ICCJ. Decizia nr. 6747/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6747/2010
Dosar nr. 3255/1/2010
Şedinţa din 14 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 47 din 9 martie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul reclamantei E.R.C. - cauză venită spre rejudecare potrivit deciziei civile nr. 6678 din 5 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a admis contestaţia, a anulat dispoziţia din 14 martie 2007 emisă de Primarul Municipiului Târgovişte, a constatat dreptul contestatoarei la măsuri reparatorii în echivalent în cuantum de 77.410 RON, conform raportului de expertiză R.M., pentru imobilul construcţie demolat, a obligat intimata-pârâtă la 2.700 RON cheltuieli de judecată către apelanta-contestatoare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:
Prin cererea înregistrată sub nr. 2361/120/2007, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Târgovişte, acordarea de despăgubiri pentru imobilul construcţie demolat, susţinând că acest imobil a aparţinut părinţilor săi până la data demolării (aproximativ până în anul 1973), respectiv că nu are cunoştinţă de existenţa vreunui act în baza căruia s-a realizat demolarea, din cuprinsul singurului act obţinut de la autorităţi - adresa din 19 iunie 2003 - rezultând că nu se găsesc date în arhive cu privire la imobilul în litigiu, situaţie care îndreptăţeşte aprecierea că demolarea s-a făcut ilegal, fără plata de despăgubiri.
Prin sentinţa civilă nr. 719 din 27 iulie 2007, Tribunalul Dâmboviţa, a respins acţiunea reclamantei, reţinându-se că aceasta nu a făcut dovada susţinerilor sale, în sensul pretinsei preluări abuzive a imobilului solicitat, precum şi a calităţii de proprietari a autorilor săi.
Prin decizia civilă nr. 56 din 20 februarie 2008, Curtea de Apel Ploieşti, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, reţinând aceleaşi considerente de fapt şi de drept.
Prin decizia nr. 6678 din 05 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul reclamantei, a casat decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă, reţinând că, pentru o corectă soluţionare a litigiului, se impune suplimentarea probatoriului în scopul lămuriri situaţiei de fapt, scop în care vor fi administrate probele considerate necesare, inclusiv o expertiză tehnică în specialitatea construcţii.
În conformitate cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., instanţa de trimitere a dispus, prin încheierea din 19 iunie 2009, completarea probatoriului, cu înscrisuri şi expertiză tehnică în specialitatea construcţii, având ca obiective identificarea construcţiei situată în Târgovişte, evaluarea estimativă a acesteia, cu precizarea expresă a existenţei în fapt a construcţiei, respectiv a situaţiei acesteia - liberă sau ocupată. Lucrarea în cauză a fost efectuată de expert R.M..
În drept, instanţa de apel, în rejudecare, a avut în vedere capitolul I pct. 1 lit. e) din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, conform căruia sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) şi ale art. 23 din lege.
În cauză, s-a apreciat că reclamanta a făcut dovada cu actul de vânzare-cumpărare din 1940 că autorii săi au dobândit un imobil casa şi teren aferent, situaţie care se coroborează cu celelalte înscrisuri şi declaraţii ale martorilor, din care a rezultat fără echivoc că respectiva construcţie a existat, a aparţinut autorilor reclamantei şi a fost demolată de regimul comunist
De altfel, pentru terenul pe care s-a aflat construcţia, s-a recunoscut reclamantei dreptul de proprietate în condiţiile dispoziţiilor Legii nr. 1/2000, fiind aprobată cererea pentru despăgubiri în anexa 40, împrejurare ce conduce la concluzia preluării bunului de către stat.
Cât priveşte modalitatea de stabilire a reparaţiei ce se cuvine reclamantei, avându-se în vedere constatările expertizei efectuate după momentul casării, Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (1) Legea nr. 10/2001, republicată, conform cărora, în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. În ipoteza în care construcţiile au fost demolate integral, iar terenul pe care se aflau este ocupat de noi construcţii, restituirea se va converti în măsurile reparatorii strict determinate la alin. (10) al art. 10 din lege (compensare cu alte bunuri sau servicii ori despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale sau modalităţile reparatorii combinate).
În considerarea textelor legale mai sus citate, cu referire la expertiza întocmită de ing. R.M., Curtea a constatat dreptul contestatoarei de a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent în cuantum de 77.410 RON pentru imobilul construcţie demolat.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 06 aprilie 2010, pârâta Primăria Municipiului Târgovişte, prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
Instanţa de apel a dispus, în conformitate cu decizia de casare, completarea probelor cu înscrisuri şi efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea construcţii având ca obiective precise, identificarea şi evaluarea estimativă a clădirii.
Din cuprinsul expertizei efectuate a rezultat că terenul este ocupat de blocuri de locuinţe, cu spaţii comerciale la parter, construcţiile vechi fiind demolate.
Prin notificarea din 2001, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru teren şi clădire, nefacând însă dovada calităţii de persoana îndreptăţită la restituire şi a dreptului de proprietate invocat, dosarul nefiind completat până la data soluţionării notificării.
Conform art. 23 Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluţionării notificării. Expresia „soluţionarea notificării" trebuie înţeleasă în sensul că vizează soluţionarea acesteia în oricare din cele două etape - administrativă, înaintea persoanei juridice notificate sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată.
În lipsa unor probe contrare, în cazul imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, legiuitorul prezuma existenţa şi întinderea dreptului de proprietate ca fiind recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură.
Instanţa de apel a apreciat ca, în lipsa chiar şi a acestor acte normative (decizie administrativă), faptul că imobilul se găseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului, constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă. Aceeaşi instanţă a reţinut în considerentele hotărârii atacate că din declaraţiile martorilor a rezultat fără echivoc că respectiva construcţie a existat, a aparţinut autorilor reclamantei şi că a fost demolată de regimul comunist, fără a preciza o dată cât mai precisă sau apropiată de momentul preluării abuzive de către stat.
Argumentul invocat de către instanţa de apel a fost acela că aprobarea cererii pentru despăgubiri pentru terenul aferent clădirii în temeiul Legii nr. 1 /2000, duce în mod indirect la concluzia preluării de către stat a imobilului şi a existenţei în proprietatea acestuia.
Nu s-a avut în vedere că, prin adresa din 09 septembrie 2009, recurenta-pârâtă a comunicat instanţei de apel că, după ce dreptul de proprietate a fost reconstituit reclamantei pentru suprafaţa de teren de 286 m.p conform Legii nr. 1/2000, prin Hotărârea nr. 40/2001, constatându-se că pe vechiul amplasament al terenului se află blocuri şi detalii de sistematizare, propunerea de despăgubiri a fost invalidată, imobilul teren nefăcând obiectul legilor fondului funciar, ci Legii nr. 10/2001. Instanţa de apel nici măcar nu a făcut vorbire despre această adresă în considerentele hotărârii.
S-a solicitat instanţei să constate buna-credinţă a Primăriei Targovişte în calitate de unitate deţinătoare, atât în ceea ce priveşte situaţia terenului, cât şi a construcţiei, întrucât rezolvarea dată notificării a fost una corectă şi de bun simţ şi, prin prisma acestor afirmaţii, să se aprecieze asupra cuantumului cheltuielilor de judecată pe care primăria a fost obligată sa le achite prin decizia recurată.
Instanţei a constatat în mod nelegal dreptul contestatoarei la măsuri reparatorii în echivalent în cuantum de 77.410 RON, conform raportului de expertiză efectuat pentru imobilul construcţie demolat, întrucât urmare a modificărilor şi completărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, competenţa privind modalitatea de acordare şi stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Evaluarea făcută prin expertiza în construcţii în cadrul procedurii contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 Legea nr. 10/2001 este provizorie şi nu leagă Comisia Centrală în procedura stabilită prin art. 16 alin. (1) şi (2), finalizată prin emiterea raportului de evaluare ce va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
După evaluarea clădirii, instanţa a constatat şi a dispus în mod greşit dreptul contestatoarei la măsuri reparatorii în echivalent în cuantumul stabilit în expertiza întocmită, încălcând dispoziţiile Legii nr. 10/2001 modificate şi ale art. 16 din Titiul VII al Legii nr. 247/2005.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Cu prioritate, faţă de conţinutul explicit al cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului, după cum urmează:
În calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).
Scopul acestei căi de atac este, esenţialmente, de control al legalităţii hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă că orice susţinere care relevă pretinse erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză - sub toate aspectele susţinute cu privire la valorizarea în probaţiune a înscrisurilor administrate de părţi, inclusiv pe aspectele de fapt referitoare la datele de identificare ale imobilului în litigiu, la pretinsa ignorare a unor probe relevante pentru cauză - istoricul cauzei pendinte, evaluarea probatoriului din perspectiva propriului interes patrimonial ocrotit, toate cu consecinţe directe în planul configurării/reconfigurării situaţiei de fapt a dosarului pendinte, excede analizei instanţei de recurs.
Instanţele anterioare au prezentat în mod corect întreaga situaţie de fapt a dosarului pendinte, expunând considerentele legale pentru care au ajuns la soluţia pronunţată în primă instanţă, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios.
Noua formulare a textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părţile au beneficiat de o judecată în primă instanţă şi una în apel (ambele judecăţi de fond), finalizată prin configurarea situaţiei de fapt a dosarului pendinte şi cu o rezolvare judiciară definitivă a conflictului existent între părţile cu interese contrare.
O situaţie de nelegalitate, în esenţă, pentru a fi analizată în recurs trebuie susţinută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greşit la situaţia de fapt pe deplin stabilită în faţa instanţelor anterioare.
Cu aceste precizări, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate susţinute prin cererea de recurs.
În ceea ce priveşte modalitatea concretă de interpretare şi aplicare în cauză a art. 23 Legea nr. 10/2001, conform căruia actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluţionării notificării, semnificaţia expresiei „soluţionarea notificării" fiind chiar cea precizată expres de însăşi instanţa de apel în cuprinsul hotărârii pronunţate - vizează soluţionarea notificării în oricare din cele două etape prescrise de legea specială, administrativă sau/şi judiciară - instanţei de apel nu-i pot fi imputate erori în soluţionarea raportului juridic litigios, întrucât probatoriul administrat - prezumţiile, înscrisurile, expertiza tehnică de specialitate - îndeplineşte condiţia de legalitate.
Nu poate fi reţinută o situaţie concretă de nelegalitate în privinţa valorificării prezumţiei relative de preluare abuzivă a imobilului în stăpânirea statului, cât timp stabilirea situaţiei de fapt a cauzei pendinte s-a întemeiat, în primul rând, pe înscrisuri pertinente şi concludente cauzei - în special, dovada cu înscrisuri a proprietăţii imobilului - al căror conţinut a fost coroborat cu declaraţiile testimoniale - faptul preluării imobilului în patrimoniul statului şi faptul demolării - respectiv concluziile unui raport tehnic de specialitate (expertiza în construcţii), şi, în al doilea rând, pe prezumţii.
Împrejurarea că instanţa de apel, în configurarea situaţiei depline de fapt a cauzei pendinte, s-a raportat inclusiv la faptul aprobării cererii de despăgubiri pentru terenul aferent clădirii, în temeiul Legii nr. 1/2000, ignorând adresa din 09 septembrie 2009 - i s-a comunicat instanţei de apel că propunerea de despăgubiri a fost invalidată, întrucât imobilul-teren nu ar face obiectul legilor fondului funciar, ci Legii nr. 10/2001 - vizează tot o chestiune de apreciere a probatoriului ce excede competenţelor instanţei de recurs.
Consideraţiile recurentei-pârâte relative la pretinsa sa bună-credinţă în soluţionarea pretenţiei reclamantei, atât în ceea ce priveşte situaţia terenului, cât şi a construcţiei - rezolvarea dată notificării fiind, în aprecierea acesteia, una corectă şi de bun simţ - nu sunt relevante sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată pe care partea a fost obligată să le plătească, întrucât, din perspectiva art. 274 C. proc. civ., dreptul de a cere şi de a obţine restituirea cheltuielilor de judecata se naşte pentru partea care a câştigat procesul, ca efect al hotărârii judecătoreşti prin care cealaltă parte a căzut in pretenţii.
Practica judecătoreasca a conturat nu numai ideea ca dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. sunt aplicabile in raport de culpa procesuala a părţii care a pierdut procesul, ci şi cerinţa ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciului real creat părţii care a achitat cheltuielile de judecata, toate aceste elemente conturând instituţia răspunderii civile delictuale pe tărâm procesual civil.
Nu se poate reţine că instanţa de apel a constatat în mod nelegal dreptul contestatoarei la măsuri reparatorii în echivalent în cuantum de 77.410 RON, dat fiind modificările şi completările aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, în ceea ce priveşte competenţa referitoare la modalitatea de acordare şi stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii, întrucât instanţa anterioară se afla sub puterea unei decizii de casare, pronunţată de instanţa supremă - decizia civilă nr. 6678 din 05 noiembrie 2008 - obligatorie conform art. 315 C. proc. civ..
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, redate în paragrafele anterioare, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul pârâtei Primăria municipiului Târgovişte.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Târgovişte împotriva deciziei nr. 47 din 9 martie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Respinge cererea referitoare la plata cheltuielilor de judecată ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6748/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6746/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
