ICCJ. Decizia nr. 825/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 825/2010
Dosar nr. 5204/3/2005
Şedinţa publică din 11 februarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 16 februarie 2005, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, cererea prin care SC L.P. SA a chemat în judecată pe pârâţii Primăria municipiului Bucureşti, Consiliul general al municipiului Bucureşti şi N.S.M., pentru ca, prin hotărârea ce va pronunţa, instanţa că dispună anularea Dispoziţiei Primarului general nr. 228 din 12 februarie 2002, prin care s-a dispus restituirea în natură către pârâta N.S.M. a imobilului situat în Bucureşti, şi anularea procesului-verbal de predare-primire nr. 3503 din 18 februarie 2002 întocmit de Consiliul general al municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, prin care s-a predat imobilul sus menţionat către pârâta N.S.M..
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin Dispoziţia Primarului general al municipiului Bucureşti nr. 228 din 12 februarie 2002, s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, format din construcţie S+P+2E+M, garaje şi magazii (mai puţin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995) şi terenul în suprafaţă de 1078,75 mp, construit şi neconstruit, reprezentând curtea, în proprietate pârâtei N.S.; că dispoziţia este ilegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 21, art. 26 alin. (2) şi (3) şi art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001; că imobilul a cărui restituire s-a dispus este proprietatea reclamantei, astfel că Primarul general a dispus cu privire la un bun ce se afla în patrimoniul unei societăţi comerciale private, întrucât dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafaţă de 1078,75 mp, ce face parte din terenul restituit prin dispoziţia atacată, este atestat prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 0447 emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei la data de 13 martie 1995; că, subsolul şi parterul construcţiei existente pe acest teren, sunt evidenţiate în patrimoniul societăţii L.P. SA de la înfiinţarea acesteia, în anul 1991; că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu în proprietatea statului; că fostul proprietar nu este îndreptăţit la restituirea în natură a imobilului şi că soluţionarea notificării trebuia realizată de instituţia publică implicată în privatizare, respectiv A.P.A.P.S.
Pârâta N.S., a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 1007/2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi excepţia tardivităţii formulării cererii, excepţii ce au fost respinse prin încheierea din data de 10 mai 2005, pentru motivele reţinute în respectiva încheiere.
Prin „Decizia nr. 599 din 16 mai 2006", Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC L.P. SA, reţinând că, faţă de actele administrate în cauză, reclamanta-contestatoare nu a făcut nicio dovadă în sensul că imobilul asupra căruia pretinde că este proprietară s-ar suprapune cu imobilul care a fost restituit pârâtei-intimate prin dispoziţia a cărei nulitate s-a solicitat a fi constată; că, din imobilul menţionat în titlul de proprietate invocat de pârâta N.S.M., acesteia i-a fost restituit doar o parte, în cauză „nefăcându-se dovada că imobilul asupra căruia pretinde drepturi reclamanta face parte din imobilul pârâtei N.".
Simplul fapt că imobilul asupra căruia reclamanta pretinde drepturi este situat la numărul poştal 127, iar imobilul restituit pârâtei N.S.M. este situat la numărul poştal 127-129 pe acelaşi bulevard, nu este de natură să demonstreze că există o suprapunere între cele două imobile în discuţie.
S-a concluzionat, că este neîntemeiat capătul de cerere privind anularea Dispoziţiei nr. 228 din 12 februarie 2002 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind anularea procesului-verbal de predare-primire nr. 3503 din 18 februarie 2002, tribunalul a constatat că reclamanta nu a invocat niciun motiv de nulitate al acestui proces-verbal, astfel că nulitatea invocată nu poate fi decât aceea a actului subsecvent, atrasă de constatarea nulităţii actului iniţial, reprezentat de Dispoziţia nr. 228 din 12 februarie 2002, şi, faţă de modul de soluţionare a primului capăt de cerere, tribunalul a respins şi acest capăt de cerere, ca neîntemeiat.
Prin Decizia nr. 152 din 26 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat a cererii formulate de reclamanta SC L.P. SA în raport de dispoziţiile sentinţei civile nr. 1007 F/2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă SC V.P. SA, reţinând, în esenţă, următoarele :
La termenul de judecată de la 26 ianuarie 2009, intimata N.S.M. a invocat următoarele excepţii de ordine publică; inadmisibilitatea contestaţiei formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, motivată de aspectul că s-a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 228 din 12 februarie 2002 şi a procesului-verbal nr. 3503/2002, în condiţiile în care contestatoarea nu are calitatea nici de emitent şi nici de beneficiar al actelor în cauză; excepţia tardivităţii contestaţiei, întrucât termenul de introducere al contestaţiei este de 30 de zile, conform dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001; excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 1007 F din 12 decembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă ; excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, întrucât aceasta este un terţ faţă de actele atacate şi excepţia lipsei de interes faţă de procesul-verbal de predare a imobilului în litigiu.
În condiţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat, excepţie care a fost apreciată ca fiind fondată şi care face de prisos analizarea cauzei în fond, întrucât prin sentinţa civilă nr. 1007 F din 12 decembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin neapelare, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC L.P. SA, în prezent SC V.P. SA, cât şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.P.A.P.S.
A fost admisă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de N.S.M. şi a fost respinsă acţiunea introductivă, formulată în contradictoriu cu pârâţii Primăria municipiului Bucureşti şi Consiliul general al municipiului Bucureşti, prin Administraţia Fondului Imobiliar, precum şi cererea de chemare în garanţie a A.P.A.P.S.
Prin cererea înregistrată la 8 aprilie 2002, reclamanta SC L.P. SA a chemat în judecată pârâţii Primăria municipiului Bucureşti şi Consiliul general al municipiului Bucureşti, prin Administraţia Fondului Imobiliar, solicitând instanţei anularea Dispoziţiei Primarului general nr. 228 din 12 februarie 2002, precum şi anularea procesului-verbal de predare –primire întocmit de către Consiliul general al municipiului Bucureşti, prin Administraţia Fondului Imobiliar.
În această cauză, N.S.M. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, iar reclamanta cerere de chemare în garanţie a A.P.A.P.S.
Conform dispoziţiilor art. 1021 C. civ. şi art. 163 alin. (1) C. proc. civ., pentru a exista autoritate de lucru judecat, trebuie să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, condiţii care, faţă de sentinţa civilă nr. 1007/F din 12 decembrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sunt întrunite.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţie invocată şi în prezenta cauză, a fost soluţionată irevocabil în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. 3653/2002 al Tribunalului Bucureşti.
Puterea lucrului judecat prezintă un aspect pozitiv pentru partea care a câştigat procesul, în sensul că aceasta se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea rămasă definitivă, într-o nouă judecată, fără ca partea adversă sau instanţa să mai poată lua în discuţie existenţa dreptului, dar şi un aspect negativ pentru partea care a pierdut procesul, întrucât nu mai poate repune în discuţie dreptul său într-un alt proces.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC V.P. SA, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-reclamantă arată că, în mod greşit, instanţa de apel a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de intimata-pârâtă N.S.M., întrucât sentinţa faţă de care s-a raportat în analiza excepţiei nu a soluţionat pe fond cauza dedusă judecăţii.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi art. 163 alin. (1) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat are la bază două reguli fundamentale şi anume: cererea nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar soluţia cuprinsă în hotărâre este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.
Părţile dispun astfel de o excepţie de fond peremptorie pe care o pot constitui ca obstacol, însă numai în calea reanalizării fondului litigiului definitiv şi irevocabil, soluţionat.
Prin urmare, autoritatea de lucru judecat nu poate să rezulte decât dintr-o hotărâre care a soluţionat litigiul în fond, deoarece, numai într-un atare caz, o altă instanţă ar fi pusă în situaţia de a relua judecata unei pricini cu acelaşi obiect, întemeiată pe aceeaşi cauză şi între aceleaşi părţi. În lipsa unei judecăţi de fond, instanţa nu poate verifica existenţa triplei identităţi.
Or, prin sentinţa civilă nr. 1007 F din 12 decembrie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis atât excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC L.P. SA, cât şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.P.A.P.S. şi, prin urmare, a respins acţiunea introductivă formulată de reclamanta SC L.P. SA, deci nu a soluţionat fondul cauzei, condiţie esenţială pentru ca o hotărâre judecătorească să se poată bucura de autoritatea de lucru judecat.
S-a mai arătat, că Decizia este lipsită de temei legal, întrucât excepţia autorităţii de lucru judecat nu se invocă în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra unei excepţii de ordine publică, ci în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra fondului litigiului.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente :
Instanţa de apel a reţinut că, în speţă, operează excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 1007/F din 12 decembrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, fiind întrunite cerinţele art. 1201 C. civ. şi art. 163 C. proc. civ.
Potrivit art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi între aceleaşi părţi, făcută de ele şi împotriva lor în aceeaşi calitate.
Din interpretarea dispoziţiilor acestui text de lege, rezultă că pentru a exista lucru judecat dedus din hotărârea pronunţată într-un proces anterior trebuie să existe tripla identitate cerută între cele două procese: de persoane, de obiect şi de cauză.
În primul proces, soluţionat între aceleaşi părţi prin sentinţa civilă nr. 1007/F din 12 decembrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, instanţa a fost învestită cu o acţiune având ca obiect anularea Dispoziţiei Primarului general nr. 228 din 12 decembrie 2002 şi a procesului-verbal de predare-primire nr. 3503 din 18 februarie 2002 întocmit de Consiliul general al municipiului Bucureşti – Administraţia Fondului Imobiliar, iar, în cel de-al doilea proces, prin acţiunea formulată, s-a solicitat tot anularea Dispoziţiei Primarului General nr. 228 din 12 februarie 2002, precum şi a procesului-verbal de predare-primire nr. 3503 din 18 februarie 2002 încheiat de Consiliul general al Municipiului Bucureşti – Administraţia Fondului Imobiliar.
Pentru a opera excepţia autorităţii de lucru judecat trebuie să fie îndeplinite cumulativ cerinţa triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză.
Cauza reprezintă faptul juridic sau material care constituie temeiul legal al dreptului pretins.
Obiectul acţiunii constă în dreptul pretins, iar temeiul dreptului pretins, care înseamnă cauza, poate fi calitatea de proprietar.
În ambele litigii, reclamanta a pretins că este proprietar al imobilului restituit către N.S.M. prin Dispoziţia nr. 228 din 12 februarie 2002 a Primarului general şi predat prin procesul-verbal de predare-primire nr. 253 din 18 februarie 2002 întocmit de Consiliul general al municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, iar temeiul dreptului pretins de reclamant l-a constituit faptul că imobilul se află în patrimoniul său, potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 0447 emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, la data de 13 martie 1995.
Fiind vorba de acelaşi obiect şi aceeaşi cauză în ambele litigii, se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru a opera excepţia autorităţii de lucru judecat şi anume identitatea de părţi, obiect şi cauză între cele după litigii.
Susţinerea recurentei potrivit căreia pentru a opera excepţia lucrului judecat dedusă din hotărârea pronunţată într-un proces anterior, pe lângă cerinţa triplei identităţi:de părţi, obiect şi cauză, între cele două litigii, trebuie întrunită şi condiţia ca autoritatea de lucru judecat să rezulte dintr-o hotărâre care a soluţionat litigiul în fond, este nefondată.
În primul proces, litigiul a fost soluţionat pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC L.P. SA, prin sentinţa civilă nr. 1007 din 12 decembrie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, definitivă şi irevocabilă, excepţie de fond, dirimantă, care face de prisos cercetarea fondului şi, tocmai de aceea, o hotărâre pronunţată în baza acestei excepţii poate fi invocată ca temei al excepţiei autorităţii de lucru judecat într-un proces ulterior purtat între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi în care se invocă aceeaşi cauză.
Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa a pronunţat Decizia recurată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1201 C. civ. şi art. 163 alin. (1) C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC V.P. SA împotriva deciziei nr. 152 din 26 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 835/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 784/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
