sentinţa apelată, atât timp cât aceasta a stabilit ca fiind incidente în speţă dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., art. 48 alin. (1) Constituţia României şi art. 3 din Protocolul nr. VII la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, modificată prin Legea nr. 30/1994, fiind vorba despre o eroare judiciară.
Aspectul referitor la acordarea daunelor morale a fost pe deplin motivat de tribunal care a reţinut că, indiferent de perioada de arestare a reclamantului, acesta a fost în atenţia negativă a presei locale şi a suferit traume psihice deosebite cu consecinţe în familie şi societate, argumentaţie mai mult decât convingătoare, chiar dacă nu a fost dezvoltată în considerente pe larg.
Recurentul susţine că, în ceea ce priveşte acordarea daunelor materiale, tribunalul a avut în vedere probele cu înscrisuri, expertiza contabilă dispusă în cauză, din care a rezultat că în perioada 2002-2008 şi-a concentrat activitatea asupra procesului penal desfăşurat pe mai multe cicluri procesuale, ceea ce a cauzat declinul activităţilor societăţilor la care era acţionar şi costul cheltuielilor de transport privitoare la deplasarea sa, a avocatului şi a martorilor.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, a arătat că staţiile de benzină pe care le deţinea familia sa nu au mai realizat beneficii, ca o consecinţă negativă a publicării în presa locală şi centrală a unor articole defăimătoare la adresa sa şi a tatălui său. Un alt prejudiciu care i s-a creat a fost punerea sechestrului asigurător pe toate bunurile mobile şi imobile pentru producerea unui prejudiciu de 330.047 lei, prejudiciu care ulterior s-a stabilit că nu există.
Dacă nu ar fi fost victimele unei erori judiciare provocate de organele fiscale şi cele de urmărire penală benzinăriile pe care le aveau în proprietate, situate în vaduri comerciale de grad 0 şi hotelul, pe care a fost forţat să îl vândă prin licitaţie ar fi adus profituri foarte mari.
Recurentul dezvoltă totodată argumente în susţinerea prejudiciului moral care i-a fost cauzat, constând, în principal, în înlăturarea sa de la hirotonisirea ca preot ortodox.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Din sentinţa penală nr. 188 din 1 februarie 2007 a Judecătoriei Constanţa, definitivă prin decizia penală nr. 395 din 5 octombrie 2007 a Tribunalului Constanţa şi decizia penală nr. 49/ P din 29 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, rezultă că reclamantul, în baza dispoz. art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 26 rap. la art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplic. art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 26 rap. la art. 2151 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 26 rap. La art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 26 rap. la art. 289, art. 291 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a constatat că acesta a fost reţinut la data de 5 iunie 2002 şi a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpaţilor B.A. şi B.R.N., prin ordonanţele din IJP Buzău din 8 februarie 2002.
În prezenta cauză reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune în despăgubiri materiale şi morale pentru perioada celor 24 de ore de detenţie, prejudiciile create prin reţinerea sa nelegală, prin înscrierea în cazierul său a faptului că a fost trimis în judecată, publicitatea care s-a făcut procesului penal care a atras pierderi materiale, împiedicarea sa de la a-şi exercita profesia pentru care s-a pregătit şi, în general, i-a fost cauzată o puternică traumă morală şi psihică.
În limitele acestei învestiri, instanţa de fond avea obligaţia să analizeze raporturile juridice dintre părţi având în vedere starea de fapt şi de drept invocată în susţinerea acţiunii.
Faptul că prima instanţă identifică textele de lege incidente în materia răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare nu este suficient pentru a asigura temeiul legal al unei hotărâri care trebuie să realizeze o aplicare în concret a textelor de lege faptelor deduse judecăţii.
Aceasta deoarece analiza realizată de instanţă trebuie să fie una punctuală, bazată pe probele cauzei, iar nu pe considerente de ordin general, valabile în toate pricinile de aceeaşi natură.
În mod corect instanţa de apel a constatat că modalitatea în care tribunalul apreciază, potrivit considerentelor sentinţei, asupra temeiniciei pretenţiilor reclamantului, este echivalentă unei nemotivări a soluţiei.
Astfel, prima instanţă a găsit întemeiată pretenţia reclamantului aşa cum a fost ea formulată, în ceea ce priveşte daunele morale, reţinând că reclamantul a fost reţinut şi achitat ulterior, după un proces cu durata considerabilă respectiv 2002-2008 nu din vina sa, fiind ignorate criteriile legale dispuse de art. 505 alin. (2) C. proc. pen., care trebuie să stea la baza stabilirii de către instanţă a întinderii reparaţiei.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, în funcţie de care instanţa are posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor, dar şi să stabilească cuantumul sumei de bani corespunzătoare pentru a repara prejudiciul moral produs, raportat la probele cauzei.
Cât priveşte daunele materiale, determinarea lor de către tribunal nu a avut la bază analiza probatoriului administrat, tribunalul apreciind de o manieră generală că reclamantul a suferit pierderi ca urmare a lungului proces penal, cu deplasări periodice Buzău-Constanţa şi cu un consum psihic şi nervos, cu repercusiuni ce nu pot fi înlăturate.
Aceste consideraţii mult prea generale nu sunt însă apte să determine cu certitudine prejudiciul şi întinderea acestuia, lăsând loc arbitrarului.
Totodată tribunalul nu a analizat îndreptăţirea reclamantului la măsurile reparatorii prevăzute de dispoz. art. 504 C. proc. pen., cauza care să antreneze răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat din eroarea săvârşită în procesul penal.
Cum prima instanţă nu a examinat aceste aspecte ce ţin de fondul cauzei şi de adevăratele raporturi juridice dintre părţi, faţă de neconformarea judecătorului fondului la exigenţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ. în ce priveşte redactarea considerentelor unei hotărâri, ce atrage nulitatea actului jurisdicţional în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., soluţia procesuală a instanţei de apel este la adăpost de critică.
Astfel, o hotărâre judecătorească nemotivată sau insuficient motivată face imposibilă exercitarea controlului judecătoresc pricinuind părţilor o vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acesteia.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, presupune motivarea hotărârii judecătoreşti, respectiv arătarea problemelor de drept şi de fapt care au determinat convingerea judecătorului în a aprecia incidenţa anumitor dispoziţii legale în raportul juridic dedus judecăţii.
Prin urmare cum legalitatea sau nelegalitatea măsurilor penale dispuse împotriva reclamantului, nu pot constitui obiect al examinării în recurs şi cum criticile aduse deciziei din apel sunt nefondate, pentru considerentele precedente recursul va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.R.N. împotriva deciziei civile nr. 41 din 2 martie 2010 a Curţii de Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 704/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6756/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
