ICCJ. Decizia nr. 779/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 779/2010
Dosar nr. 39.971/3/2007
Şedinţa publică din 10 februarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta S.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor să se constate că imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 204 mp proprietatea reclamantei a fost preluat fără titlu de către Statul Român; să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită pentru a beneficia de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001; să fie obligată pârâta Primăria Municipiului Bucureşti la emiterea unei dispoziţii de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1483 din 23 septembrie 2008, instanţa a admis acţiunea a constatat că imobilul situat la adresa menţionată a fost preluat de stat fără titlu valabil; că, reclamanta este persoană îndreptăţită pentru obţinerea de măsuri reparatorii; a fost obligată pârâta Primăria municipiului Bucureşti să emită dispoziţie motivată cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu (imposibil de restituit în natură), potrivit art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea (modificată) formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Analizând acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, tribunalul a constatat că pretenţia este neîntemeiată, întrucât acest pârât nu este entitate învestită cu soluţionarea notificării formulate de reclamantă, neavând obligaţii legale în această materie.
În acelaşi timp, examinând acţiunea formulată în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul General, tribunalul a reţinut că, deşi reclamanta a formulat în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 notificare, aceasta nu a fost soluţionată de către pârâtă, în mod nejustificat.
Prin urmare, admiţând ultimul capăt de cerere, instanţa s-a pronunţat pe fondul notificării şi, faţă de concluziile raportului de expertiză tehnică topografică efectuată în cauză - în sensul că terenul în litigiu este afectat integral de un bloc de locuinţe şi domeniul public aferent, văzând şi modificarea acţiunii reclamantei, în acelaşi sens, a admis acţiunea, obligând pârâta să emită dispoziţie motivată cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Împotriva menţionatei sentinţe a formulat şi motivat apel, în termen legal, pârâta Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General.
În dezvoltarea motivelor de apel, s-a arătat că sentinţa a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa a reţinut în mod eronat în cauză faptul că pârâta nu şi-a respectat obligaţia prevăzută de lege şi nu a procedat la emiterea dispoziţiei motivate, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării.
Instanţa de judecată, la momentul pronunţării hotărârii, trebuia să aibă în vedere modificările şi completările aduse Legii nr. 10/2001 prin art. 16 din Legea nr. 247/2005, în raport de care instanţa nu putea decât să oblige pârâtul să înainteze dosarul către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, urmând ca să fie stabilit cuantumul acestora de către comisie.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 337 din 19 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că, deşi apelanta nu şi-a motivat critica referitoare la nerespectarea obligaţiei şi emiterea dispoziţiei în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, o astfel de obligaţie legală există şi este instituită prin dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Aceasta, chiar în condiţiile în care textul de lege nu instituie o sancţiune pentru depăşirea termenului de 60 de zile; nedepunerea actelor justificative a dreptului de proprietate şi a calităţii de persoană îndreptăţită nu justifică nici ele refuzul unităţii deţinătoare de a răspunde notificării.
Aceasta, întrucât a lăsa în nelucrare soluţionarea notificării un termen îndelungat, motivat de lipsa de diligenţă a părţii în a ataşa la notificare actele care dovedesc calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în condiţiile în care aceste înscrisuri pot fi aduse pe tot parcursul soluţionării notificării, constituie o atitudine culpabilă a unităţii deţinătoare şi o încălcare a dreptului părţii la un proces echitabil, noţiune care implică şi soluţionarea într-un termen rezonabil a cauzei.
Prin urmare, în mod corect a fost obligată Primăria municipiului Bucureşti să emită dispoziţie motivată cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, imposibil de restituit în natură, potrivit art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În ceea ce priveşte critica vizând imposibilitatea stabilirii unei astfel de obligaţii în sarcina pârâtei, în raport de prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care reglementează calcularea cuantumului despăgubirilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Curtea a constatat că art. 16 se referă la deciziile sau dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubiri, aceste acte trebuind a fi înaintate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are numai abilitatea de a calcula cuantumul despăgubirilor, iar nu de a emite şi deciziile în baza cărora sunt acordate despăgubiri, astfel încât această obligaţie subzistă în sarcina pârâtei şi după modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 245/2005.
Decizia a fost atacată cu recurs de către Municipiul Bucureşti, care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând următoarele critici:
- Aprecierea instanţei că ar fi fost vorba de o preluare abuzivă a imobilului este greşită, având în vedere că temeiul trecerii bunului în patrimoniul statului a fost reprezentat de Decretul de expropriere nr. 279/1978, fiind vorba aşadar, de o preluare cu titlu.
- În ce priveşte termenul de 60 de zile pentru rezolvarea notificării, acesta are două date de referinţă de la care poate începe să curgă: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001.
În cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus actele doveditoare, termenul va curge de la data depunerii acestora, chiar Normele metodologice făcând referire la necesitatea unei precizări a persoanei îndreptăţite, în sensul că nu mai deţine alte probe.
- Pentru suprafaţa expropriată reclamantul a primit despăgubiri, or, potrivit art. 11 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, dacă au fost acordate despăgubiri, măsura reparatorie este condiţionată de restituirea sumei reprezentând valoarea despăgubirii, actualizată cu coeficientul stabilit conform legislaţiei în vigoare.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care s-a opus admiterii recursului, arătând că preluarea imobilului s-a făcut abuziv, că nu s-au plătit despăgubiri, iar nesoluţionarea notificării de către recurent este rezultatul unei conduite culpabile a acestuia.
Recursul este nefondat.
Astfel, deşi pretinde că instanţele de fond ar fi apreciat greşit asupra nerespectării termenului de 60 de zile pentru rezolvarea notificării, recurentul nu argumentează în ce ar fi constat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 care impun o asemenea obligaţie în sarcina unităţii deţinătoare.
Faptul că legea instituie două momente de la care începe să curgă respectivul termen – data înregistrării notificării respectiv, data depunerii actelor doveditoare – nu transformă obligaţia legală într-una fără termen, sine die.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut corect că şi în ipoteza în care persoana considerată îndreptăţită la restituire nu a ataşat notificării actele doveditoare, aceasta nu poate avea drept consecinţă lăsarea în nelucrare a notificării un termen nedefinit.
Tocmai pentru că procedura prealabilă poate fi urmată de o fază judiciară în cadrul căreia există posibilitatea cenzurării modalităţii în care s-a apreciat asupra actelor doveditoare, unitatea deţinătoare trebuie ca într-un termen rezonabil să dea curs solicitării ce i-a fost adresată.
De altfel, invocând greşita apreciere de către instanţă asupra nerespectării obligaţiei de rezolvare a notificării, recurentul nu face decât să reia textul de lege (cu trimitere şi la Normele metodologice) fără să arate însă în concret, în ce ar consta interpretarea şi aplicarea greşită a normei, raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii.
- În mod asemănător procedează recurentul atunci când, reiterând conţinutul art. 11 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, arată că restituirea imobilului preluat abuziv, în situaţia în care au fost plătite despăgubiri, se face condiţionat de recuperarea despăgubirilor plătite în formă actualizată.
O asemenea afirmaţie, nedovedită de altfel, în legătură cu plata de despăgubiri la momentul exproprierii, este formulată prima dată în proces, direct în recurs.
Fiind vorba de o critică nesupusă judecăţii în apel, ea apare făcută omisso medio şi ca atare, fără posibilitatea învestirii instanţei de recurs cu cenzurarea unui astfel de aspect.
- La fel, chestiunea nevalabilităţii titlului statului şi considerarea preluării imobilului ca fiind una lipsită de caracter abuziv întrucât temeiul acesteia l-a reprezentat un decret de expropriere, constituie o împrejurare ce nu a constituit obiect de critică în apel.
Pentru considerentele arătate anterior, având în vedere că nu pot fi analizate direct în recurs critici care nu au fost supuse judecăţii în apel, trecându-se aşadar, peste un grad de jurisdicţie (şi având drept consecinţă, definitivarea soluţiei de primă instanţă sub aspectul neatacat cu apel), rezultă nefundamentarea juridică şi a acestui motiv de recurs.
În consecinţă, se va constata caracterul nefondat al recursului declarat, care va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva deciziei nr. 337 din 19 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1419/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1417/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
