ICCJ. Decizia nr. 701/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 701/2010
Dosar nr. 5945/1/2009
Şedinţa publică din 5 februarie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr.151 din 29 ianuarie 2007 Tribunalul Prahova, secţia civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanţii P.C. şi I.G. împotriva pârâtului Municipiul Ploieşti prin primar, a anulat dispoziţia nr. 2574/2006 emisă de Primăria municipiului Ploieşti şi a constatat dreptul reclamanţilor la despăgubiri pentru imobilul situat în Ploieşti, identificat prin raportul de expertiză topometrică întocmit de M.C.D. şi, respectiv, construcţii întocmit de P.O.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin dispoziţia nr. 2574 din 13 mai 2006 Primăria municipiului Ploieşti a respins notificarea reclamanţilor, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001, în sensul că imobilul revendicat a trecut în proprietate statului în baza Decretului nr. 224/1951 pentru neplata impozitelor.
Interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 presupune ca temeiul legal al preluării să fie reprezentat de cele două acte normative adoptate succesiv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în baza cărora se putea declanşa împotriva unui proprietar de imobil urmărire silită pentru neplata impozitelor, respectiv Decretul nr. 224/1951 şi Decretul nr. 221/1960.
În ceea ce priveşte al doilea decret, acesta reitera în materia urmăririi silite imobiliare excepţia consacrată în Decretul nr. 224/1951, menţionându-se că pentru debite din impozite şi taxe nu poate fi urmărită casa de locuit folosită de debitor şi familia sa împreună cu anexele şi terenul din jur în suprafaţa stabilită pentru curţi prin Decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular Raional sau a Comitetului orăşenesc.
Referitor la preluarea bunurilor imobile, art. 31 pct. 2 lit. a) din acest act normativ prevedea că valorificarea bunurilor imobile se va putea face prin preluare directă de către organizaţia creditoare, vânzare la licitaţie fără plată comitetelor executive ale sfaturilor populare, dispărând restricţia de ansamblu privitoare la calitatea dobânditorului.
Înscrisurile depuse la dosar au relevat că imobilul în litigiu a fost preluat prin Decizia nr. 1249 din 5 noiembrie 1952, trecând în administrarea Întreprinderii de Locuinţe şi Localuri, pe baza raporturilor secţiunii financiare nr. 13736 înregistrată la nr. 48481/1952 pentru transmiterea în folosinţă a bunurilor devenite proprietatea statului pe baza Decretelor nr. 111/1951 şi 224/1951.
Raportul de expertiză topometrică a evidenţiat că terenul în litigiu este situat în Ploieşti, având o suprafaţă de 699 mp şi fiind ocupat de 2 construcţii cu destinaţia de locuinţe.
În drept, tribunalul a reţinut aplicabilitatea art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 279 din 4 iunie 2007 Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de contestatoarea P.C. împotriva sentinţei sus-arătate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul constatării dreptului exclusiv al apelantei-contestatoare de a beneficia de despăgubiri pentru imobilul situat în Ploieşti, identificat prin rapoartele de expertiză întocmite de ing. M.C.D. şi ing. P.O.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a respins ca nefondat, apelul declarat de Municipiul Ploieşti prin Primar împotriva aceleiaşi sentinţe şi s-a luat act că apelanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin Decretul nr. 224/1951 s-a instituit o procedură specială preponderent administrativă de executare silită imobiliară pentru realizarea creanţelor statului, art. 1 din actul normativ menţionat prevăzând expres că această reglementare urma să se aplice pentru urmărirea restanţelor şi majorărilor din impozite, taxe şi alte venituri bugetare, datorate de populaţie.
De asemenea, prin art. 2, art. 7 şi art. 15 din acelaşi decret, instanţelor de judecată le-au fost conferite prerogative care vizau în principal verificarea legalităţii formelor de urmărire efectuate de organele administrative abilitate să iniţieze această procedură, iar instanţa pronunţa o hotărâre de încuviinţare a vânzării imobilului aflată în proprietate debitorului.
Potrivit art. 16 alin. (4) din Decretul nr. 224/1951 debitorul avea dreptul de a achita suma datorată şi majorările până cel mai târziu în ziua fixată pentru vânzarea imobilului.
În speţă, au fost încălcate formele procedurale expuse, în vigoare la data preluării, neexistând hotărâre judecătorească şi niciun alt act legal care să ateste respectarea formalităţilor.
În ceea ce priveşte calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, curtea de apel a reţinut că prin contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. 5263 din 18 decembrie 2006, I.G. a cedat reclamantei P.C. dreptul său litigios privind imobilul notificat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia civilă nr. 3251 din 22 mai 2008, a admis recursurile declarate de contestatoarea P.C. şi intimatul Municipiul Ploieşti prin primar, a casat Decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În Decizia de casare, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Atât Decretul nr. 224/1951 cât şi Decretul nr. 111/1951 fac obiect de reglementare a două ipoteze diferite ale art. 2 din Legea nr. 10/2001, respectiv cele prevăzute la lit. d) şi la lit. e) ale articolului.
Or, circumstanţele cauzei legate de modul în care imobilul a trecut în proprietate statului nu au fost pe deplin lămurite de cele două instanţe anterioare.
La dosar nu există decât deciziunea nr. 1249 (nedatată) din care rezultă în mod indirect că imobilul a fost preluat în aplicarea celor două decrete anterior menţionate.
Prin urmare, instanţele trebuie să administreze toate probele necesare din care să rezulte dacă a avut loc o preluare cu titlu a imobilului sau fără titlu, iar dacă preluarea a fost cu titlu, care a fost acelea: Decretul nr. 111/1951 sau Decretul nr. 224/1951.
Ulterior, trebuie determinat dacă preluarea a respectat toate condiţiile prevăzute de lege, pentru că ambele decrete menţionate impuneau proceduri de preluare.
În cazul în care se va reţine preluarea abuzivă, urmează a se verifica mai întâi dacă restituirea în natură nu este posibilă şi aceasta, chiar dacă prin notificare nu s-a solicitat această măsură reparatorie.
În rejudecare, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 109 din 22 mai 2009 a respins ca nefondat apelul formulat de contestatoarea P.C. şi a admis apelul declarat de intimatul Municipiul Ploieşti, prin primar, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei, în sensul respingerii ca neîntemeiată a contestaţiei formulată de contestatoarea P.C. împotriva dispoziţiei nr. 2574 din 3 mai 2006 emisă de Primarul municipiului Ploieşti.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Imobilul din Ploieşti, a fost proprietatea autoarei reclamantei I.V., fiind preluat de stat în baza Decretul nr. 224/1951, cu respectarea procedurii speciale reglementate de acest act normativ.
Dovadă în acest sens este sentinţa civilă nr. 87 din 29 august 1952 pronunţată de Tribunalul Popular al oraşului Ploieşti, prin care s-a admis cererea făcută de Secţiunea financiară Ploieşti şi s-a încuviinţat vânzarea imobilului, pentru neplata sumei de 1186,50 lei reprezentând impozitele.
Susţinerea reclamantei în sensul că sentinţa este nelegală şi netemeinică, întrucât s-a pronunţat în lipsa fostei proprietare, care a fost citată la adresa imobilului, deşi locuia în oraşul Predeal, nu poate fi avută în vedere, întrucât nici fosta proprietară şi nici moştenitorii acesteia nu au exercitat calea de atac a recursului împotriva acestei hotărâri şi, nefiind desfiinţată, ea îşi produce efectele.
În atare situaţie, imobilul în litigiu apare ca fiind preluat în baza Decretului nr. 224/1951 pentru neplata impozitului şi sunt aplicabile prevederilor art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate abuziv se înţelege imobile preluat de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.
HG nr. 250 din 7 martie 2007 prevede la pct. 2.3 că, la art. 2 alin. (1) lit. d) din lege, formularea „neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate" vizează: arestarea persoanei pentru motive politice, deportarea acesteia pe motive politice, internare forţată în unităţi sanitare, fuga din ţară pentru evitarea unor pedepse ca urmare a opoziţiei faţă de regimul comunist, incidenţa unor alte măsuri abuzive impuse de stat prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.
Reclamanta nu a făcut dovada niciuneia dintre aceste măsuri şi de aceea imobilul nu face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta arată că hotărârea este nelegală, deoarece caracterul abuziv al preluării a constat în nerealizarea procedurii vânzării prevăzută în art. 16-18 din Decretul nr. 224/1951.
Astfel, motivele pentru care proprietara nu şi-a putut exercita drepturile au fost următoarele: lipsa înştiinţării de plată şi a dovezii de primire a avertismentului de plată, a procesului verbal de sechestru, a publicaţiilor de vânzare, a dovezii afişării acestor publicaţii şi a procesului-verbal privind rezultatul vânzării.
De asemenea, hotărârea judecătorească de încuviinţare a vânzării a fost pronunţată în lipsa pârâtei, fără respectarea procedurii de citare, aspect dovedit de faptul că aceasta avea domiciliul în Predeal, judeţul Braşov şi nu în Ploieşti cum s-a consemnat în hotărâre.
Astfel, autoarea reclamantei nu a avut cunoştinţă de existenţa procedurii de executare, motiv pentru care nici nu a putut beneficia de termenul de graţie oferit de decret pentru achitarea impozitului restant.
Decretul nr. 224/1951 a fost aplicat abuziv, chiar dacă imobilul preluat nu avea destinaţia de locuinţă, întrucât procedura instituită de decret se referea la imobile care nu erau exceptate de la acesta.
Sarcina probei îndeplinirii procedurii de vânzare potrivit Decretului nr. 224/1951 îi revenea intimatului Municipiul Ploieşti.
În opinia recurentei situaţia autoarei sale se încadra în dispoziţiile pct. 2.3 din HG nr. 250/2007, imobilul fiind preluat abuziv, ceea ce atrăgea consecinţa acordării de măsuri reparatorii, prioritară fiind restituirea în natură.
Intimatul, deşi legal citat, nu a depus la dosar întâmpinare.
Recursul este fondat şi va fi admis pentru următoarele considerentele:
Faptul că prin sentinţa nr. 87 din 29 august 1952 a Tribunalului Popular Ploieşti s-a admis cererea făcută de Secţiunea Financiară Ploieşti şi s-a încuviinţat vânzarea imobilului în litigiu nu este suficient pentru a se considera că preluarea ulterioară a imobilului s-a făcut în baza unui titlu valabil.
Potrivit indicaţiilor din Decizia de casare, instanţa de trimitere era obligată să verifice dacă preluarea imobilului a respectat întreaga procedură prevăzută de actul normativ în temeiul căruia s-a dispus preluarea.
Pe cale de consecinţă, reţinând că actul normativ ce a stat la baza preluării a fost Decretul nr. 224/1951, curtea de apel avea obligaţia să verifice legalitatea întregii proceduri, inclusiv a etapei finalizate prin sentinţa civilă anterior menţionată.
Faptul că împotriva sentinţei nu s-a exercitat calea de atac a recursului şi, ca atare, nu a fost desfiinţată nu dispensează instanţa de a verifica susţinerile reclamantei referitoare la nelegalitatea procedurii de citare cu ocazia judecăţii şi, consecutiv, a dovezii de comunicare a acesteia, în condiţiile în care se pretinde că adevărata proprietară avea domiciliul în Predeal judeţul Braşov.
De asemenea, pct. 2.3 din HG nr. 250/2007 conţine o enumerare a situaţiilor în care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate, dar această enumerare are un caracter exemplificativ, instanţele putând identifica şi alte măsuri abuzive impuse - direct sau indirect - de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.
Numai prin verificarea tuturor argumentelor reclamantei privitoare la caracterul abuziv al preluării imobilului se poate ajunge la o aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, atât în litera cât şi în spiritul lor.
Cum aspectele ce se impuneau a fi lămurite conform indicaţiilor din Decizia de casare şi dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. nu au fost analizate decât în parte, iar concluzia instanţei de apel este parţial contradictorie, în sensul că se reţine aplicabilitatea art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001, dar nu şi a pct. 2.3 din HG nr. 250/2007, Înalta Curte constată că sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi, neputând proceda ea însăşi la reevaluarea situaţiei de fapt, faţă de dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., va admite recursul, va casa Decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta P.C. împotriva deciziei nr. 109 din 22 mai 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Casează Decizia şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 738/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 687/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
