ICCJ. Decizia nr. 835/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 835/2010
Dosar nr. 3443/62/2008
Şedinţa publică din 11 februarie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
La data de 15 mai 2008 reclamanta T.J. a chemat în judecată pe pârâtul Oraşul Predeal, solicitând instanţei să pronunţe o sentinţă prin care să constate că are calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile stabilite de Legea nr. 10/2001 şi să îl oblige pe pârât la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a imobilului teren în suprafaţă de 150 mp.
Tribunalul Braşov, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 356S din 28 noiembrie 2008 a respins cererea reclamantei reţinând următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 411M947, intervenit între MP, în calitate de vânzător, şi T.N., în calitate de cumpărător, a fost transmis dreptul de proprietate indiviză, respectiv 1/6 parte, ce i s-a cuvenit vânzătoarei din imobilul situat în oraşul Predeal, constând într-un teren de circa 150 mp, împreună cu casa veche, compusă din parter şi etaj, construită pe aproximativ 100 mp (fila 4).
Prevederile acestui act translativ de proprietate au fost înscrise în Registrul de Transcripţiuni şi Inscripţiuni, astfel cum rezultă din actele aflate la filele 32-34 din dosarul cauzei.
Urmând procedura prealabilă obligatorie instituită de Legea nr. 10/2001, numita T.D.I. a înregistrat, la data de 23 ianuarie 2002, prin intermediul executorului judecătoresc, pe rolul Prefecturii Judeţului Braşov, o notificare prin care a solicitat, în calitate de moştenitor legal al numitului T.D.N., să îi fie acordate despăgubiri băneşti pentru cota de proprietate ce a aparţinut defunctului său soţ din imobilul mai sus identificat. ( fila 18).
Din certificatul de moştenitor nr. 7, emis la data de 9 iunie 2008, de Biroul Notarului Public F.R., a rezultat că, la data de 28 martie 2007, a survenit decesul titularului notificării, ce a fost formulată în condiţiile reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, iar succesorii în drepturi ai acestuia sunt T.J., reclamanta din prezenta cauză, şi D.S., în calitate de fii. (fila 26)
In cuprinsul documentaţiei tehnice de identificare a imobilului, se specifică faptul că, acesta nu a putut fi identificat cu exactitate, întrucât nu există documente de carte funciară, care să poată duce la o astfel de identificare şi că, la data inventarierii cadastrale (1940) el nu era împrejmuit cu limite durabile fixe (filele 40-42).
În drept, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, obiectul de reglementare al acestui act normativ îl constituie măsurile reparatorii care se acordă pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor.
În ceea ce priveşte actele juridice care atestă calitatea de moştenitor, art. 22.1 lit. b) din Normele Metodologice de Aplicare Unitară a Legii nr. 10/2001, statuează că acestea constau în certificat de moştenitor, testament, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiaţia cu titularul iniţial al dreptului de proprietate.
Legea nr. 10/2001 instituie o procedură specială şi obligatorie pentru retrocedarea imobilelor ce formează obiectul său de reglementare.
Capitolul 2 din Normele Metodologice de Aplicare Unitară a Legii nr. 10/2001 stabileşte că unitatea deţinătoare a imobilului notificat este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii, fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul legii, iar entitatea învestită cu soluţionarea notificării este, după caz, unitatea deţinătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluţioneze notificarea cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său.
Tribunalul a constatat, în raport de starea de fapt mai sus expusă, că antecesorul reclamantei nu a dobândit, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 411/1947, decât o cotă parte ideală din imobilul ce a format obiectul material al acestuia, respectiv, cota de 1/6 parte, iar nu o suprafaţă de teren determinată, aşa cum aceasta a susţinut prin cererea pe care a formulat-o.
Apoi, instanţa a constatat că, reclamanta nu a făcut dovada preluării imobilului în litigiu de către stat sau de către alte persoane juridice în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, respectiv, în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 şi a faptului că acesta a fost rechiziţionat în temeiul Legii nr. 139/1940.
De asemenea, instanţa a apreciat că, sub aspectul analizat, în privinţa imobilului în litigiu nu pot fi aplicate prevederile cuprinse în Capitolul 1 lit. e) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, deoarece, partea reclamantă nu a făcut dovada regimului juridic actual al imobilului revendicat.
Tribunalul a apreciat ca fiind semnificative, în acest sens, menţiunile cuprinse în documentaţia tehnică de identificare, în care se specifică, în mod expres, că, în absenţa unor acte juridice cu privire la imobilul din litigiu, nu se poate determina care este situaţia juridică a acestuia şi că, singura identificare posibilă a imobilului este cea care priveşte amplasamentul acestui imobil.
In absenţa unor dovezi care să ateste care este situaţia juridică a imobilului revendicat nu se poate concluziona că pârâtul este cel căruia îi revine obligaţia de a emite, în condiţiile reglementate de Legea nr. 10/2001, o dispoziţie prin care să soluţioneze notificarea promovată de antecesoarea reclamantei, în sensul solicitat de aceasta.
Tribunalul a constatat că, aşa cum rezultă din documentaţia tehnică de identificare a imobilului, din punct de vedere la amplasamentului, acest imobil face parte din parcarea Complexului Comercial Cioplea, aflându-se, prin urmare în deţinerea acestei persoane juridice, iar nu în deţinerea pârâtului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta T.J.
Motivând cererea de apel reclamanta a adus critici privind greşita aprecierea a situaţiei de fapt şi eronata aplicare a legii în raport de împrejurarea că terenul revendicat a fost intabulat, fiind înscris în C.F. 266 nr. cadastral 195/1/1/3, 195/2/3, 288/3/1, pe numele Statului român, el făcând parte din domeniul public al acestuia, fiind amenajat ca parcare.
Curtea de apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 88Ap din 18 iunie 2009 a respins apelul reclamantei, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut că terenul a fost identificat prin documentaţia tehnică extrajudiciară ca fiind actuala parcare a Complexului Comercial Cioplea, reclamanta nu a dovedit situaţia juridică a imobilului, a modului de preluare a imobilului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 şi nu a produs dovezi din care să se poată determina entitatea căreia îi revine obligaţia de a emite dispoziţia privind soluţionarea notificării în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ., criticile de nelegalitate vizând în esenţă următoarele aspecte:
1- instanţa de apel a reţinut greşit că imobilul în litigiu nu se regăseşte în C.F. 10025 Predeal, atât timp cât la dosar au fost depuse înscrisuri, schiţa de C.F. potrivit căreia terenul a fost identificat cu nr. cadastral nedefinitiv 195/1/1/3, 195/2/3 288/3/1, cu o suprafaţa totală de 1569 mp, teren care iniţial a fost înscris in C.F. 266 poz.25 si care în prezent este parcare.
2. - instanţa de apel retine in mod greşit ca amplasamentul terenului se afla „în actuala parcare a Complexului Comercial Cioplea, expertul la data întocmirii lucrării de expertiză nu cunoştea faptul ca imobilul era intabulat si nici nu a verificat care este situaţia juridică, motiv pentru care a făcut identificarea lui doar raportat la faptul ca acesta se afla in fata Complexului Comercial Cioplea". La dosar a fost depus extrasul de C.F. nr. 100225 Predeal, potrivit căruia suprafaţa de 1569 mp respectiv parcarea in care se afla si terenul in cauza este proprietatea Statului Roman.
A fost depusa şi HG nr. 972/2002 unde la anexa 6, anexa ce cuprinde inventarul bunurilor ce aparţin domeniului public al oraşului Predeal la poziţia 145 figurează parcare zona Cioplea 2, aceasta fiind parcarea aflata in zona Complexului Comercial şi pe care in mod greşit expertul a identificat-o ca fiind parcarea Complexului.
3 - Ultima critică adusă deciziei atacate se refera la faptul ca instanţa de apel a reţinut ca nu s-a făcut dovada situaţiei juridice a imobilului teren. Terenul face parte din parcarea identificată ca fiind zona Cioplea 2, teren care potrivit HG nr. 972/2002 face parte din domeniul public al statului, situaţie in care entitatea învestită cu soluţionarea notificării este unitatea administrativ teritoriala, respectiv Oraşul Predeal, iar potrivit art. 21 alin. (4) organul abilitat de a emită Decizia/ dispoziţia este Primarul.
Cu privire la modul in care s-a făcut preluarea imobilului, acesta s-a făcut fără titlu si face parte din categoria celor prevăzute la art. 2 pct. i din Legea nr. 10/2001.
Verificând legalitatea decimei atacate, din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele motive:
Constatarea faptelor, astfel cum rezultă ele din actele şi dovezile administrate, este atributul exclusiv al instanţelor de fond.
Sub acest aspect hotărârea judecătorească trebuie însă să fie motivată cu suficientă claritate, prin trimitere la probele de la dosar, obligaţia judecătorilor de a-şi motiva în fapt şi în drept hotărârile constituind una din garanţiile dreptului la un proces echitabil.
Astfel, este necesar ca dispozitivul hotărârii să conţină elemente clare privind modalitatea de rezolvarea a cererilor părţilor, întinderea drepturilor recunoscute şi identificarea acestora prin parametrii care să o facă aptă de a putea fi adusă la îndeplinire pe calea executării.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Textul legal sus citat concretizează principiul potrivit căruia adevărul trebuie să constituie scopul final al activităţii judiciare, fiind în acelaşi timp cea mai importantă obligaţie impusa de lege judecătorului.
Pe de altă parte în conformitate cu dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. instanţa de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, putând încuviinţa şi administra probe a căror necesitate rezultă din dezbateri, în condiţiile art. 292 alin. (1), teza a II a C. proc. civ.
In drept, potrivit art. 314 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
Or, în speţă, împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite de către instanţele de fond, care nu au cercetat aspectele privind cine este în cauză unitatea deţinătoare, nu au fixat cu exactitate amplasamentul imobilului revendicat, sens în care nu s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, lăsând, astfel, necercetat fondul cauzei.
Omisiunea instanţei de apel de a analiza toate motivele de apel cu care a fost învestită, de a arăta care sunt considerentele pentru care cererile apelantei sunt sau nu întemeiate, aşa cum prevede art. 261 alin. (5) C. proc. civ., echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibilă exercitarea controlului judiciar de instanţa de recurs.
Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, în raport de susţinerile reclamantei în această fază procesuală şi de faptul că din actele depuse de către părţi, de constatările mult prea abstracte privind amplasarea imobilului şi ale planului de situaţie anexat, instanţa de apel trebuia să depună eforturi în vederea corectei stabiliri a situaţiei de fapt, dispunând în principal efectuarea unei expertize tehnice care să identifice coordonate terenului în litigiu, amplasamentul şi delimitarea marginilor teritoriale exteriore, prin indicarea dimensiunilor laturilor, a vecinătăţilor şi a poziţionării spaţiale în funcţie de punctele cardinale, identificarea cadastrală.
Măsura se impunea în cauza dedusă judecăţii faţă de împrejurarea, reţinută de instanţa de apel, că expertiza tehnică extrajudiciară nu lămureşte amplasamentul imobilului din punct de vedere al identificării sale cadastrale.
În materia imobilelor preluate în mod abuziv de statul comunist, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, legiuitorul intern a stabilit procedura legală în cadrul căreia persoanele îndreptăţite pot fi cere măsuri reparatorii pentru prejudiciile suferite ca urmare a deposedării de către stat de astfel de imobile, prin Legea nr. 10/2001.
Dat fiind că în sfera de competenţă a instanţei civile se regăseşte obligaţia de a verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse prin legea de reparaţie în scopul realizării reparaţiei, în modalităţile expres prevăzute de acest act normativ, pe cale de interpretare logică, instanţa civilă este abilitată, atunci când găseşte întemeiată cererea persoanei pretins îndreptăţite la măsurile reparatorii, să stabilească la solicitarea acesteia modalitatea în care se va proceda în scopul unei reale reparaţii, să identifice bunul de care proprietarul a fost deposedat, să verifice posibilitatea de retrocedare în natură ori, în subsidiar, stabilirea dreptului acestuia la măsuri reparatorii prin echivalent.
Astfel, potrivit art. 10 şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent constau în acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii ori propunerea acordării de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
O asemenea omisiune săvârşită de instanţele de fond este esenţială şi impune reluarea judecăţii cauzei, pentru stabilirea exactă a amplasamentului imobilului, a entităţii obligate la soluţionarea notificării şi a propunerii de acordare a măsurilor reparatorii în condiţiile legii speciale.
Funcţie de aspectele de fapt care vor rezulta, urmare a completării probatoriilor, instanţa urmează a stabili şi motiva, în fapt şi în drept, prin trimitere la probatoriile pe care le va aprecia a fi relevante analizei, dacă în cauză sunt îndeplinite sau nu condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în condiţiile în care restituirea în natură este imposibilă.
Aşa fiind, reţinând că împrejurările de fapt ale cauzei, pentru considerentele arătate, nu au fost pe deplin stabilite, în conformitate cu dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de reclamantă, a casa hotărârea atacată şi a trimite cauza pentru reluarea judecăţii instanţei de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta T.J. împotriva deciziei civile nr. 88 Ap din 18 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2010 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 841/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 825/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
