ICCJ. Decizia nr. 711/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 711/2010
Dosar nr. 3444/91/200.
Şedinţa publică din 8 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 73 din 29 ianuarie 2009 a Tribunalului Vrancea s-a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantei P.T. şi ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie şi excepţia prematurităţii acţiunii invocate de A.V.A.S. Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Rezultă, astfel, că revendicarea bunurilor preluate fără titlu valabil este permisă în condiţiile dreptului comun cât timp nu există o lege specială de reparaţie care să stabilească modalitatea, termenele şi condiţiile de restituire a acestora.
Odată adoptată o lege de reparaţie acţiunea în revendicare de drept nu este inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate fără titlu putându-se valorifica doar în condiţiile legii speciale, cum este cazul legilor fondului funciar sau al Legii nr. 10/2001, pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Instanţa de fond a mai reţinut că un alt argument tot în sprijinul inadmisibilităţii acţiunii în revendicare după apariţia Legii nr. 10/2001 se regăseşte chiar în această lege.
Astfel art. 2 alin. (2) din lege prevede că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării dar se menţionează că „această calitate o pot exercita numai după primirea deciziei sau hotărârii judecătoreşti ce constituie conform prevederilor această ultimă sintagmă referindu-se la prevederile Legii nr. 10/2001 şi nicidecum la cele ale dreptului comun.
În consecinţă, reţine înainte de fond, că persoanele îndreptăţite să revendice aceste bunuri trebuie să urmeze calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar dacă nu procedează în acest mod suportă consecinţele prevăzute de această lege, respectiv pierderea dreptului de revendicare întrucât art. 22 alin. (5) din lege prevede că „nerespectarea termenului de depunere a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Dar, reţine instanţa de fond, aceste persoane nu pierde dreptul de a se adresa petiţiei, ci pierde însuşi dreptul de proprietate, întrucât conform art. 42 din lege, imobilele care în urma procedurilor prevăzute de această lege „nu se restituie" rămân în administrarea deţinătorilor actuali, putând fi înstrăinate potrivit legislaţie în vigoare.
Dispunând în sensul că fostul proprietar se poate bucura de toate atributele dreptului său numai pentru viitor, după primirea deciziei sau hotărâri judecătoreşti; legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea dreptului de proprietate, instituind limitări rezonabile în exercitarea acestui drept în vederea asigurării securităţii circuitului civil în conformitate cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie.
În aceeaşi ide, prima instanţă a mai reţinut că, caracterul obligatoriu al procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, nu este un obstacol în accesul liber la justiţie, în condiţiile art. 6 din Convenţia Europeană şi art. 21 din Constituţie.
Ca atare, reţine instanţa de fond că reclamanta a formulat notificarea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001 solicitând restituirea în natură a imobilului din litigiu, şi că potrivit adresei nr. 66757 din 11 octombrie 2008, soluţionarea notificării este suspendată la solicitarea reclamantei (fila 36).
Faptul că notificarea reclamantei nu a fost până la această dată, din motive neimputabile reclamantei, nu o împiedică pe aceasta să formuleze acţiune, dat fiind faptul că nesoluţionarea în termen a notificării, echivalează cu un refuz de soluţionare a notificării.
Cum s-a reţinut excepţia inadmisibilităţii, s-a constatat ca fiind rămasă fără obiect şi cererea de chemare în garanţie.
Instanţa de fond a mai reţinut că faţă de dispoziţiile art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997, este neîntemeiată excepţia de netimbrare a acţiunii şi tot ca neîntemeiată a fost reţinută şi excepţia prematurităţii acţiunii întrucât acţiunile în revendicare nu sunt supuse nici unui termen de prescripţie.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta iar prin Decizia civilă nr. 212 din 18 iunie 2009 a Curţii de Apel Galaţi s-a respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
Susţinerea reclamantei în sensul că instanţa de fond a omis să se pronunţe cu privire la primele trei capete de cerere, este nefondată.
Astfel reţine instanţa de apel, că primele trei capete de cerere sunt în realitate subsumate celui de-al patrulea, admiterea cererii având ca obiect restituirea imobilului, nefiind aplicabilă decât în condiţiile în care se stabilea situaţia juridică a imobilului şi calitatea reclamantei, de persoană îndreptăţită la restituirea acestuia.
În aceeaşi idee, reţine instanţa de apel că, dacă ar fi intrat în cercetarea pe fond a litigiului şi nu ar fi dispus în sensul admiterii sau respingerii capătului de cerere având ca obiect revendicarea, instanţa ar fi analizat detaliat, toate aspectele prezentate de reclamantă, ca cereri de sine stătătoare, întrucât numai în raport de acestea, cererea reclamantei cu privire la restituirea imobilului putea fi soluţionată de existenţa sau inexistenţa titlului statului, ori de valabilitatea acestuia, imobilul a cărui revendicare se solicită în speţă, intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din actul normativ menţionat, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate abuziv se înţeleg şi orice alte imobile preluate cu titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.
Pe de altă parte, din actele dosarului rezultă că, în realitate, imobilul în litigiu trecut în proprietatea statului cu titlu, respectiv în baza Legii nr. 119/1948 şi a Decretului nr. 92/1950.
Sub un alt aspect, reclamanta susţine că, şi în condiţiile n care s-ar aprecia că imobilul ar intra sub incidenţa Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun tot ar fi admisibilă întrucât actul normativ mai sus menţionat nu prevede o procedură administrativă pentru restituirea unui imobil aflat în patrimoniul unei societăţi comerciale integral privatizate, o asemenea societate abilitată de lege să emită decizie de restituire, nefiind unitate deţinătoare în baza Legii nr. 10/2001.
Legea nr. 10/2001 reglementează procedura ce trebuie urmată de persoanele îndreptăţite pentru valorificarea drepturile ce le revin cu privire la imobilele preluate în mod abuziv de stat precum şi soluţiile de rezolvare a unor astfel de revendicări.
De altfel, reclamanta a recurs la dispoziţiile acestui act normativ formulând notificarea potrivit legii, procedura fiind însă suspendată la acest moment tocmai la cererea reclamantei. Prin urmare, nefinalizarea până la acest moment a procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 este doar consecinţa voinţei reclamantei şi nu a aplicabilităţii în speţă a acestui act normativ.
În aceste condiţii, inadmisibilitatea acţiunii în revendicare promovate de reclamantă în conformitate cu dispoziţiile dreptului comun este evidentă.
De altfel, în acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii.
Potrivit deciziei mai sus menţionate, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale conform principiului „specialia generalibus derogant", chiar dacă aceste nu este prevăzut în mod expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă cu prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În speţă, reclamanta nu a demonstrat existenţa nici unei neconcordanţe între Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ceea ce face ca acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. promovată de aceasta să fie inadmisibilă.
De altfel, după pronunţarea deciziei date în recursul în interesul legii, Legea nr. 10/2001 a fost modificată în sensul că prin dispoziţiile art. 46 alin. (4), s-a introdus principiul obligativităţii şi al priorităţii procedurii speciale reglementate de acest act normativ.
A mai reţinut instanţa de apel că susţinerea reclamantei în sensul că dispoziţiile acestui text de lege nu îşi găsesc aplicabilitate în speţă, întrucât vizează doar situaţiile în care imobilul a făcut obiectul unor acte juridice de înstrăinare cu titlu oneros, ceea ce nu este cazul în speţă, deoarece pârâtele ar fi obţinut imobilul cu titlu gratuit, este neîntemeiată.
Art. 46 alin. (4) nu face decât să consacre obligativitatea şi prioritatea recurgerii la procedura Legii nr. 10/2001 de către persoana îndreptăţită („persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate") fără a face nici un fel de distincţie în funcţie de tipul actelor de dispoziţie încheiate cu privire la imobilele preluate abuziv, respectiv dacă acestea sunt cu titlu oneros sau gratuit.
Instanţa de apel a mai reţinut că actele de proprietate pe care pârâtele le deţin au fost încheiate în cadrul procesului de privatizare, deci nu sunt acte cu titlu gratuit, iar reclamanta nu a solicitat până în prezent anularea acestora.
De altfel, susţine instanţa de apel, termenul pentru promovarea unei asemenea acţiuni în anulare a actelor de privatizare a expirat, imposibilitatea în care se află reclamanta în prezent, de a contesta titlurile de proprietate invocate de pârâte, fiind considerentul pentru care aceasta a înţeles să abandoneze, sau mai precis, să suspende, cel puţin pentru moment, procedura Legii nr. 10/2001 şi să încerce o valorificare a pretenţiilor sale pe calea dreptului comun.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta solicitând în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., casarea deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Criticile aduse hotărârilor instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.
Astfel recurenta susţine că hotărârea este pronunţată cu aplicarea greşită a legii respectiv a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 art. 1, art. 7, art. 9, art. 79, art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional al CEDO şi art. 6 CEDO, precum şi cu interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, fiind astfel, în opinia recurentei, incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta arată astfel că imobilul din litigiu a fost preluat în mod abuziv, o parte fără titlu şi o parte fără titlu valabil.
Imobilul se află în prezent în patrimoniul unei societăţi comerciale integral privatizate fiind aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Or, susţine recurenta, regimul imobilelor preluate abuziv de stat şi evidenţiate în patrimoniul unor societăţi integral privatizate, a fost reglementat de legiuitor prin art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în redactarea iniţială.
Din interpretarea „per a contrario, a acestei dispoziţii, rezultă, susţine recurenta, că proprietarii ale căror imobile au fost preluate de stat fără titlu valabil, au dreptul nu numai la măsuri reparatorii prin echivalent, ci şi la restituirea în natură, aceasta fiind regula statuată prin art. 1, art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001.
Recurenta mai învederează faptul că în cazul imobilelor preluate de stat în mod abuziv şi fără titlu valabil şi evidenţiate la data intrării în vigoare a cererii în patrimoniul unor societăţi integral privatizate, proprietarii pot opta, fie pentru redobândirea în natură a imobilelor, fie pentru măsuri reparatorii prin echivalent deoarece legea nu prevede exclusiv măsuri reparatorii prin echivalent.
Recurenta susţine că în Legea nr. 10/2001 nu este prevăzută o procedură administrativă pentru restituirea în natură a unui imobil aflat în patrimoniul unei societăţi comerciale integral privatizate.
Ca atare, susţine recurenta dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu exclud aplicabilitatea dreptului comun în situaţia în care imobilele preluate de stat fără titlu valabil se aflau la data intrării în vigoare a legii în patrimoniul unei societăţi comerciale integral privatizată, iar persoana îndreptăţită optează pentru valorificarea dreptului la restituirea în natură, situaţie în care hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a art. 21 din Legea nr. 10/2001.
O altă critică, adusă hotărârii instanţei de apel, vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 la situaţia de fapt, considerând că atâta timp cât nu a atacat actele de privatizare a SC C. SA şi SC M.S. RL, acţiunea în revendicare este inadmisibile.
Recurenţii mai învederează faptul că instanţa de apel avea obligaţia să cerceteze cu prioritate calitatea ei de persoană îndreptăţită şi respectiv modul de preluare a imobilului.
Se mai susţine că hotărârea instanţei de apel este nelegală fiind dată cu încălcarea art. 129 C. proc. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Primul Protocol la CEDO şi cu nesocotirea dispoziţiilor Deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Jurisprudenţa CEDO a statuat, că preluarea abuzivă a unui bun şi lipsa oricărei despăgubiri într-un termen rezonabil, reprezintă o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adiţional al CEDO.
Cum în 1953, antecesorul ei a fost deposedate de către stat, de proprietate sa în mod samavolnic, fără să existe o dispoziţie legală.
Astfel, recurenta a arătat că imobilul nu intră sub sfera de aplicare a Legii nr. 119/1948 şi nu a trecut în patrimoniul Statului în temeiul acestei legi, cu atât mai mult cu cât imobilul nu figurează în listele anexă ale legii şi nu face parte nici din categoriile limitativ prevăzut de art. 1 alin. (1)– 77 din Legea nr. 119/1948.
De altfel nici preluarea în baza Decretului nr. 92/1950 nu constituie titlu valabil pentru stat, întrucât imobilul nu figurează în lista anexă la Decretul nr. 92/1950.
Ca atare, susţine recurenta, preluarea imobilului de către stat, s-a realizat cu încălcarea art. 480 – 481 C. civ., fără plata despăgubirilor şi fără justificarea utilităţii publice, situaţie în care este incident şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, act la care România aderase la epoca preluării imobilului în aceste condiţii, actul de preluare realizat prin încălcarea dispoziţiilor legii este lipsit de efecte juridice, iar imobilul nu a trecut niciodată în proprietatea statului, Statul nu justifică un titlu valabil asupra imobilului (art. 6 din Legea nr. 213/1998) şi ca atare imobilul nu a ieşit niciodată din patrimoniul antecesorului ei, fiind transmis prin moştenire legală.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat pentru cele ce preced:
Reclamanta a formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001, privind restituirea imobilului compus din teren în suprafaţă de 8410 mp, casă de locuit şi Fabrica de sobe de teracotă şi faianţă „Gh. Steriade" în suprafaţă de 662 mp situat în Municipiul Focşani, judeţul Vrancea, (fila 36) dosarul instanţei de fond.
Reclamanta prin actul de la fila 36 a solicitat Primăriei Municipiului Focşani la 19 august 2008 suspendarea procedurii de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent până la soluţionarea acţiunii în revendicare.
Acţiunea în revendicare imobilului din Focşani, teren şi construcţii a fost înaintată la 22 septembrie 2008 fila 1 (dosar nr. 3444/2008 după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001).
Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001 intră sub incidenţa acestei legi, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste, sau de orice persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie, acţiunea în revendicare de drept comun nu este fondată.
Prin Legea nr. 10/2001 intrată în vigoare la 14 februarie 2001 a fost reglementată procedura prin care pot fi revendicate imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, care presupune parcurgerea fazei procedurale, ce se declanşează o dată cu înregistrarea notificării şi se finalizează prin emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate, ce poate fi contestată în justiţie.
Reclamanta a declanşat procedura prealabilă în temeiul Legii nr. 10/2001 prin înregistrarea notificării (fila 36 dosarul instanţei de fond) însă a suspendat-o până la soluţionarea prezentei acţiuni în revendicare înaintată în temeiul art. 480 – 481 C. civ.
Or, faţă de această situaţie, este de reţinut că prin legea specială – Legea nr. 10/2001 s-a derogat de la dreptul comun, respectiv de la prevederile art. 480 – 481 C. civ., numai în privinţa categoriilor de imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar pentru celelalte categorii de bunuri, dispoziţiile dreptului comun, - ale codului civil, - rămânând pe deplin aplicabile.
Pe de altă parte, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, bunurile preluate de Stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Or, Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparaţie privitoare la imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Deşi Legea nr. 10/2001, ca lege nouă suprimă practic acţiunea dreptului comun, în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă, ea nu elimină totuşi accesul la justiţie, ci perfecţionează practic sistemul reparator, prin norme şi proceduri speciale, subordonându-l controlului judiciar.
Prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a fost instituită o procedură legală explicită în cadrul căreia persoanele îndreptăţite pot solicita verificarea ingerinţelor ce ar fi fost exercitate de stat cu privire la drepturile pretins încălcate.
De altfel, este de reţinut că faptul că dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 CEDO şi respectiv art. 25 din Constituţia României implică obligativitatea părţilor interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obţine recunoaşterea şi protecţia dreptului material pretins, nefiind permisă o opţiune a persoanei între norma de drept material şi cea procedurală.
Or, din perspectiva celor expuse, aplicarea normelor de drept procedural, garantează siguranţa socială şi nu poate constitui, motiv de încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 Adiţional şi de altfel nici motiv de discriminare, în sensul Protocolului nr. 12, câtă vreme aceeaşi normă de drept procedural (cea privind procedura notificării) se aplică tuturor persoanelor ce reclamă o anumită ingerinţă, cum este cea prezenta cauză privind deposedarea abuzivă de către stat a imobilului în litigiu.
Imobilul din litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001.
Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin Decizia nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, data în recurs în interesul legii (obligatorie în condiţiile art. 329 C. proc. civ.) s-a statuat că, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Or, în cauza de faţă, fiind incident concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) şi cea generală (dreptul comun art. 480 – 481 C. civ.) are prioritate legea specială, conform principiului sus evocat.
Din considerentele Deciziei nr. 33/2008 rezultă că imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condiţiile p revăzute de acest act normativ, fiind exclusă acţiunea în revendicare de drept comun, cu excepţia acţiunilor pendinte la data de 14 februarie 2001, cu privire la care noua lege permis fie continuarea lor, fie suspendarea până la soluţionarea procedurii administrative.
Or, acţiunea reclamantei a fost înregistrată la 22 septembrie 2008.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 – lege specială şi derogatorie de la dreptul comun – sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de adagiile „generalia specialibus non derogant „ şi „specialia generalibus derogant".
În consecinţă, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.
In caz contrar s-ar ajunge la situaţia în care dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de conţinut, astfel încât să nu îşi producă efectele juridice, or nu aceasta este raţiunea pentru care a fost adoptată o atare lege specială de reparaţie.
În altă ordine de idei, este de reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiunile din Legea nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Cu atât mai mult, persoanele ce au uzitat de procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acţiunii în revendicare, având în vedere regula „electa una via" şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO.
Din perspectiva celor expuse, şi a dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel, faţă de obiectul dedus judecăţii, a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii şi nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta P.T.M. împotriva deciziei nr. 212/A din 18 iunie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 774/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 702/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
