ICCJ. Decizia nr. 1420/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1420/2010
Dosar nr. 2761/62/2007
Şedinţa publică din 3 martie 2010
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 58/S din 29 februarie 2008, Tribunalul Braşov a respins excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 301 din 8 noiembrie 2005 şi la rectificarea evidenţelor de carte funciară, invocate de pârâta SC A. SRL. S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Biserica Evanghelică C.A. Braşov în contradictoriu cu pârâţii Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, reprezentat convenţional de D.G.F.P. a Judeţului Braşov, SC C.P.P.E.I.E. şi SC A. SRL Braşov. A constatat că imobilul situat în Braşov, înscris în C.F. nr. 15803 Braşov sub nr. top iniţial 1930/1/12 a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român, de asemenea, a constatat că imobilul situat în Braşov, înscris în C.F. nr. 15797 Braşov, sub nr. top iniţial 1930/1/11 a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român şi că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 301 la data de 8 noiembrie 2005, intervenit între pârâtele SC C.P.P.E.I.E., I.C.S.A. şi SC A. SRL, este lovit de nulitate absolută în ceea ce priveşte clauza relativă la înstrăinarea imobilului cu destinaţia de teren, situat în Braşov, înscris în C.F. nr. 15803 Braşov, sub nr. 1930/1/11/2, 1930/1/12/2. S-a respins restul pretenţiilor formulate de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că din copiile cărţilor funciare nr. 15803 Braşov şi nr. 15797 Braşov, rezultă că imobilele cu destinaţie de teren evidenţiate sub numerele topografice iniţiale 1930/1/12 şi 1930/1/11 au constituit obiectul dreptului de proprietate al reclamantei Biserica Evanghelică C.A. Braşov, fiind dobândite de aceasta, cu titlu de donaţie. Aceste imobile au fost preluate de Statul Român în baza Decretului nr. 302/1949, spre a servi O.O.M.C. C.C. Braşov.
La data de 5 martie 1990, are loc o comparare a celor două imobile urmată de o dezmembrare a acestora, operaţii în urma cărora au fost formate două loturi cu numere topografice noi şi anume, lotul cu nr. top nou 1930/1/12/2; 1930/1/11/2, care a fost înscris în C.F. nr. 15803 Braşov şi lotul cu nr. top nou 1930/1/12/1/1930/1/11/1, care a fost înscris în C.F. nr. 15797 Braşov. Asupra ambelor loturi mai sus identificate a fost intabulat la data de 20 mai 1999 dreptul de proprietate al pârâtei SC C.P.P.E.I.E. (I.C.E.S.A.), drept ce a fost dobândit de aceasta, în temeiul Legii nr. 15/1990 şi în temeiul HGR. nr. 834/1991, prin Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate nr. 4633/1999. La data de 8 noiembrie 2005, între pârâtele I.C.E.S.A. în calitate de vânzător şi SC A. SRL în calitate de cumpărător a intervenit contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 301, de Biroul Notarilor Publici, ce a avut ca obiect material imobilele în litigiu iar dreptul de proprietate al cumpărătoarei a fost intabulat în evidenţele de publicitate imobiliară. Imobilul în litigiu nu a ieşit din patrimoniul statului în temeiul unui act de înstrăinare, astfel că prevederile art. 6 alin. (1) din OUG nr. 94/2000, pe care pârâta SC A. SRL le-a invocat în susţinerea poziţiei sale procesuale nu-şi găsesc aplicabilitate. Sub acest aspect s-a mai reţinut că, constatarea dreptului de proprietate al pârâtei I.C.E.S.A. s-a făcut printr-un act administrativ, reprezentat de Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate, care nu are natura juridică a unui act de înstrăinare. Bunul litigios nefăcând parte din categoria imobilelor care constituie obiectul de reglementare a OUG nr. 94/2000 este cert că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 301 din 8 noiembrie 2005 nu intră sub incidenţa prevederilor art. 3 din Titlul II al Legii nr. 247/2005, nefiindu-i aplicabil termenul de prescripţie instituit de acest text de lege. În legătură cu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere relativ la rectificarea evidenţelor de carte funciară, s-a reţinut că pârâta S.C.E.S.A. a intabulat dreptul său de proprietate în evidenţele de publicitate imobiliară în temeiul unui act juridic emis ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, astfel că cererea de rectificare a cărţii funciare va fi analizată prin raportare la dispoziţiile acestui act normativ. Drept urmare faţă de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996, certificatul de atestare a dreptului de proprietate fiind un act administrativ, nu-i este aplicabil termenul de prescripţie prevăzut în legea sus arătată. În legătură cu valabilitatea titlului constituit în favoarea Statului Român asupra imobilului în litigiu s-a reţinut că prevederile Decretului nr. 302/1948 contraveneau Constituţiei României din anul 1948, iar bunul în litigiu a aparţinut unui cult religios şi era destinat comunităţii evanghelice din Braşov, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile legale menţionate el nu putea să fie preluat de stat.
Fiind vorba de o încălcare a ordinii constituţionale şi implicit a ordinii juridice interne, evident şi actele subsecvente Decretului nr. 302/1948 sunt nule lipsite de efecte juridice. În ceea ce priveşte capătul de cerere ce priveşte constatarea nevalabilităţii Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate nr. 4633/1999 emis în favoarea pârâtei I.C.E.S.A., s-a reţinut că acesta nu este valabil, raportat la principiile de drept care guvernează regimul juridic al nulităţii, că acest pârât nu a deţinut niciodată dreptul de proprietate asupra acestui bun, astfel că nu putea dispune de el prin acte de autoritate. În legătură cu constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare s-a reţinut că faţă de conţinutul actului, unde se menţionează că, cumpărătorul, deşi a luat cunoştinţă că pentru imobilul ce face obiectul vânzării s-a formulat cerere de retrocedare, a acceptat să perfecteze actul. Drept urmare contractul este nul absolut în conformitate cu dispoziţiile art. 948 C. civ. fiind fundamentat pe o cauză ilicită.
Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a concluzionat că, construcţiile edificate pe imobilul cu destinaţie de teren au fost realizate ulterior datei la care statul a preluat acest imobil, respectiv în perioada 1957-1959. În aceste condiţii s-a apreciat că, sancţiunea nulităţii nu poate opera decât pentru prevederile din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 301 din 8 noiembrie 2005, relative la înstrăinarea imobilului cu destinaţie de teren.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Braşov şi SC A. SRL Braşov.
Statul Român a susţinut prin motivele de apel că în mod greşit prima instanţă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor de reprezentant al Statului Român, întrucât imobilul în litigiu se afla în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale urmând ca statul să fie reprezentat de Municipiul Braşov, precum şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, întrucât faţă de obiectul cauzei nu sunt întrunite cerinţele art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi că s-au nesocotit dispoziţiile Legii nr. 10/2001, întrucât după intrarea în vigoare a legii speciale de reparaţie nu mai pot fi analizate chestiuni legate de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor care fac obiectul acestui act normativ.
Apelanta-pârâtă SC A. SRL Braşov critică hotărârea atât sub aspectul modului de soluţionare a excepţiei prescrierii dreptului material la acţiune, cât şi a modului de soluţionare a cauzei pe fond. Se susţine prin motivele de apel că soluţia instanţei fondului este greşită şi din punct de vedere al înlăturării prevederilor OUG nr. 94/2000, în raport de care, cu aplicarea eronată a legii, a fost respinsă excepţia prescrierii dreptului material la acţiune a reclamantei relativ la capătul de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, fiind încălcate astfel prevederile art. 6 alin. (2) din OUG nr. 94/2000, modificată, în conformitate cu care prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de şase luni de la data intrării în vigoare a legii.
O altă critică se referă la stabilirea greşită a preluării imobilului de către Statul Român fără titlu valabil, apreciere considerată ca fiind contrară actelor de la dosar.
Curtea de Apel Braşov prin Decizia nr. 264 din 17 decembrie 2008, a respins apelurile ca nefondate.
În considerentele deciziei s-a reţinut, referitor la apelul pârâtei D.G.F.P. că participarea statului în raporturile juridice care acesta este subiect de drepturi şi obligaţii se realizează prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar pe de altă parte, calitatea statului în raportul dedus judecăţii este dată de calitatea acestuia de titular al actului de preluare a imobilului. Referitor la apelul pârâtei SC A. SRL Braşov s-a reţinut, privitor la excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, că raportului juridic dedus judecăţii îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 7/1996, inclus în materia acţiunii specifice a rectificării de carte funciară. În speţa supusă analizei, sub acest aspect, îi sunt aplicabile efectele obligatorii ale Deciziei nr. XXI din 12 decembrie 2005, dată în interpretarea legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar Legea nr. 7/1996 a devenit aplicabilă de la 1 iulie 1999 şi că faţă de efectele legale ale acţiunii în rectificare, datele speţei relevă inaplicabilitatea dispoziţiei înscrise în art. 36 din Legea nr. 7/1996, cererea de rectificare nefiind supusă termenului de prescripţie de trei ani, lipsind cerinţa ca înscrierea să fie efectuată în baza unui act juridic cu titlu oneros. Pe această cale, dreptul de proprietate al pârâtei SC C.P.P.E.I.E. a fost înscris prin efectul Legii nr. 15/1990 şi corespunzător Certificatului de atestare a dreptului de proprietate dat în aplicare HG nr. 834/1991 care întrunesc natura unor acte administrative şi că în cauză nu sunt incidente prevederile OUG nr. 94/2000.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs pârâtele Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. şi SC A. SRL invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ.
Recurentul Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice, D.G.F.P. critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- În mod eronat instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, întrucât având în vedere obiectul dedus judecăţii, este evident că legitimitatea procesuală revine Municipiului prin Primar, aspect ce rezultă şi din conţinutul cererii de chemare în judecată.
- Imobilul care face obiectul litigiului nu face parte din domeniul public potrivit Legii nr. 213/1998 şi a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 302/1948; acest drept reprezentând titlu translativ de proprietate, conform actelor normative în vigoare la acea dată, iar înscrierea dreptului de proprietate al Statului Român s-a făcut în deplină conformitate cu prevederile legale.
- Acţiunea este inadmisibilă în considerentele Legii nr. 10/2001 precum şi a practicii judiciare constante în materie. Ulterior intrării în vigoare a acestei legi nu se mai pot formula cereri având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului şi revendicarea imobilului preluat de stat. Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, iar potrivit art. 21 din aceasta, persoanele îndreptăţite trebuiau să formuleze notificare în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi iar intimaţii nu au înţeles să uzeze de aceste căi.
- Reclamanţii au ales calea sesizării directe a instanţei de judecată printr-o acţiune în revendicare, dar care tinde la realizarea unor drepturi, înainte de a iniţia sau epuiza procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Recurenta SC A. SRL critică Decizia sub următoarele aspecte:
- În principal se invocă incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul ca, pe de o parte Decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar pe de altă parte la împrejurarea că hotărârea recurată a fost pronunţată cu greşita aplicare a legii, în ceea ce priveşte aspectele de drept comun ce au format şi obiectul primei căi de atac.
- În mod eronat s-a respins excepţia prescrierii dreptului material la acţiune în privinţa capătului de cerere în rectificare de carte funciară. Această primă excepţie se referă la prescripţia dreptului de a solicita rectificarea înscrierilor efectuate în favoarea S.C. I.C.E.S.A. Bucureşti. Instanţele au reţinut aplicabilitatea noii legi a cadastrului şi publicităţii imobiliare. Având în vedere că dreptul autoarei recurentei a fost intabulat la data de 20 mai 1999, concluzia este că în speţă sunt aplicabile prevederile Decretului-lege nr. 115/1938. La această concluzie conduc şi dispoziţiile Deciziei nr. XXI din anul 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii. Sub acest aspect Decizia atacată este nemotivată.
- O a doua excepţie, respinsă în mod greşit de instanţe, se referă la prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune în raport de capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii titlului de proprietate al reclamantei, în speţă contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 301 din 8 noiembrie 2005. Se susţine privitor la acest motiv de recurs că imobilului supus judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile OUG nr. 94/2000.
- Dispoziţiile OUG nr. 94/2000 sunt aplicabile tuturor imobilelor care îndeplinesc criteriile necesare (au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu de Statul Român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 altele decât locaşele de cult) indiferent dacă ele mai aparţineau sau nu statului ori persoanelor juridice.
- Instanţa de fond şi cea de apel în mod eronat au reţinut că în speţă nu este vorba de o înstrăinare iar imobilul în speţă nu ar face obiectul OUG nr. 94/2000.
- Referitor la titlul în baza căruia imobilul a fost preluat de stat se susţine că acest act normativ, Decretul nr. 302/1948, a fost elaborat în conformitate cu dispoziţiile constituţionale în vigoare la acea dată, titlul statului fiind aşadar valid.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs, Înalta Curte a constatat următoarele:
1. Referitor la recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice judeţul Braşov.
Recurenta critică în principal, faptul că în mod eronat, prin Decizia recurată, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de Ministerul Finanţelor Publice reprezentant al Statului Român.
Critica este nefondată, având în vedere că, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, „Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop".
Conform art. 12 alin. (1), (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998, bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor publice centrale şi locale, a altor instituţii de interes naţional, judeţean sau local, iar în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei, cine este titularul dreptului de proprietate potrivit prevederilor Codului de procedură civilă, caz în care statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, iar unităţile administrativ-teritoriale de către consiliile judeţene sau consiliile locale, care dau mandat scris preşedintelui consiliului judeţean, respectiv primarului.
În raport de dispoziţiile legale enunţate şi de obiectul pricinii – constatarea nevalabilităţii titlului statului – corect instanţele au respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât cercetarea nevalabilităţii titlului statului se face în raport cu subiectul de drept care a emis actul, respectiv Statul Român.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, inadmisibilitatea acţiunii, contrar celor susţinute de recurentă, acţiunea este admisibilă, fiind o acţiune în revendicare, ce nu are ca temei de drept Legea nr. 10/2001 şi drept urmare nu era obligatorie parcurgerea procedurii administrative prevăzută numai de legea specială.
Aşa fiind recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice este nefondat.
2. Recursul declarat de recurenta SC A. SRL.
Primul motiv de recurs impune incidenţa în speţa supusă analizei a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că pe de o parte Decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar pe de altă parte la împrejurarea că hotărârea recurată a fost pronunţată cu greşita aplicare a legii.
Textul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. arată:
Modificarea sa casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Astfel cum rezultă din simpla lecturare a textului, art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti.
Nemotivarea constituie un motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină Decizia, ci şi atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.
Ipotezele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sunt dintre cele mai diferite: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente.
Decizia recurată este motivată, în cuprinsul acesteia nu se regăsesc ipostazele sus arătate, neexistând contradicţie între considerentele ei şi nici între considerentele deciziei şi dispozitiv.
Cel de-al doilea motiv de recurs vizează excepţia prescrierii dreptului de a solicita rectificarea cărţii funciare, care este tot nefondat, având în vedere că recurenta nu a declarat apel împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalul Braşov prin care s-au respins petitele acţiunii având ca obiect rectificarea cărţii funciare, ceea ce înseamnă că a achiesat la soluţia primei instanţe şi nu mai poate omisso medio – peste calea de atac a apelului s-o deducă judecăţii recursului.
Contrar celor susţinute prin motivele de recurs ce privesc prescrierea dreptului material la acţiune, în raport de capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii titlului de proprietate al reclamantei, în speţă, contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 302 din 8 noiembrie 2005, nu-i sunt incidente dispoziţiile art. III din Titlul II din Legea nr.247/2005 pentru a se putea invoca excepţia prescrierii dreptului material la acţiune.
Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la data de 08 noiembrie 2005.
Prevederile art. III titlul II din Legea nr. 247/2005 care instituie un termen de prescripţie pentru formularea acţiunilor prevăzute de art.4 din OUG nr. 94/2000, se referă exclusiv la contractele de înstrăinare încheiate până la intrarea în vigoare a OUG nr. 94/2000.
Contractul supus analizei fiind încheiat la 8 noiembrie 2005, art. III din titlul II al Legii nr. 247/2005 nu este incident în speţă.
Analizând în continuare motivele de recurs, se va reţine că, imobilul în litigiu nu face obiectul OUG nr. 94/2000, deoarece la data intrării în vigoare a acestui act normativ bunul nu se afla în patrimoniul uneia dintre persoanele enumerate la art. 1, ci se afla în patrimoniul unei societăţi privatizate.
Cât priveşte valabilitatea titlului de preluare a imobilului de către stat şi anume Decretul nr. 302/1948, în mod corect s-a reţinut că acest act normativ contravenea legii fundamentale în vigoare la momentul trecerii abuzive a imobilului în proprietatea statului.
Prevederile art. 11 din Constituţia de la 1948 consacrau caracterul de excepţie al preluării în proprietatea statului a bunurilor proprietate particulară.
Acest text limita atât categoriile de bunuri ce puteau fi preluate cât şi temeiul acestor preluări iar instituţiile sanitare nu se încadrau în categoriile de bunuri enumerate.
În concluzie, recursurile declarate de pârâte sunt nefondate pentru cele mai sus expuse, motiv pentru care Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele cereri de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Braşov şi SC A. SRL împotriva deciziei civile nr. 264 Ap din 17 decembrie 2008 a Curţii de Apel Braşov.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 793/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 789/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
