ICCJ. Decizia nr. 6749/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6749/2010
Dosar nr. 2238/84/2007
Şedinţa publică din 15 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3034 din 18 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Sălaj, s-a respins contestaţia reclamantei I.E.M. împotriva deciziei nr. 456 din 20 august 2007 emisă de Centrul de Cercetări Biologice Jibou - Grădina Botanică Jibou, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, la data de 5 februarie 2002, reclamanta a notificat, prin executorul judecătoresc, solicitarea privind restituirea imobilului înscris în CF Jibou în natură, constând în 9,0787 ha şi conacul „Castelul Wesselenyi", în calitate de moştenitoare a proprietarei tabulare E.W..
Solicitanta a menţionat că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, i s-au acordat despăgubiri în cuantum de 230 milioane ROL, iar valoarea actuală a terenului şi construcţiilor este de 17 miliarde ROL. În drept, notificarea a fost întemeiată pe prevederile art. 19 Legea nr. 10/2001.
Prin decizia nr. 456/2007, Centrul de Cercetări Biologice Jibou, Grădina Botanică Jibou, a admis în parte cererea de restituire în natură, stabilind restituirea în natură a unei părţi din imobil, compus din teren cu suprafaţa de 6 . 894 mp, cu 1/2 din construcţia conac şi construcţia cu suprafaţa de 151 mp denumită Casa Romană, pe care le deţine, diferenţa fiind deţinută de oraşul Jibou şi pentru aceasta competenţa emiterii dispoziţiei revine primarului.
Restituirea în natură este condiţionată de rambursarea sumei de 229.033.200 ROL, reprezentând valoarea despăgubirii primite în baza Legii nr. 112/1995, care urmează să fie actualizată cu indicele de inflaţie stabilit conform legislaţiei în vigoare, s-a mai arătat prin decizie.
S-a reţinut că antecesoarea reclamantei a fost proprietara tabulară asupra imobilului din CF Jibou, compus din conac şi o suprafaţă iniţială de 94.787 mp.
Expertiza topografică efectuată a reţinut că, în timp, suprafaţa de mai sus a suferit mai multe dezmembrări, la această dată imobilele în litigiu fiind înscrise în aceeaşi carte funciară, teren cu conac în suprafaţă de 88.537 mp, din care 79.729 mp se află în folosinţa Grădinii Botanice Jibou.
Potrivit menţiunilor CF, terenul şi conacul au intrat în patrimoniul Statului Român prin efectul Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare şi al Decretului nr. 83/1949, de completare a acestei legi.
Prin sentinţa civilă nr. 5402/1997 a Judecătoriei Zalău, intrată în puterea lucrului judecat, s-a statuat că reclamanta I.E.M. este îndreptăţită la acordarea unor despăgubiri în cuantum de 166.665.819 ROL vechi, pentru conacul înscris în CF Jibou.
Sub condiţia restituirii acestei sume, actualizate, pârâtul a decis restituirea în natură pentru 1/2 parte din edificiul „conac" şi în întregime a construcţiei „Casa Romană", împreună cu 6.894 mp teren.
Probele dosarului atestă că destinaţia dată de stat imobilului expropriat din patrimoniul antecesoarei reclamantei nu contravine scopului şi principiilor Legii nr. 187/1945 şi că nicio dispoziţie imperativă a acestei legi nu a fost încălcată în procedura exproprierii, ceea ce atrage concluzia că preluarea s-a făcut cu titlu valabil, încât nu poate fi restituit în natură solicitantei.
Astfel, prin Ordinul nr. 3092/1974 al Ministerului Educaţiei şi învăţământului, a luat fiinţă Staţiunea Tinerilor Naturalişti din oraşul Jibou, ca instituţie în subordinea Consiliului popular al judeţului Sălaj.
Prin H.G. nr. 565/1990 se înfiinţează Centrul de Cercetări Biologice Jibou, personalul şi baza materială a Staţiunii Tinerilor Naturalişti fiind preluate de către persoana juridică nou înfiinţată.
Centrul, potrivit actului normativ menţionat, desfăşoară „activităţi de cercetare în domeniul ştiinţelor naturale şi biologiei, educaţie-formare-specializare şi producţie, activităţi muzeistice şi turistice".
Utilitatea publică a activităţilor desfăşurate de către pârât, în imobilele litigioase, este de necontestat.
S-a reţinut că fac parte din domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, bunurile dobândite de către stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în baza unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei şi a legilor în vigoare la acea dată, în speţă, exproprierea fiind făcută în baza Legii nr. 187/1945. Bunurile din domeniul public, în sensul enunţat anterior, sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
Potrivit art. 1 pct. 5 din lista anexă la Legea nr. 213/1998, constituie domeniu public al statului şi terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetare ştiinţifică, parcurile naţionale şi rezervaţiile naturale.
Chiar dacă amintitele prevederi legale nu se referă în mod explicit la grădinile botanice este evident că întreaga activitate a pârâtului este circumscrisă unui interes public.
Expertizele efectuate în cauză au relevat că, în fiecare dintre edificatele existente pe terenul revendicat, se desfăşoară activităţi specifice scopului pentru care Centrul de Cercetări Biologice Jibou a fost înfiinţat, acestea - terenul şi clădirile, constituindu-se într-un ansamblu unic, prin segmentarea căruia acest scop nu ar mai putea fi îndeplinit.
Cu aceste argumente, instanţa a constatat că restituirea în natură a imobilelor menţionate în contestaţie nu este posibilă, astfel că cererea reclamantei a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta I.E.M., precum şi pârâtul Centrul de Cercetări Biologice Jibou-Grădina Botanică.
Prin decizia civilă nr. 163/A din 15 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi de familie, s-a dispus admiterea apelului declarat de reclamanta I.E.M., precum şi a apelului declarat de pârâtul Centrul de Cercetări Biologice Jibou împotriva sentinţei civile sus-menţionate, pe care Curtea a anulat-o şi a reţinut cauza spre rejudecare întrucât încheierea de dezbateri a primei instanţe nu a fost semnată, ceea ce conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 147 C. proc. civ. şi la nulitatea hotărârii pronunţate în aceste condiţii.
În evocarea fondului, prin decizia civilă nr. 25/A din 5 februarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamanta I.E.M. şi, în consecinţă, a anulat art. 4 din decizia nr. 456 din 20 august 2007 emisă de pârâtul Centrul de Cercetări Biologice Jibou - Grădina Botanică Jibou, a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile Tidului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilele construcţii, constând în fosta casă a inginerului agronom, în forma existentă la data preluării, în suprafaţă de 389,55 mp şi grajd, edificate pe terenul din CF Jibou, precum şi pentru terenul în suprafaţă de 71.712,5 mp, din CF Jibou; a respins acţiunea în ceea ce priveşte construcţiile pavilionului „C" spaţii de cazare şi pivniţă; a menţinut celelalte prevederi ale deciziei nr. 456 din 20 august 2007 emisă de pârâtul Centrul de Cercetări Biologice Jibou - Grădina Botanică Jibou şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 9.393,32 ROL cheltuieli de judecată parţiale la fond şi în apel.
În rejudecare, Curtea a reţinut următoarele:
Reclamanta a solicitat modificarea, în parte, a deciziei nr. 456 din 20 august 2007 emisă de pârât, în sensul obligării acestuia la restituirea tuturor construcţiilor care sunt în posesia şi folosinţa sa, după cum urmează: pavilionul „C" spaţii de cazare, grajdul, fosta cantină a liceului, fosta casă a inginerului agronom (parţial, fără adăugirile executate de la deposedarea proprietarei) şi pivniţa, restituirea terenului aferent construcţiilor, în întregime, cu excepţia suprafeţelor ocupate de construcţiile edificate în perioada de la deposedare şi până la depunerea notificării, cu cheltuieli de judecată.
La data de 5 februarie 2002, reclamanta a formulat notificarea, prin executorul judecătoresc, solicitând restituirea imobilului înscris în CF Jibou în natură, constând în 9,4787 ha şi conacul „Castelul Wesselenyi, în calitate de moştenitoare a proprietarei tabulare E.W..
Prin decizia nr. 456/2007, Centrul de Cercetări Biologice Jibou, Grădina Botanică Jibou, a admis, în parte, cererea de restituire în natură, stabilind restituirea în natură a unei părţi din imobil, compus din teren cu suprafaţa de 6.894 mp, cu 1/2 din construcţia conac şi construcţia cu suprafaţa de 151 mp denumită Casa Romană, pe care le deţine, diferenţa fiind deţinută de oraşul Jibou şi pentru aceasta, competenţa emiterii dispoziţiei revine primarului. Restituirea în natură este condiţionată de rambursarea sumei de 229.033.200 ROL, reprezentând valoarea despăgubirii primite în baza Legii nr. 112/1995.
Prin aceeaşi decizie s-a respins cererea de restituire pentru diferenţa de teren, întrucât nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Pârâtul a mai emis o decizie cu nr. 415 din 01 iulie 2008 pentru soluţionarea aceleiaşi notificări din 5 februarie 2002.
Prin primul articol al acestei decizii s-a arătat că s-a revocat decizia nr. 456/2007.
Conţinutul acestei decizii este parţial identic cu cel al deciziei nr. 456/2007, în sensul că se dispune restituirea în natură a aceluiaşi imobil, dar se mai arată că, pentru terenul intravilan nerestituit în natură, se propune acordarea de despăgubiri, iar pentru terenul extravilan se respinge cererea deoarece nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
Această decizie, cu nr. 415 din 01 iulie 2008, nu a fost atacată de către reclamantă.
Prin dispoziţia din 31 iulie 2009 emisă de Primarul oraşului Jibou, în soluţionarea aceleiaşi notificări din 5 februarie 2002, se restituie în natură reclamantei 1/2 din construcţia „Conac", construcţie „Casa Romană" şi „ateliere de sport", teren în suprafaţă de 1.550,5 mp, curte interioară în suprafaţă de 4.631 mp, iar pentru 9.999 mp se propune acordarea de despăgubiri.
Antecesoarea reclamantei a fost proprietara tabulară asupra imobilului din CF Jibou, compus din conac şi o suprafaţă iniţială de 94.787 mp, imobil adus în această CF din CF Jibou.
Prin sentinţa civilă nr. 5402/1997, intrată în puterea lucrului judecat, s-a statuat că reclamanta I.E.M. este îndreptăţită la acordarea unor despăgubiri în cuantum de 166.665.819 ROL vechi, pentru conacul înscris în CF Jibou.
Expertiza topografică efectuată de expert A.N. a reţinut că, în timp, suprafaţa de mai sus a suferit mai multe dezmembrări, la această dată imobilele în litigiu fiind înscrise în aceeaşi carte funciară, teren cu conac în suprafaţă de 88.537 mp, din care 79.729 mp se află în folosinţa Grădinii Botanice Jibou.
Acelaşi expert a reţinut că, în prezent, mai precis din 1997, o suprafaţă de 76.930 mp este situată în intravilan şi 17.857 mp în extravilan, iar, în anul 1949, aproximativ 1/3 din teren era situat în intravilan, iar diferenţa de 2/3 era situată în extravilan.
Pe acest teren pârâtul a construit mai multe sere, sediul administrativ, complexul de cazare.
Terenul este traversat de reţele de apă, canalizare, gaze naturale, termoficare, parte pentru uzul pârâtului, parte pentru uzul unor terţi.
Potrivit menţiunilor din CF, terenul şi conacul au intrat în patrimoniul Statului Român, prin efectul Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare şi al Decretului nr. 83/1949, de completare a acestei legi.
Imobilul construcţie, constând în fosta casă a inginerului agronom, în forma existentă la data preluării, avea o suprafaţă de 389,55 mp, iar grajdul nu a suferit nicio modificare de suprafaţă de la data preluării, ambele construcţii fiind edificate, la data preluării, pe terenul din CF Jibou.
Potrivit procesului verbal din data de 07 august 1962, suprafaţa de 7,22 ha a fost predată, de Ocolul Silvic Jibou, Şcolii Medii Jibou, în vederea constituirii ca parc experimental de ştiinţele naturii.
Prin Ordinul nr. 3092/1974 al Ministerului Educaţiei şi învăţământului a luat fiinţă Staţiunea Tinerilor Naturalişti din oraşul Jibou, ca instituţie în subordinea Consiliului popular al judeţului Sălaj.
Prin H.G. nr. 565/1990 s-a înfiinţat Centrul de Cercetări Biologice Jibou, personalul şi baza materială a Staţiunii Tinerilor Naturalişti fiind preluate de către persoana juridică nou înfiinţată, art. 1 şi 6.
Centrul, potrivit actului normativ menţionat, desfăşoară „activităţi de cercetare în domeniul ştiinţelor naturale şi biologiei, educaţie-formare-specializare, microproducţie, activităţi muzeistice şi turistice", art. 2 H.G. nr. 565/1990.
Prin H.G. nr. 748/1990, s-au modificat art. 3 şi 4 din actul normativ anterior menţionat, potrivit acestuia, Centrul de Cercetări Biologice Jibou funcţionează în subordinea Direcţiei generale a cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice de pe lângă Ministerul învăţământului şi Ştiinţei, precum şi a Consiliului judeţean Sălaj, iar unitatea funcţionează în regim de finanţare mixt: autofinanţare pentru activitatea de cercetare-producţie şi cu finanţare de la bugetul statului pentru activitatea grădinii botanice, muzeului, producţiei de plante, laboratoarelor, pentru prestări didactice.
Imobilul „pivniţă" a fost cumpărat de către Centrul de Cercetări Biologice Jibou, de la SC V.S. SA Sălaj Zalău, cu preţul de 1.171.270 ROL, fiind identificat ca beci; construcţia adiacentă beciului, compusă dintr-o sală de marmură, terasă şi cameră protocol, două camere mansardate; magazie materiale, potrivit înscrisului intitulat „proces-verbal, din data de 21 octombrie 1991.
Acest imobil construcţie se regăseşte pe două terenuri cu numere topografice diferite, acest din urmă teren fiind o enclavă înconjurată de terenul cu primul nr. top. şi nefiind revendicat în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, doar primul teren fiind menţionat în notificarea formulată de către reclamantă.
În ce priveşte terenul extravilan, Curtea reţine că, potrivit art. 35 alin. (2) şi (3) Legea nr. 18/1991 „Terenurile proprietate de stat, administrate de institutele şi staţiunile de cercetări ştiinţifice, agricole şi silvice, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi a animalelor de rasă, precum şi din administrarea Institutului pentru Testarea şi înregistrarea Soiurilor de Plante de Cultură şi a centrelor sale teritoriale aparţin domeniului public şi rămân în administrarea acestora. Dispoziţiile alin. (2) se aplică şi terenurilor proprietate de stat folosite, la data prezentei legi, de unităţile de învăţământ cu profil agricol sau silvic şi care trec în administrarea acestora".
Centrul de Cercetări Biologice Jibou are atât caracterele unui institut de cercetări ştiinţifice, cât şi pe cele ale unei unităţi de învăţământ cu profil agricol sau similar, potrivit art. 2 H.G. nr. 565/1990.
Oricum, prin prisma acestui text legal, al art. 35 alin. (2) şi (3) Legea nr. 18/1991, terenul deţinut de Centrul de Cercetări Biologice Jibou nu făcea obiectul Legii nr. 18/1991.
Prin O.U.G. nr. 102/2001, textul art. 31 Legea nr. 1/2000, referitor la restituirea unor imobile reprezentând exploataţii agricole preluate în baza Decretului nr. 83/1949, a fost abrogat. Soluţia legislativă are ca temei ideea că, în cazul reglementat de acest text, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Rezultă, aşadar, că imobilele administrate de o staţiune de cercetare din agricultură, sau similară, indiferent dacă, la origine, au fost sau nu exploataţii agricole, nu cad sub incidenţa Legii fondului funciar nr. 18/1991 (republicată) şi nici a Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere (solicitate potrivit Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 169/1997), ci cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, fiind admisibile măsurile reparatorii, prin echivalent, în condiţiile art. 10 alin. (2) din această lege, chiar dacă sunt terenuri extravilane, deoarece intenţia legiuitorului a fost doar de a delimita domeniul de aplicare a celor două legi şi, eventual, de a nu se acorda o dublă despăgubire. În cazul în care un imobil, chiar teren extravilan, nu face obiectul legilor fondului funciar nimic nu interzice de a se acorda reparaţie în temeiul Legii nr. 10/2001, aceasta fiind, până la urmă, şi finalitatea legii, de a fi o lege reparatorie.
Aceasta cu atât mai mult cu cât art. 8 Legea nr. 10/2001 nu face vorbire despre terenuri intravilane sau extravilane, ci doar despre terenuri al căror regim juridic este reglementat de legile fondului funciar.
Mai trebuie menţionat că pct. 8.1. alin. (2) din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003 prevede că: „Ţinând seama că legiuitorul a avut în vedere şi acele imobile care nu au fost încă restituite, prin formularea şi nerestituite cuprinsă la art. l din lege, rezultă că domeniul de reglementare al legii are şi caracter de complinire în raport cu celelalte acte normative cu caracter reparatoriu din domeniul imobiliar, inclusiv din fondul funciar, în sensul că domeniul de reglementare al acesteia acoperă şi acele terenuri din intravilanul localităţilor care, până la intrarea în vigoare a acesteia, respectiv 14 februarie 2001, nu au fost restituite integral persoanelor îndreptăţite".
Trebuie subliniat că acest caracter de complinire al Legii nr. 10/2001 se referă şi la terenurile extravilane care nu sunt reglementate de legile fondului funciar, dată fiind formularea art. 8 din Lege, care nu face vorbire despre terenuri intravilane sau extravilane, ci doar de terenuri al căror regim juridic este reglementat de legile fondului funciar, dată fiind şi formularea art. 2 alin. (1) lit. h) Legea nr. 10/2001, care vorbeşte de „orice alte imobile".
În concluzie, reclamantei i se cuvin despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi pentru terenul extravilan.
Cât priveşte dispoziţia ulterioară, din 01 iulie 2008, emisă de pârât, prin care se revocă dispoziţia din 20 august 2007, Curtea a constatat că aceasta este nelegală şi nu produce efecte deoarece pârâtul nu mai putea emite încă o decizie în soluţionarea aceleiaşi notificări, atâta timp cât prima decizie încă îşi produce efectele, dat fiind că aceste efecte se produc până la anularea acestei decizii de către instanţă, în procedura prevăzută de art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001.
Apoi, potrivit art. 23 alin. (4) Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic. În consecinţă, o anulare (revocare) ulterioară emiterii dispoziţiei de restituire în natură nu se mai poate realiza pe cale administrativă.
De menţionat că o astfel de dispoziţie există, dar nu în Legea nr. 10/2001, ci în Normele de aplicare a acesteia, anume la pct. 20.4. H.G. nr. 498/2003, care adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis, normele de aplicare fiind aprobate printr-o hotărâre de guvern care are o putere normativă inferioară legii.
Prin urmare, prima decizie a fost analizată, făcându-se abstracţie de faptul că pârâtul a mai emis o decizie cu privire la soluţionarea aceleiaşi notificări, în timpul în care, pe rolul instanţelor, se afla, spre soluţionare, o plângere ce avea ca obiect chiar prima decizie.
Cât priveşte restituirea în natură, Curtea a constatat că aceasta nu se poate dispune deoarece terenul este afectat de amenajări de utilitate publică, situaţie în care devin incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) Legea nr. 10/2001, ce prevăd că, în cazul imobilelor preluate abuziv, dacă pe terenuri s-au edificat construcţii autorizate sau dacă terenurile sunt afectate servitutilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor rurale sau urbane, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
O grădină botanică poate fi considerată, prin excelenţă, amenajare de utilitate publică, fiind exceptată chiar dacă este organizată sub forma unui institut ce are activităţi de cercetare în domeniul ştiinţelor naturale şi biologiei, educaţie-formare-specializare, microproducţie, activităţi muzeistice şi turistice, aceasta având un scop multiplu, de parc public, în anumite condiţii, pentru recreere şi învăţare, apoi susţine activităţi de cercetare în domeniul ştiinţelor naturale şi biologiei, cât şi pentru educaţie, formare şi specializare, şi, nu în ultimul rând, are activităţi de microproducţie în domeniul producerii de seminţe.
În plus, dispoziţiile art. I pct. 5 din Anexa I la Legea nr. 213/1998 statuează caracterul de bunuri aparţinând domeniului public în ce priveşte terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi de material săditor din categoriile biologice, fiind evident încă o dată că acestea au caracterul unor amenajări de utilitate publică.
Din textul art. 35 alin. (2) şi (3) Legea nr. 18/1991, mai sus menţionat, reiese, odată în plus, domenialitatea publică a acestui imobil, atunci când prevede că terenurile acolo menţionate aparţin domeniului public.
Nu pot fi restituite în natură porţiuni cu sau fără construcţii întrucât textul de lege menţionat în cele ce preced, art. 10 alin. (2) Legea nr. 10/2001, nu restrânge doar la suprafeţele construite sau neconstruite categoria terenurilor nerestituibile în natură, ci arată că nu se restituie terenurile afectate de „amenajări de utilitate publică". Or, nu doar terenurile construite sau neconstruite au această afectare, ci întreaga grădină botanică constituie un ansamblu destinat în întregime utilităţii publice şi pentru o comunitate urbană, fiind o structură bine închegată.
Totodată, este nefondată critica reclamantei privitoare la restituirea în natură a terenurilor ce aparţin domeniului public după modificarea Legii nr. 10/2001 deoarece terenul în litigiu nu se circumscrie domeniului de aplicare a art. 16 din acest act normativ, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, neregăsindu-se printre imobilele enumerate în anexa 2 lit. A, decât printr-o interpretare mai mult decât generoasă, care contravine enumerării limitative, mai ales având în vedere şi că pârâtul are atât caracterele unui institut de cercetări ştiinţifice, cât şi pe cele ale unei unităţi de învăţământ cu profil agricol sau similar.
Raţiunea privind utilitatea publică şi pentru care aceste categorii de terenuri nu au putut fi restituite în temeiul Legii nr. 18/1991 subzistă şi este menţionată şi în Legea nr. 10/2001.
Acţiunea în ceea ce priveşte construcţiile pavilionului „C" spaţii de cazare şi pivniţă a fost respinsă, pe lângă considerentele de mai sus privind utilitatea publică, şi pentru că aceste construcţii au fost cumpărate, de către pârât, de la SC V.S. SA Sălaj Zalău, cu preţul de 1.171.270 ROL, imobilul fiind identificat ca beci, construcţia adiacentă beciului compusă dintr-o sală de marmură, terasă şi cameră protocol, două camere mansardate, magazie materiale, potrivit înscrisului intitulat „proces-verbal" din data de 21 octombrie 1991, act valabil şi în prezent, nefiind anulat.
Mai mult, acest imobil construcţie se regăseşte pe două terenuri cu numere topografice diferite, doar primul teren fiind revendicat de reclamantă în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001; or, nu se poate restitui o construcţie fără teren, dat fiind că terenul de sub o parte a construcţiei nu se poate restitui, nefiind revendicat, şi, de asemenea, nu se poate restitui pivniţa doar parţial, cu partea de teren ce a fost revendicat dat fiind că restul pivniţei, cu suprafaţa majoritară ar rămâne fără acces şi i s-ar pierde utilitatea.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta I.E.M., criticând-o pentru următoarele motive:
1. În mod greşit, Curtea de Apel a considerat că nu se poate dispune restituirea în natură a terenului solicitat de reclamantă, în suprafaţa de 68.159 mp, făcând trimitere la dispoziţiile art. 10 alin. (2) Legea nr. 10/2001. Interpretarea dată acestui text de lege este străină obiectului litigiului.
Instanţa de apel, când a respins cererea de restituire în natură a terenului (parcul secular) face referire la sintagma „amenajări de utilitate publică".
Această sintagmă „amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale" trebuie interpretată conform celor de mai jos:
a. Art.10 alin. (2) din Lege are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv acele suprafeţe de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, printre altele, dotări tehnico edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor, parcuri şi grădini publice (în acest sens, art. 10.3. din Normele metodologice).
b. Esenţial este ca aceste amenajări să deservească nevoile comunităţii, în speţă, nevoile oraşului Jibou, şi nu numai nevoile pârâtului.
c. Prin expertiza depusă pentru termenul din 20 iunie 2008, ing. A.N. arată că „(...)analiza sistemelor de utilităţi împreună cu clădirile pârâtului duce la concluzia că acestea se subordonează funcţiilor Grădinii Botanice".
Rezultă că nu se poate vorbi, în cazul reţelelor, conductelor, ca fiind „amenajări de utilitate publică", acestea deservind, în exclusivitate, nevoile pârâtului.
d. Instanţa de apel, la data de 6 octombrie 2009, s-a deplasat la faţa locului, fiind întocmit procesului-verbal de cercetare la faţa locului, în care se arată că: „reprezentantul pârâtului menţionează că această parcelă estre traversată de reţele de apă, electrice şi termice, care deservesc activitatea desfăşurata de centru(...)"
e. Art. 1 alin. (2) Legea nr. 51/2006 arată că „utilităţile publice sunt definite ca totalitatea activităţilor de utilitate şi interes public general în scopul satisfacerii cerinţelor comunităţilor locale (sunt şi enumerate utilităţile publice)".
2. Sintagma „parc public" este folosită pentru prima dată de instanţele anterioare, iar Curtea arătă că o gradină botanică poate fi considerată „o amenajare de utilitate publică", lărgind, astfel, nejustificat această noţiune.
Ar însemna că şi alte clădiri cu o anumită destinaţie (enumerate în cererea de recurs, de natura celor la care face referire art. 16 Legea nr. 10/2001) nu ar putea să fie revendicate deoarece, în optica instanţei de apel, sunt imobile de utilitate publică. Ar însemna că spitalele, instanţele judecătoreşti, instituţiile de învăţământ de stat, ministerele, sediile misiunilor diplomatice nu pot fi considerate instituţii care desfăşoară o activitate de utilitate publică.
Imobilele care fac obiectul Legii nr. 10/2001, dacă este posibil, trebuie restituite în natură, indiferent în posesia cui se află, potrivit art. 9 din această lege.
Referirea Curţii la dispoziţiile art. 35 alin. (2) şi (3) Legea nr. 18/1991 nu are nicio legătură cu această speţă. Pe terenul revendicat (parcul castelului) nu sunt plantaţii de material săditor din categorii biologice superioare, destinaţia parcului fiind alta.
3. a. Cu privire la problema parcului secular, la faţa locului, în data de 6 octombrie 2009, părţile din proces au declarat că acest parc reprezintă partea cea mai importantă a grădinii botanice şi a castelului.
Castelul s-a restituit (împreună cu edificiile laterale) în întregime. Acest ansamblu arhitectonic nu poate exista, nu poate fi funcţional fără parcul aferent. Este vorba despre o suprafaţă de circa 1,2 ha de teren, Gradina Botanică deţinând o suprafaţă de peste 25 ha din moşia reclamantei.
Acest parc secular (de peste 200 de ani) nu are nicio tangenţă şi nicio legătură cu construcţiile edificate de către Gradina Botanică, el a existat cu sute de ani înaintea constituirii Grădinii Botanice şi are vechimea egală cu a Castelului.
Există în cuprinsul său, după cum rezultă din fotografiile anexate, zeci de arbori, de sute de ani, care constituie adevăratele valori ale florei parcului.
În acest parc au fost făcute lucrări neautorizate, cum ar fi alei betonate, conducte subterane, care deservesc clădirile Grădinii Botanice, lucrări care au fost continuate şi după ce cauza a ajuns pe rolul primei instanţe. Prin aceste lucrări, aspectul parcului castelului a fost schimbat într-un mod cu totul contrar şi arbitrar, nefiind compatibil cu stilul, arhitectura Castelului construit in stil baroc, cel mai mare din Ardeal, monument arhitectonic.
Parcul nu este un „parc public" în sensul Legii nr. 10/2001 deoarece, prin „parc public" se înţelege acea gradină care este, prin natura sau destinaţia sa, întotdeauna accesibilă publicului. Un parc public nu este închis, împrejmuit, păzit de paznici, şi este accesibil ziua şi noaptea la dispoziţia comunităţii, pentru recreere şi distracţie (parcurile sportive), deserveşte „comuna" şi nu numai o instituţie unde intrarea se face pe bază de bilete (contra cost) eliberate la poarta Grădinii Botanice.
b. Pentru suprafaţa de 71.712 mp, instanţa de apel acordă despăgubiri în echivalent. La solicitarea reclamantei, s-a efectuat o expertiză extrajudiciară, pentru evaluarea terenului de peste 7 ha., în care s-a stabilit o valoare orientativa de 1.434.000 euro.
Recurenta susţine că nu este interesată de modalitatea de reparare în echivalent dispusă de instanţă, faţă de practica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi de „solvabilitatea" şi „funcţionalitatea" Fondului „Proprietatea".
4. În mod greşit, nu au fost restituite toate construcţiile solicitate, după cum urmează:
a) casa agronomului, în suprafaţa de 389,55 mp, care se află pe terenul revendicat şi poate fi clar delimitată de construcţiile pârâtului ridicate fără autorizaţie, după anii 1990 şi 2001. Pentru această construcţie se „acordă" masuri reparatorii în echivalent.
Soluţia instanţei de apel nu este motivată în legătură cu această construcţie.
b) grajdul.
Restituirea acestui obiectiv nu ridică absolut nicio problemă.
Astfel, există în starea în care a fost preluat de stat, nu este utilizat de către parat, este pe terenul revendicat, constituie o anexă a castelului.
Contrar celor de mai sus, fără nicio motivare, şi pentru această construcţie se acordă masuri reparatorii în echivalent.
c) beciul Wesselenyi.
Motivarea instanţei de apel, în sensul că acest obiectiv ar fi fost cumpărat de la SC V.S. SA, pentru suma de 1.171.270 ROL., nu poate fi acceptată. Acest presupus contract sub semnătură privată nu este opozabil reclamantei, nici apt să producă efecte juridice, nici vânzătorul şi nici cumpărătorul nefiind proprietarii terenului sub care a fost construit şi, de asemenea, nici proprietarii construcţiei.
Împrejurarea că, parţial, este pe un alt nr. top. învecinat şi care nu a fost revendicat nu este un impediment în calea restituirii in natură. Respingerea cererii cu privire la revendicarea acestei construcţii în natură şi, mai ales, neacordarea nici măcar a masurilor reparatorii în echivalent sunt nelegale
d) spatii de cazare „pavilionul c".
Beciul are o suprafaţă utilă de 320,48 mp şi o suprafaţă construită de 376,53 mp. Indiferent ce construcţii au fost ridicate deasupra beciului, aceste construcţii, în momentul depunerii notificării, nu existau, au fost ridicate fără autorizaţie şi în mod abuziv.
Potrivit dispoziţiilor art. 10.4 din Normele Metodologice publicate în M. Of. nr. 227/2007, "entitatea învestită cu soluţionarea notificării va analiza regimul juridic al construcţiilor deja edificate şi în ipoteza în care va constata că acestea au fost construite sau, după caz, amplasate fără autorizaţiile legale, va emite decizie de restituire în natură persoanei îndreptăţite, potrivit legii".
Si cu privire la acest obiectiv, recurenta face referire la procesul verbal dresat la data de 30 august 2006, prin care Directorul Grădinii Botanice a fost de acord cu restituirea acestui obiectiv.
În consecinţă, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei instanţei de apel, după cum urmează:
- restituirea în natură a suprafeţei de 68.159 mp, teren cu şi fără construcţii, restituirea în natură a construcţiilor menţionate mai sus, iar, pentru suprafaţa de 11.750 mp, teren ocupat de construcţiile pârâtului, acordarea de masuri reparatorii prin echivalent.
Analizând decizia civilă recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. În mod corect, instanţa a procedat la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) Legea nr. 10/2001, dispunând măsuri reparatorii în echivalent şi pentru suprafaţa de 68.159 mp, solicitată în natură, de către reclamantă.
Faptul că această suprafaţă de teren este traversată de reţele de apă, canalizare, gaze naturale, termoficare este doar un aspect subsecvent pentru care nu s-a dispus forma de reparaţie cerută de reclamantă, elementul principal constituindu-l afectaţiunea terenului, destinat utilităţii publice, şi anume grădină botanică, considerată, în mod corect, de către instanţă, „amenajare de utilitate publică", în sensul art. 10 alin. (2) Legea nr. 10/2001 şi art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Prin urmare, chiar dacă aceste reţele ar folosi doar pârâtului, instituţia respectivă fiind, la rândul ei de utilitate publică, iar terenul aflat în deţinerea sa, de asemenea, reprezentând „o amenajare de utilitate publică", şi reţelele care traversează acest teren sunt de utilitate publică.
Pe de altă parte, instanţa a reţinut în fapt, potrivit probelor administrate (raportul de expertiză întocmit de expert A.N.), că aceste reţele deservesc şi nevoile unor terţi, în consecinţă, nu numai pârâtului, contrar susţinerilor recurentei, care nu mai poate critica acest aspect faţă de abrogarea motivului de casare ce permitea reevaluarea situaţiei de fapt în funcţie de probele administrate (art. 304 pct. 11 C. proc. civ. abrogat prin art. I pct. 112 O.U.G. nr. 138/2000).
Oricum, cum deja s-a arătat, faptul că dotările subterane respective deservesc şi alte persoane în afara pârâtului este nerelevant faţă de faptul că terenul pe care îl traversează este destinat utilităţii publice, la fel ca şi instituţia pârâtului.
Nu se poate reţine, astfel, încălcarea art. 1 alin. (2) Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006, din moment ce terenul pe care îl traversează şi instituţia pârâtă, prin activitatea desfăşurată, astfel cum a fost stabilită de instanţe de apel, sunt afectate unei utilităţi şi, respectiv, interesului public.
2. Sintagma „parc public" a fost utilizată, în mod corect, de către instanţele anterioare, deoarece ea rezultă chiar din lege, şi anume din dispoziţiile art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, care, includ în categoria „amenajărilor de utilitate publică", printre altele, „(...)parcurile şi grădinile publice(...)".
Cât priveşte lărgirea nejustificată a categoriei sus-menţionate, prin includerea în aceasta a unui teren cu destinaţia de „grădină botanică", susţinerile recurentei sunt neîntemeiate.
O grădină botanică este o grădină publică, destinată a deservi nevoile comunităţii, prin scopul înfiinţării sale, reţinut în mod corect, de către Curte, atât prin raportare la afectaţiunea terenului, cât şi a instituţiei de care aparţine.
Astfel cum deja s-a arătat, instanţa de apel a stabilit că grădina botanică este o amenajare de utilitate publică, chiar dacă este organizată sub forma unui institut ce are activităţi de cercetare în domeniu ştiinţelor naturii şi biologiei, educaţie-formare-specializare, microproducţie, activităţi muzeistice şi turistice, aceasta având un scop multiplu, de parc public, destinat recreerii şi învăţării, dar şi susţinerii activităţii de cercetare în domeniile amintite, precum şi activitatea de microproducţie.
Or, este fără dubiu că o grădină botanică este o grădină publică şi are rolul de a deservi interesul general al comunităţii locale respective, dar nu numai, ci şi pe cel al turiştilor care tranzitează localitatea şi sunt interesaţi să o viziteze, în scop, cel puţin, educativ şi de recreere.
De asemenea, susţinerea activităţii de cercetare în domeniul biologiei şi ştiinţelor naturii este destinată tot interesului public, depăşind limitele interesului privat al pârâtului în exercitarea unor astfel de activităţi.
Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentei, nu se poate face o similitudine de regim juridic între dispoziţiile art. 16 Legea nr. 10/2001 şi situaţia terenului afectat unei utilităţi publice, din perspectiva formei de reparaţie.
Textul de lege sus-menţionat este de strictă interpretare şi se referă la posibilitatea restituirii în natură a unor imobile ocupate de anumite unităţi şi instituţii (menţionate limitativ), într-adevăr, de utilitate publică, dar în categoria cărora nu sunt enumerate instituţiile de natura pârâtului.
Terenul în litigiu cade sub incidenţa unui alt text de lege, care reprezintă o excepţie de la regula prevalentei restituirii în natură, potrivit art. 9 Legea nr. 10/2001, şi anume a art. 10 alin. (2), aplicat în mod corect, de către Curte, în ceea ce priveşte forma de reparaţie.
Referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 35 alin. (2) şi (3) Legea nr. 18/1991 deoarece, pe terenul pretins, nu ar exista plantaţii de material săditor din categorii biologice superioare, ceea ce l-ar exclude din categoria terenurilor ce aparţin domeniului public, în primul rând, aceasta reprezintă o chestiune de fapt, ce nu poate fi analizată de prezenta instanţă faţă de cele expuse anterior în legătură cu actuala structură a recursului.
Pe de alta parte, simpla încadrare a unui bun în domeniul public al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale nu este de natură, prin ea însăşi, să înlăture forma de reparaţie solicitată de reclamantă, care, după cum s-a arătat, este prioritară formelor de reparaţie în echivalent.
Aspectul relevant în forma de reparaţie dispusă de instanţă îl constituie nu apartenenţa terenului la domeniul public, ci destinaţia lui, de utilitate publică, ceea ce îl face să reprezinte „o amenajare de utilitate publică" în sensul art. 10 alin. (2) din Lege şi, pentru acest motiv, îl exclude de la posibilitatea restituirii în natură.
3. a. Atât timp cât terenul respectiv, cu privire la care însăşi recurenta recunoaşte că este „un parc secular", reprezintă partea cea mai importantă a Grădinii Botanice, aceasta îl exclude de la reparaţia în natură, neavând relevanţă că partea din imobil restituită în natură solicitantei nu ar putea funcţiona fără terenul respectiv.
Textul de lege este foarte clar în acest sens, putându-se dispune restituirea în natură doar a terenului liber în sensul Legii nr. 10/2001, printre altele, a celui neafectat de „amenajări de utilitate publică".
Faptul că parcul nu are legătură cu construcţiile edificate de pârât, de asemenea, nu este o chestiune importantă din punct de vedere juridic, deoarece terenul nu a fost restituit în natură nu pentru că ar fi ocupat de construcţii sau că ar avea legătură cu cele edificate de pârât, ci din cauza afectaţiunii sale.
În ceea ce priveşte existenţa lui, mult anterioară, înfiinţării Grădinii Botanice, nici acest aspect nu este relevant faţă de cele amintite în precedent.
Faptul că, în interiorul parcului, ar fi fost amenajate anumite lucrări fără autorizaţie de construire şi după declanşarea prezentului proces, de asemenea, nu este de natură să schimbe forma de reparaţie din moment ce terenul ca atare, indiferent de amenajările interioare şi chiar dacă nu ar fi fost realizate, nu era susceptibil de forma de reparaţie pretinsă de reclamantă.
De asemenea, faptul că aspectul parcului, prin lucrările efectuate, nu este în consonanţă cu stilul arhitectonic al Castelului nu prezintă relevanţă atât timp cât titularii dreptului de proprietate pentru cele două imobile sunt diferiţi, parcul nu este afectat Castelului şi nu trebuie să reprezinte o structură unitară cu acesta, fiecare dintre proprietari având propriul drept de opţiune în amenajarea imobilelor.
Faptul că parcul este supravegheat şi valorificat prin perceperea unor taxe de intrare, din nou, nu reprezintă aspecte relevante deoarece nu au nicio importanţă în forma de restituire cuvenită reclamantei şi nici nu configurează vreo interdicţie legală în activităţile amintite (pază, perceperea taxelor de intrare).
b. În ceea ce priveşte acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul imposibil de restituit în natură, instanţa de apel a procedat în mod corect deoarece, pentru această categorie de imobile - terenuri, Legea nr. 10/2001, nici măcar în forma sa iniţială, când erau prevăzute, ca reparaţie în echivalent, despăgubirile băneşti (în prezent, această modalitate de reparaţie nu mai este reglementată pentru nicio categorie de imobile imposibil de restituit în natură), nu prevedea posibilitatea acordării unor asemenea despăgubiri.
Astfel, potrivit art. 9 alin. (2) Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare, „În cazul imobilelor care aveau numai altă destinaţie decât aceea de locuinţă şi (...) a căror restituire în natură, în tot sau în parte, nu este posibilă, restituirea prin măsuri reparatorii în echivalent se face prin acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital ori prin compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite".
În prezent, potrivit art. l alin. (2) din aceeaşi lege, „În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv".
Referitor la acordul reclamantei pentru forma de reparaţie în echivalent propusă de instanţă, acesta nu este necesar, fiind prevăzut doar în cazul compensării cu alte bunuri sau servicii, conform textului de lege sus-menţionat.
De asemenea, pretinsa nefuncţionalitate a Fondului „Proprietatea", precum şi practica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor nu pot fi verificate în cadrul soluţionării unei contestaţii întemeiate pe Legea nr. 10/2001 şi nici în contradictoriu cu unitatea deţinătoare a terenului.
Eficienţa Fondului „Proprietatea" reprezintă una dintre obligaţiile Statului în asigurarea unei reparaţii corespunzătoare pentru cei ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist, şi care nu pot fi restituite în natură, iar eventuala răspundere pentru nefuncţionarea acestuia revine tot celui obligat.
Responsabilitatea Statului nu poate fi verificată, însă, în procedura Legii nr. 10/2001 şi nici în contradictoriu cu pârâtul din litigiul de faţă, ci cu persoana care reprezintă, în general, Statul în procese, în cazul în care nu există dispoziţie specială contrarie, respectiv Ministerul Finanţelor Publice.
4. Şi în legătură cu restituirea unor construcţii, în natură sau, cel puţin, în echivalent, susţinerile recurentei nu sunt întemeiate.
a. şi b. Referitor la casa agronomului şi la grajd, chiar dacă, în decizie, nu se menţionează, cu referire concretă la aceste construcţii, argumentele pentru care s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent, iar nu restituirea în natură, acestea rezultă din ansamblul considerentelor prezentate în hotărâre.
Astfel, Curtea arată, pe de o parte, faptul că „întreaga grădină botanică constituie un ansamblu destinat în întregime utilităţii publice şi pentru o comunitate urbană, fiind o structură bine închegată" şi, pe de altă parte, face referire la terenurile cu sau fără construcţii din acest ansamblu, menţionând că „nu pot fi restituite porţiuni cu sau fără construcţii întrucât (...) art 10 alin. (2) Legea nr. 10/2001 (...) arată că nu se restituie în natură terenurile afectate de amenajări de utilitate publică".
Prin urmare, nu se poate reţine că soluţia de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru cele două construcţii nu este motivată şi că, în aceste condiţii, instanţa ar fi încălcat dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care prevăd obligaţia, pentru organul judiciar, de a prezenta motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea în adoptarea soluţiei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, în cadrul motivelor de apel, reclamanta nu a formulat niciun fel de critică în legătură cu construcţiile solicitate prin acţiune, iar, prin cererea de chemare în judecată, avută în vedere de Curte la evocarea fondului, reclamanta a pretins aceste construcţii, fără să detalieze argumentele de fapt şi de drept pentru care este îndreptăţită la restituirea lor în natură. Partea a arătat, în legătură cu aceste imobile, nr. topografic al terenului pe care sunt situate, faptul că se află în deţinerea pârâtului, precum şi că există acordul acestuia la restituirea lor conform procesului-verbal din 30 august 2006.
Cât priveşte legalitatea deciziei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru construcţiile sus-menţionate, soluţia este corectă din perspectiva art. 10 alin. (2) Legea nr. 10/2001, având în vedere că acestea sunt necesare pârâtului, făcând parte din ansamblul Grădinii Botanice şi fiind, astfel, destinate utilităţii publice.
De asemenea, faptul că, iniţial, pârâtul, prin reprezentanţii săi, ar fi fost de acord cu restituirea grajdului (nu şi a casei inginerului agronom, cu privire la care a arătat că la aceasta este anexată o nouă construcţie, cu o suprafaţă probabil mai mare decât cea veche, caz în care se vor urma dispoziţiile Legii nr. 10/2001) nu prezintă relevanţă atât timp cât, ulterior, prin decizia emisă şi atacată în prezenta cauză, a respins solicitarea reclamantei cu privire la restituirea în natură a construcţiilor respective.
c. şi d. Referitor la beciul Wesselenyi şi la spaţiile de cazare „pavilion C", instanţa a reţinut, în fapt, că acestea au fost cumpărate de pârât, de la SC V.S. SA, potrivit înscrisului încheiat la 21 octombrie 1991, pentru preţul de 1.171.270 ROL.
În mod corect, Curtea a considerat că, atât timp cât convenţia părţilor nu a fost anulată, în condiţiile art. 45 Legea nr. 10/2001 în forma actuală (art. 46 în forma iniţială), nu se poate dispune restituirea în natură a construcţiilor respective.
Neatacarea actului juridic încheiat între părţi conform textului de lege sus-menţionat, cu consecinţa implicită a păstrării valabilităţii lui, are ca efect păstrarea bunului de către cumpărător, el fiind opozabil oricărui terţ, în consecinţă şi reclamantei, ca fapt juridic lato sensu (în sens larg), ca realitate juridică, ce nu poate fi ignorată de nicio persoană.
Argumentele privind lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului asupra construcţiei şi terenului ar fi putut fi examinate doar în cazul atacării actului cu acţiune în nulitate şi în termenul de prescripţie reglementat de Legea nr. 10/2001, astfel încât nu pot face obiect de verificare al prezentei instanţe.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtului la propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru aceste bunuri, susţinerile reclamantei nu sunt întemeiate deoarece acesta a cumpărat construcţiile plătind un preţ pentru ele şi nu este un deţinător în sensul art. 21 Legea nr. 10/2001. Pentru aceste construcţii, pârâtul are poziţia similară a unui cumpărător persoană fizică, în consecinţă, nu poate face el propunerea de acordare a despăgubirilor în echivalent.
Reţinând că spaţiile de cazare au fost cumpărate, de pârât, în anul 1991, situaţie de fapt care nu mai poate fi reexaminată în recurs, pentru argumentele expuse în precedent, prezenta instanţă nu poate primi susţinerile reclamantei în sensul că acestea au fost ridicate ulterior depunerii notificării.
De altfel, cum beciul deasupra căruia au fost edificate nu va fi restituit în natură, nu se poate pune problema restituirii spaţiilor edificate deasupra lui, către reclamantă, deoarece acestea nu s-au aflat niciodată în proprietatea autoarei sale.
Pentru aceste motive, nu prezintă relevanţă nici chestiunea referitoare la edificarea lor cu sau fără autorizaţie.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că susţinerile reclamantei sunt neîntemeiate, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de aceasta, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivelor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.E.M. împotriva deciziei civile nr. 25/A din 5 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6750/2010. Civil. întoarcere executare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6748/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
