ICCJ. Decizia nr. 857/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 857/2010
Dosar nr. 1762/118/2006
Şedinţa publică din 12 februarie 2010
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia civilă, reclamantul R.P.I.A.N. a solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Constanţa şi Consiliul local Constanţa să îi lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 432,65 mp, reprezentând lotul 15, careul 48 din fostul plan de sistematizare al Staţiunii Mamaia, Judeţul Constanţa.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că terenul a fost dobândit de autorul său, Z.I., prin cumpărare de la Primăria oraşului Constanţa, în anul 1937, iar în anul 1945 terenul a fost ocupat abuziv de organele puterii locale, deşi impozitul a fost achitat integral până în anul 1947.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 20 alin. (2) şi art. 44 din Constituţie, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2000, art. 1 al Protocolului adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
Prin încheierea din 22 ianuarie 2007, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâţi prin întâmpinare, cu motivarea, în esenţă, că Legea nr. 10/2001 nu a eliminat accesul la justiţie a celor care doresc să se prevaleze de dreptul comun, în speţă art. 480-481 C. civ., ci a perfecţionat sistemul măsurilor reparatorii ce se pot acorda anumitor categorii de persoane pentru imobilele preluate abuziv de stat.
Aprecierea ca inadmisibilă a prezentei acţiuni în revendicare ar conduce la menţinerea unei eventuale stări de abuz, iar reclamantul s-ar afla în imposibilitate de a-şi valorifica dreptul de proprietate recunoscut de legea internă.
La termenul din 23 septembrie 2008, reclamantul a formulat cerere de intervenţie forţată, sub forma cererii de chemare în judecată a altor persoane, în condiţiile art. 57 C. proc. civ., a SC B.M. SRL, solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare prin care intervenienta a cumpărat de la pârâţi parte din bunul revendicat, obligarea intervenientei la demolarea construcţiilor edificate pe acest teren şi la plata de daune interese în cuantum de 2000 Euro.
Prin sentinţa civilă nr. 1183 din 28 octombrie 2008, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie forţată a SC B.M. SRL, iar pe fond, a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în ce priveşte respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenţie că, având în vedere că specific acestei forme de intervenţie este că terţul poate pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, faţă de obiectul acţiunii de faţă, intervenienta nu ar putea cere aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, de vreme ce aceasta a dobândit bunul de la stat, nu a reclamat încălcarea acestuia sau vreo tulburare din partea reclamantului, având şi posesia.
Pe fond, s-a reţinut că, prin contractul de vânzare cumpărare încheiat cu Primăria municipiului Constanţa, autorul reclamantului s-a obligat să construiască o casă de locuit. Potrivit acestui contract, preţul vânzării urma să fie plătit în rate lunare egale, iar pentru cazul nerespectării obligaţiei de a construi sau de a achita preţul, părţile au prevăzut rezoluţiunea de plin drept a contractului, fără punere în întârziere şi fără nici o altă formalitate.
Reclamantul nu a dovedit edificarea casei de locuit şi nici nu a susţinut alte apărări cu privire la aplicarea condiţiilor de rezoluţiune prevăzute în actul de dobândire a proprietăţii cu care se legitimează în prezenta acţiune.
Aşa fiind, autorul reclamantului a pierdut dreptul de proprietate asupra bunului, nu în mod abuziv, cum se susţine, ci în temeiul clauzelor contractuale în baza cărora a dobândit acest bun, bunul fiind redobândit de către statul vânzător.
Prin Decizia nr. 128/C din 11 mai 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul declarat de reclamant.
Instanţa de apel a reţinut în considerentele sale, că bunul a reintrat în patrimoniul vânzătorului, nu ca efect al privilegiului de preţ, ci al pactului comisoriu stipulat în contract, respectiv pentru neîndeplinirea condiţiei de a construi în termen de patru ani, situaţie faţă de care s-a constatat, conform deciziei nr. 22043 din 24 octombrie 1958 al fostului Sfat Popular Constanţa, că acest pact a fost operat.
În ce priveşte critica vizând respingerea cererii de intervenţie, s-a reţinut că, faţă de împrejurarea că societatea intervenientă deţine posesia bunului, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 57 C. proc. civ., iar calea procesuală aleasă este expresia dreptului reclamantului de a determina părţile cu care înţelege să se judece şi obiectul cererilor formulate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., formulează următoarele critici:
Prin actul de vânzare cumpărare încheiat de autorul reclamantului, Primăria municipiului Constanţa şi-a rezervat privilegiul vânzătorului, în sensul că dacă în termen de 4 ani de la cumpărarea imobilului, cumpărătorul nu edifica o construcţie, vânzarea va fi desfiinţată de drept.
Din chitanţele depuse la dosar, rezultă că preţul a fost plătit integral, privilegiul fiind radiat prin Jurnalul nr. 9728 din 25 iunie 1938 al Tribunalului Constanţa, astfel că în mod greşit s-a reţinut rezoluţiunea contractului pentru neplata preţului.
A doua critică vizează respingerea cererii de intervenţie forţată a SC B.M. SRL, întrucât faţă de dispoziţiile art. 57 C. proc. civ., orice parte poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
Pe de altă parte, cauza a fost soluţionată în condiţiile în care dovada de îndeplinire a procedurii de citare a intervenientei a fost restituită cu menţiunea că aceasta şi-a schimbat sediul.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantului, casarea sentinţei tribunalului şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Deşi recurentul şi-a întemeiat cererea de recurs pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate în cadrul primului motiv de recurs, nu rezultă nici un element care să se subsumeze ipotezelor reglementate de acest caz de modificare.
Pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. se referă la lipsa de temei legal a hotărârii atacate ori la pronunţarea acesteia cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, ceea ce înseamnă că pentru a atrage o asemenea încadrare în drept a recursului, acesta ar fi trebuit să cuprindă critici prin care să se argumenteze de ce hotărârea atacată şi-a pierdut fundamentul juridic sau care să individualizeze dispoziţiile legale care au fost interpretate sau aplicate greşit de instanţă.
Or, prin criticile formulate, recurentul nu aduce în discuţie nici unul din aspectele menţionate, nemulţumirea sa vizând alte aspecte decât cele reţinute de instanţa care a pronunţat hotărârea împotriva căreia s-a exercitat prezentul recurs.
Astfel, instanţa de apel a stabilit, în urma aprecierii probelor administrate în cauză că autorul reclamantului a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ca urmare a pactului comisoriu stipulat în contract, respectiv pentru neîndeplinirea condiţiei de a construi în termen de patru ani, situaţie faţă de care s-a constatat, conform deciziei nr. 22043 din 24 octombrie 1958 al fostului Sfat Popular Constanţa, că acest pact a fost operat.
Or, recurentul a formulat critici vizând rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul său cu Primăria Constanţa, s-a făcut ca efect a aplicării privilegiului vânzătorului.
Ca atare, având în vedere că prin primul motiv de recurs nu se formulează critici cu privire la Decizia recurată, acestea nu pot fi analizate de instanţa de recurs.
Nici critica vizând respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenţie forţată a SC B.M. SRL nu poate fi primită, din următoarele considerente:
Reclamantul a chemat în judecată SC B.M. SRL, pe calea cererii de intervenţie forţată, solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare prin care intervenienta a cumpărat de la pârâţi parte din bunul revendicat, obligarea intervenientei la demolarea construcţiilor edificate pe acest teren şi la plata de daune interese în cuantum de 2000 Euro.
Prin acţiunea cu care a învestit instanţele în prezentul litigiu, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor să îi lase în proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 432,65 mp, reprezentând lotul 15, careul 48 din fostul plan de sistematizare al Staţiunii Mamaia, Judeţul Constanţa.
Art. 57 C. proc. civ. prevede că oricare dintre părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, referindu-se la situaţia când înseşi persoanele chemate în judecată ar putea avea calitatea de reclamanţi în proces, în raport de obiectul acestuia.
Prin deturnarea acestei instituţii procedurale de la sensul şi spiritul ei, reclamantul a formulat cererea de intervenţie forţată, invocând practic alte pretenţii, ca şi cum partea chemată în judecată ar avea calitatea de pârâtă în cauză, motiv pentru care cererea este inadmisibilă.
În ce priveşte susţinerea privind lipsa de procedură cu intervenienta SC B.M. SRL la instanţa de fond, este de menţionat că, în raport cu dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nelegala citare a uneia dintre părţi produce nulitatea actului procedural, numai dacă prin aceasta i s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel.
Aşa fiind, numai partea nelegal citată poate invoca lipsa de procedură, iar nulitatea care o sancţionează, nefiind de ordine publică, se poate declara numai la cererea părţii care are interes să o invoce, în speţă, de intervenientă, prin intermediul căilor de atac.
Cum intervenienta nu a declarat cale de atac, critica formulată de reclamant în sensul neîndeplinirii procedurii de citare cu intervenienta, nu poate fi primită.
Recurentul a invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu au fost formulate critici care să se încadreze în acest motiv de nelegalitate.
Faţă de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurentul va fi obligat şi la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi în cuantum de 576 lei, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanţelor depuse la dosar.
Pentru considerentele ce preced, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.P.I.A.N. împotriva deciziei nr. 128/C din 11 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurent să plătească intimaţilor-pârâţi cheltuieli de judecată în cuantum de 576 lei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 12 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 840/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 834/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
