ICCJ. Decizia nr. 749/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 749/2010
Dosar nr. 4007/87/2008
Şedinţa publică din 9 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Teleorman, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, la 4 noiembrie 2008, reclamantul L.V. a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA Bucureşti, solicitând obligarea acestuia de a-i achita suma de 10.883 RON, din care 10.350 RON reprezentând drepturi salariale cuvenite şi neacordate şi 53.384 RON daune materiale pentru neîndeplinirea la timp a obligaţiilor asumate în baza contractului colectiv de muncă la nivel de societate.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că, deşi contractul colectiv de muncă, la art. 168 alin. (1), prevede obligaţia suplimentării drepturilor salariale în cuantum de un salariu de bază mediu, cu ocazia sărbătorilor de Paşte şi Crăciun, pentru anii 2004 – 2007 nu a beneficiat de aceste drepturi.
Tribunalul Teleorman, secţia conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios şi administrativ şi fiscal, în majoritate, prin sentinţa civilă nr. F41 din 14 aprilie 2009, a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi a obligat pârâta la plata către acesta a sumei de 7.295 lei despăgubiri salariale cuvenite şi neacordate, reprezentând prima pentru sărbătoarea de Paşte pe anii 2006 şi 2007 şi prima de Crăciun pe anii 2005 – 2007.
S-a constatat ca fiind prescris dreptul material la acţiune al reclamantului în ceea ce priveşte sărbătoarea de Paşti a anului 2005.
A fost obligat pârâtul la 301,70 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul expertului contabil.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat recurs pârâtul SC P. SA, membru O.M.V.G., criticând-o ca nelegală şi netemeinică pe motivul prevăzut de art. 3041 C. proc. civ.
S-a susţinut că promovarea acţiunii este prematură întrucât dreptul reclamantului nu se poate considera născut atâta timp cât nu au avut loc negocierile în baza cărora cuantumul exact al sumelor reprezentând drepturi salariale suplimentare ar fi trebuit stabilit.
De asemenea, s-a solicitat să se constate că dreptul la acţiune era prescris în momentul promovării acestuia conform dispoziţiilor art. 283 alin. (1) lit. e) C. muncii, care prevăd în mod expres termenul de prescripţie aplicabil acţiunilor rezultate din neexecutarea obligaţiilor asumate prin contractul colectiv de muncă, acesta fiind de 6 luni.
Recurenta a mai arătat că sumele solicitate prin acţiune au fost introduse în salariul lunar acordat, începând cu anul 2003, interpretarea dată de Comisia Paritară alin. (2) din art. 168 al contractului colectiv de muncă având valoarea unei interpretări autentice provenind de la înşişi semnatarii actului juridic în cauză.
S-a susţinut că, oricum, modalitatea de calcul invocată în susţinerea acţiunii este greşită atâta timp cât se raportează la nivelul salariului mediu brut la nivel de societate.
Prin completarea motivelor de recurs, depuse la 26 august 2009, recurenta a invocat excepţia de ordine publică a necompetenţei teritoriale a Tribunalului Teleorman şi, pe cale de consecinţă, cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
La aceeaşi dată, recurenta SC P. SA a formulat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003, Codul Muncii, prin raportare la prevederile art.1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României, revizuită.
S-a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate, conform art. 29 din Legea nr. 47/1992, soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială presupunând analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.
De asemenea, s-a solicitat să se constate că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai exista temei legal pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementase acest mod de abrogare, respectiv Decretul nr. 16/1967.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin încheierea din 26 august 2009, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, reţinând, în esenţă, că, deşi nereglementate expres de dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, cazurile de inadmisibilitate rezultă din faptul că sesizările de neconstituţionalitate nu au în realitate un temei constituţional, ci pun în discuţie un anume mod de interpretare şi aplicare a legii, subsecvent unui conflict al normelor în timp, fiind la latitudinea instanţei de judecată.
S-a constatat că excepţia invocată prin raportare la o serie de texte constituţionale, este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unor dispoziţii cuprinse într-o altă lege.
Împotriva încheierii menţionate a declarat recurs, în termenul legal, pârâta SC P. SA – membru O.M.V.G., criticând-o ca nelegală pentru greşita respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale – susţinând că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate, conform art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâta recurentă a susţinut că, prin dispoziţiile art. 62 şi art. 63 din Legea nr. 24/2000, legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispoziţiile normative vizate trebuiau determinate expres, începând cu legile şi apoi cu celelalte acte normative, prin menţionarea tuturor datelor de identificare a acestora.
S-a arătat că, faţă de situaţia juridică dedusă judecăţii, modalitatea de soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Giurgiu, respectiv conţinutul prevederilor legale considerate ca fiind neconstituţionale, fiind evident faptul că acestea din urmă antamează asupra modalităţii de soluţionare a cauzei.
Celelalte critici au vizat neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale atacate pentru argumentele invocate şi în faţa Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă de recurs.
Examinând criticile formulate prin motivele de recurs raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Tot astfel, art. 2 alin. (3) din acelaşi act normativ, dispune că instanţa de contencios constituţional se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Printr-o bogată jurisprudenţă, Curtea Constituţională, evaluându-şi propriile competenţe, a statuat că nu este abilitată de lege să emită decizii interpretative.
Or, indirect, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 298 alin. (2), ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii (potrivit cărora de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, orice alte dispoziţii contrare, se abrogă) vizează modul de interpretare şi aplicare a acestor prevederi legale, precum şi corelarea lor cu dispoziţii cuprinse în alte acte normative, aspecte ce ţin de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.
Nici corelarea actelor normative şi nici coroborarea unor dispoziţii legale nu pot intra sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, care nu poate imixtiona în atribuţiile puterii legiuitoare sau a celei judecătoreşti.
Or, aşa cum corect a reţinut instanţa de control judiciar autorul excepţiei îşi motivează susţinerile vizând neconstituţionalitatea textului atacat prin filtrul unei alte legi, punând în discuţie corelarea actelor normative invocate, între ele, încercând să inducă instanţei de contencios constituţional modalitatea de soluţionare a unui conflict al legilor în timp şi respectiv interpretarea şi aplicarea legii la cazul dedus judecăţii, atribute ce aparţin exclusiv instanţei sesizate cu soluţionarea litigiului.
Aşa fiind, cum criticile îndreptate împotriva textului atacat, nu reprezintă veritabile argumente de neconstituţionalitate, se constată că în mod corect s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Ca atare, recursul, urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva încheierii din 26 august 2009 în dosarul nr. 4007/87/2008 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 751/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 748/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
