ICCJ. Decizia nr. 6734/2010. Civil. Contestare recunoastere paternitate. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6734/2010
Dosar nr. 3512/1/2010
Şedinţa publică din 10 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 3 aprilie 2008 sub nr. 5538/325/2008 pe rolul Judecătoriei Timişoara, reclamanta S.V.D. a formulat, în temeiul art. 58 alin. (1) şi (2) C. fam., în contradictoriu cu pârâţii S.G. şi Primăria municipiului Timişoara, Direcţia de Evidenţă a Persoanelor, Serviciul de Stare Civilă, acţiune în contestarea recunoaşterii paternităţii minorei S.A.T. de către pârâtul S.G., prin declaraţia autentificată de Biroul Notarial Confides din 12 februarie 2008, iar pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei Primăria municipiului Timişoara, Direcţia de Evidenţă a Persoanelor, Serviciul de Stare Civilă la anularea eventualelor menţiuni înscrise în registrul de stare civilă în baza acestui act.
Prin sentinţa civilă nr. 15070 din 27 noiembrie 2008, Judecătoria Timişoara a admis excepţia de necompetenţă teritorială a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Sector 3 Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 159 pct. 3, art. 5 şi art. 19 C. proc. civ.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.V.D., solicitând modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii excepţiei de necompetenţă teritorială a Judecătoriei Timişoara şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare aceleiaşi instanţe, iar în subsidiar, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul declinării competenţei de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Sector 3 Bucureşti.
Prin cererea depusă în şedinţă publică la data de 5 mai 2009, reclamanta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 158 alin. (3) teza I C. proc. civ., în ceea ce priveşte instituirea termenului de 5 zile de a pronunţare pentru formularea căii de atac a recursului împotriva hotărârii de declinare a competenţei, text de lege ce încalcă dispoziţiile art. 21 din Constituţia României privind accesul liber la justiţie, art. 24 alin. (1) privind garantarea dreptului la apărare, art. 129 privind folosirea căilor de atac şi art. 6 CEDO.
Prin încheierea de şedinţă din 2 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, în Dosarul nr. 5538/325/2008, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu motivarea că în privinţa dispoziţiilor legale referitor la care se invocă excepţia, şi anume, art. 158 alin. (3) teza I C. proc. civ. nu este îndeplinită cerinţa legăturii cu cauza care se judecă.
Prin decizia civilă nr. 1011 din 10 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii de şedinţă din 2 iunie 2009 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, reţinând, în esenţă, că aceasta nu a dovedit interesul legitim şi actual în susţinerea excepţiei, şi nici îndeplinirea cerinţei legăturii dintre art. 158 alin. (3) C. proc. civ. cu soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză.
Prin cererea depusă în şedinţa publică din 19 ianuarie 2010, reclamanta a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu judecarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 158 alin. (1) C. proc. civ., în raport de dispoziţiile art. 21, 24 alin. (1), 129 din Constituţie şi art. 6 CEDO.
Prin încheierea de şedinţă din 2 februarie 2010, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, constatând că textul legal al cărui control de constituţionalitate se solicită nu are legătură cu cauza dedusă judecăţii.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă sub nr. 5538.1/325/2008.
În şedinţa publică din 23 martie 2010, reclamanta, prin reprezentant, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, depunând note scrise în acest sens şi a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei arătate.
În susţinerea excepţiei, reclamanta a arătat că termenul de 48 de ore de la pronunţare în care poate fi atacată cu recurs încheierea de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale restrânge dreptul la apărare al părţilor prezente la dezbateri şi accesul la justiţie, deoarece acestea sunt obligate să promoveze o cale de atac fără să cunoască considerentele încheierii pronunţate, pentru a motiva recursul.
A mai arătat că nu se asigură petentului posibilitatea de a lua cunoştinţă despre motivarea hotărârii pe fond, despre existenţa recursului, despre motivele de recurs şi despre termenul stabilit pentru judecarea acestuia, astfel încât acesta se află în imposibilitatea de a-şi formula apărarea, precum şi de a o susţine în scris sau oral în faţa instanţei de recurs, neexistând un echilibru procesual între părţi, aspect de natură să conducă la încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 CEDO.
Prin încheierea de şedinţă din 13 aprilie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, pentru lipsa legăturii cu cauza.
În urma declarării prezentului recurs împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din 13 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, prin încheierea din 20 aprilie 2010, această instanţă a dispus, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, suspendarea recursului declarat de reclamantă împotriva încheierii din 2 februarie 2010 a Tribunalului Timiş, până la soluţionarea, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a recursului declarat de către aceeaşi reclamantă, împotriva încheierii de şedinţă din 13 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara.
Prin recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 13 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 3512/1/2010, reclamanta a arătat că în mod nelegal a fost respinsă sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei invocate, aceasta întrunind condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege.
A mai arătat că prin excepţia invocată se aduce atingere dreptului la un proces echitabil, precum şi principiului oralităţii procesului civil, iar instanţei nu-i revenea decât obligaţia de a cerceta doar dacă o asemenea excepţie a mai fost invocată şi dacă este admisibilă.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, ce are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Tot astfel, art. 2 alin. (3) din acelaşi act normativ dispune că instanţa de contencios constituţional se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Ca atare, în calea extraordinară de atac exercitată împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a instanţei de control constituţional, va fi examinată respectarea, de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, a cerinţelor impuse de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.
În speţă, având a aprecia asupra admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că instanţa a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi alin. (6) din Legea nr. 47/1992 atunci când a constatat că nu se impune învestirea instanţei de contencios constituţional cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, nefiind întrunite cerinţele textului legal care să facă posibilă sesizarea, respectiv, dispoziţiile invocate de către recurenta-reclamantă ca fiind neconstituţionale nu au legătură cu cauza.
Astfel, recurenta-reclamantă a invocat neconstituţionalitatea art. 29 alin. (6) (în prezent alin. (5)) din Legea nr. 47/1992, apreciind că acestea încalcă dispoziţiile art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 alin. (1) din Constituţie referitor la garantarea dreptului la apărare şi ale art. 129 din Constituţie privind folosirea căilor de atac, dar şi ale art. 6 CEDO.
Textul legal a cărui neconstituţionalitate se invocă stabileşte că „dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.”
Este evident că o normă care nu face decât să reglementeze regimul căii de atac a încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale nu poate avea legătura impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 cu soluţionarea cauzei în cadrul căreia s-a invocat excepţia, nici prin raportare la acţiunea în contestarea recunoaşterii de paternitate şi nici prin raportare la soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, întrucât judecata propriu-zisă a acesteia din urmă nu este influenţată de calea de atac căreia îi va fi supusă hotărârea atacată.
Judecata cererii de sesizare a Curţii Constituţionale nu poate fi determinată în nici un fel de regimul căii de atac căreia îi este supusă încheierea dată în această materie, pentru a se putea susţine că există legătură între pretinsa neconstituţionalitate a art. 29 alin. (6) (actual alin. (5)) din Legea nr. 47/1992 şi soluţionarea cauzei având acest obiect.
Natura cauzei şi gradul jurisdicţional sunt elementele care determină calea de atac căreia îi este supusă judecata finalizată prin hotărârea pronunţată, iar reglementarea dată căilor de atac, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, reprezintă o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil, a principiului liberului acces la justiţie şi a egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
Excepţia de neconstituţionalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea ei impune justificarea unui interes, a cărui existenţă se stabileşte prin verificarea pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit.
Cerinţa de pertinenţă a excepţiei de neconstituţionalitate exprimă legătura obiectivă între aceasta şi litigiul în cadrul căreia a intervenit, condiţie care nu este îndeplinită în cauză.
Constatarea inadmisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate este o obligaţie legală a instanţei de judecată de drept comun şi nu reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil ori a principiului egalităţii armelor juridice, cum greşit susţine recurenta-reclamantă, întrucât dreptul de acces la un tribunal nu este absolut, ci poate fi supus unor limitări ce ţin mai ales de necesitatea îndeplinirii unor condiţii de admisibilitate, astfel încât nici dreptul de sesizare a Curţii Constituţionale pe cale de excepţie nu poate fi absolut.
Dimpotrivă, formularea repetată a unor excepţii de neconstituţionalitate care nu justifică condiţiile de admisibilitate astfel cum sunt prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, are drept consecinţă tergiversarea soluţionării pe fond a cauzei şi, indirect, încălcarea dreptului la un proces echitabil al celorlalte părţi angrenate în procesul civil.
Criticile recurentei potrivit cărora instanţei învestite cu soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale nu-i revenea decât rolul de a verifica îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate şi dacă excepţia a mai fost invocată, nu pot fi reţinute, întrucât instanţa s-a conformat obligaţiei ce-i revenea în acest sens, constatând, în mod corect, că excepţia de neconstituţionalitate nu întruneşte aceste condiţii din perspectiva legăturii cu cauza, aspect faţă de care era irelevant faptul dacă aceasta a mai fost invocată sau nu într-un alt context.
Pentru aceste considerente, făcând aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.V.D. împotriva încheierii din 13 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6745/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 6732/2010. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
