ICCJ. Decizia nr. 742/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 742/2010
Dosar nr. 1610/3/2007
Şedinţa publică din 9 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 17 ianuarie 2007, reclamanta N.D.M., prin mandatar N.M.I. a solicitat instanţei în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi C.S., să constate că apartamentul nr. 3, situat în Bucureşti, a fost preluat de stat fără titlu şi pe cale de consecinţă, să oblige pârâţii a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, cu obligarea reclamantei la restituirea sumei primită cu titlu de preţ, conform deciziei nr. 571 din 10 aprilie 1984, emisă în aplicarea Decretului nr. 223/1974.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 876 din 15 iunie 2007, a admis acţiunea şi constatând că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, a obligat-o pe pârâta C.S. să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 3 situat în Bucureşti, sector 2.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că imobilul, ce a fost dobândit de autoarea reclamantei – O.M.L.G. – a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 223/1974 urmare plecării definitive din ţară a D.N. care, fusese instituită prin testamentul autentificat sub nr. 5324 din 10 septembrie 1976, legatar cu titlu particular, de către fosta proprietară.
Cât priveşte admisibilitatea acţiunii, în raport de existenţa unei legi speciale de reparaţie – Legea nr. 10/2001 – tribunalul a constatat că acest act normativ nu conţine nici o „cauză legală" de împiedicare a foştilor proprietari în a formula acţiuni în revendicare, pe calea dreptului comun.
Astfel, se arată, îngrădirea exerciţiului acestei acţiuni, ar reprezenta o încălcare a însăşi dreptului de proprietate şi a principiului liberului acces la justiţie.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că imobilul revendicat a fost preluat de stat fără titlu valabil, întrucât Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituţiei în vigoare la acea dată, precum şi codului civil, care recunoşteau şi garantau în mod expres dreptul de proprietate privată.
Cum, ambele părţi au invocat un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, tribunalul a procedat la compararea acestor titluri, reţinând că titlul deţinut de reclamantă este preferabil, fiind mai bine reprezentat, întrucât este mai vechi şi provine de la adevăratul proprietar al imobilului.
Apelurile declarate de Municipiul Bucureşti prin Primar General şi pârâta C.S., au fost admise de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, prin Decizia nr. 108/A din 18 februarie 2008, admiţând excepţia privind lipsa calităţii de reprezentant „a reclamantei", a schimbat în tot sentinţa apelată, şi a respins acţiunea în revendicare.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că, în cauză, au fost încălcate prevederile art. 68 C. proc. civ., care menţionează că procura de reprezentare trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată şi impune nu numai identificarea părţii care a cerut reprezentarea, cu actele de identitate „legale" ci şi a părţii ce urmează a reprezenta.
Or, se mai arată, în „procura specială" întocmită în scopul reprezentării reclamantei de către fratele său N.M. – domiciliat în Anglia – nu sunt identificaţi cu date complete, prin acte de identitate legale şi clare, nici reclamanta – mandantă şi nici mandatarul, situaţie în care, conchide instanţa, nu este dovedită pe deplin, reprezentarea reclamantei în cauza de faţă.
Astfel, delegaţia avocaţială de la dosar, nu acoperă identitatea nedovedită cert, atât a reclamantei cât şi a mandatarului, ambii cu domiciliile în străinătate, fără menţionarea unor acte de identitate legale, în condiţiile în care, la semnătura „clientului" este menţionat „conform contractului".
Însăşi procura specială este o copie xerox care nu poate fi luată în considerare, în lipsa unei procuri în original la dosar, pentru a putea fi analizată, atâta vreme cât este contestată de o parte adversă.
În cauză, a declarat recurs în termen legal, reclamanta N.D.M., prin mandatar N.M.I. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează:
- în mod greşit s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada calităţii de reprezentant a mandatarului N.M.I..
Astfel, se arată, la dosarul cauzei, a fost depusă procura specială din 3 septembrie 2002, apostilată conform Convenţiei de la Haga din 25 septembrie 2002.
Tot astfel, un notar public a certificat faptul că semnătura de pe acest înscris aparţine reclamantei care este identificată cu toate datele de stare civilă.
- nici un text de lege nu impune obligaţia mandatarului, de a se prezenta în instanţă.
- s-a reţinut greşit că în procura specială, mandatarul nu este „prezentat" cu datele de identificare „legale", înlăturându-se astfel forţa probantă a unui înscris notarial apostilat.
- reţinerea potrivit căreia delegaţia avocaţială nu acoperă identitatea „nedovedită cert" lipseşte de substanţă dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, prevederi potrivit cărora avocaţii au, prin efectul legii, dreptul şi calitatea de a atesta identitatea părţilor ce se prezintă în faţa lor.
Recursul se priveşte ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.
Reprezentarea convenţională în procesul civil îşi are sorgintea în dispoziţiile art. 67 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia părţile pot să-şi exercite drepturile procedurale, fie personal, fie prin mandatar.
Tot codul de procedură civilă enunţă şi regulile generale privitoare la forma mandatului ad litem, art. 68 alin. (1) dispunând că procedura pentru exerciţiul dreptului de reprezentare în judecată, trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată.
Chiar dacă textul nu este suficient de clar, fiind susceptibil unor diverse interpretări, el sugerează, fără echivoc, necesitatea prezentării mandatului în faţa unui notar, în vederea legalizării semnăturii, procedură notarială ce nu implică în mod necesar şi verificarea conţinutului actului.
Intră în atribuţiile instanţei ca, după exhibarea actului, să verifice dacă procedura de reprezentare cuprinde toate menţiunile esenţiale ale raportului juridic de mandat, respectiv cele referitoare la împuternicirea de reprezentare, întinderea mandatului, precum şi datele privitoare la mandatar şi la partea reprezentată.
În cauză, instanţa de apel a reţinut în mod greşit şi contrar probelor administrate că procura acordată de reclamantă, fratelui său M.N., întocmită la Bruxelles, la 3 septembrie 2002, nu întruneşte cerinţele art. 68 alin. (1) C. proc. civ., pentru exerciţiul dreptului de chemare sau de reprezentare în judecată.
Astfel, această „procură specială", a fost prezentată, conform legii, în faţa unui notar public, care a legalizat semnătura mandantului, actul fiind şi apostilat conform Convenţiei de la Haga din 5 octombrie 1961.
Ulterior, acelaşi notar atestă că procura prezentată de reclamantă este o copie legalizată a actului semnat în faţa sa, la 3 septembrie 2002, precum şi faptul că mandatarul M.N., astfel cum a fost menţionat în act, este aceeaşi persoană cu M.I.N., identificat potrivit atât paşaportului în vigoare la data întocmirii actului, cât şi potrivit paşaportului actual de la data atestării (f. 57 – 59 dosar nr. 1610/3/2007 al ÎCCJ).
Traducerile actelor prezentate în instanţă au fost totodată certificate de către traducătorul autorizat a cărui semnătură a fost legalizată conform cu art. 8 lit. e) şi j) din Legea nr. 36/1995.
Cât priveşte actele de identitate aparţinând atât mandantei cât şi mandatarului, acestea au fost depuse la dosar în copii certificate şi apostilate conform Convenţiei de la Haga (a se vedea f. 39 – 56 şi 112 – 115, dosar recurs) şi atestă, fără echivoc, identitatea celor două părţi ale raportului juridic de mandat.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced recursul urmează a se admite cu consecinţa casării hotărârii atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta N.D.M., prin mandatar N.M.I. împotriva deciziei nr. 108/A din 18 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 743/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 739/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
