ICCJ. Decizia nr. 858/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 858/2010
Dosar nr. 1917/118/2006
Şedinţa publică din 12 februarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1492 din 18 septembrie 2007 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta G.M., în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Constanţa, având ca obiect anularea dispoziţiei nr. 2034 din 7 iunie 2005, emisă de acesta, şi restituirea în natură a terenului ce a aparţinut autorului său ori, în cazul imposibilităţii restituirii în natură, acordarea de teren în compensare.
În pronunţarea acestei sentinţe civile, prima instanţă a reţinut că, prin notificarea înregistrată la B.E.J. S.C.A., sub nr. 2156 din 10 august 2001, şi adresată Primarului municipiului Constanţa, M.G. şi G.M. au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 320,55 mp, situat în staţiunea Mamaia, lotul nr.20, careul 79, care a aparţinut autorului lor, G.H.M.
Notificarea a fost respinsă prin dispoziţia nr. 2034 din 7 iunie 2005 a Primarului municipiului Constanţa, constatându-se că cererea nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001.
Dispoziţia sus-menţionată este legală şi temeinică.
Conform certificatului nr. 3097 din 21 ianuarie 1998, eliberat de Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Constanţa, se atestă faptul că, la fila 170 din dosarul nr. 61/1935 din fondul „Primăria Constanţa", figurează G.H.M., cu suprafaţa de 320, 55 mp, lot 20, careu 79, în Mamaia, judeţul Constanţa.
Reclamanta este succesoarea defunctului G.H.M., conform certificatelor de moştenitor şi calitate de moştenitor anexate la dosar, acesta din urmă dobândind terenul în litigiu în anul 1936, prin cumpărare de la Primăria municipiului Constanţa.
Actul de vânzare-cumpărare din 1936 a fost încheiat de autorul reclamantei şi Primăria Constanţa în condiţiile generale stabilite prin Decizia nr. 25/1905 a Consiliului comunal al Primăriei Constanţa, aprobată prin Decretul nr. 761/1906, în care se stabilea că terenurile situate în zona Plajei din staţiunea Mamaia, cedate de Ministerul Domeniilor comunei Constanţa, în 1905, se vor vinde cu condiţia expresă ca dobânditorii să construiască o casă de locuit sau o vilă, în termen de 4 ani, prelungit ulterior la 6 ani, şi să contribuie cu 25% la toate cheltuielile edilitare.
Condiţiile generale de vânzare prevăzute in Decizia nr. 25/1905 includ clauza potrivit căreia nerespectarea oricărei obligaţii asumate de cumpărător atrage rezilierea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, fără judecată, punere în întârziere sau alta formalitate, terenul reintrând, de plin drept, in patrimoniul municipiului, care va putea sa dispună de el cum va dori.
Deşi a făcut demersuri in acest sens potrivit adresei nr. 1673 din 07 iunie 2001 a Arhivelor Naţionale - Direcţia Judeţeană Constanţa, reclamanta s-a aflat in imposibilitate de a depune la dosar copia contractului încheiat de autorul sau cu Primăria Constanţa, in anul 1936.
În cuprinsul notificării, se confirmă, însă, implicit includerea în contract a obligaţiei de construire, arătându-se că defunctul nu a edificat nici o construcţie, motiv pentru care terenul a fost trecut in proprietatea statului, fără să se primească despăgubiri.
Pactul comisoriu inserat în toate contractele încheiate pentru loturile din Mamaia, inclusiv în cel pentru lotul în litigiu, pentru neîndeplinirea, de către dobânditor, a obligaţiei de a construi în termen de 4 ani (ulterior, 6 ani) este, după termenii folosiţi, un pact comisoriu de gradul IV, al cărui efect este desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare a construcţiei fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire.
Rezoluţiunea operează, în acest caz, de drept, fără a fi necesară intervenţia instanţei, iar, în măsura în care aceasta este sesizată, nu poate aprecia asupra oportunităţii pronunţării sancţiunii respective, ci doar va constata că aceasta a operat de plin drept.
Prin Decizia administrativă nr. 22043/1958, creditorul şi-a manifestat voinţa de a face efectivă sancţiunea rezoluţiunii. Contrar susţinerilor reclamantei, această decizie nu constituie, în sine, un act de dobândire a proprietăţii asupra terenurilor, de către stat, ci doar constată că a operat rezoluţiunea de drept a contractelor de vânzare-cumpărare, ca urmare a neexecutării obligaţiilor de către cumpărători, conform pactului comisoriu de gradul IV, inserat in acte.
Până la momentul emiterii deciziei anterior menţionate,prin carevânzătoarea şi-a manifestat, expres şi neîndoielnic, voinţa de a da eficienţă pactului comisoriu, dobânditorul putea executa, în mod valabil, obligaţia de construire ori putea face dovada că, deşi a încercat, a fost împiedicat de creditor sau printr-o cauză de forţă majoră.
Se reţine că, în speţă, actul a fost încheiat în anul 1936, iar România a intrat în război în anul 1941, în aceasta perioadă nefăcându-se dovada că proprietarul ar fi făcut vreun demers pentru obţinerea autorizaţiilor necesare edificării unei construcţii.
Edificarea unor construcţii în zona Dobrogei nu a fost interzisă total şi în mod absolut nici chiar după adoptarea Legii nr. 4215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării ţarii, în art. 3 din Lege stabilindu-se că: "orice lucrare, construcţie, plantaţie pe care un particular ar vrea să o facă pe terenul cazând într-o zona militară, trebuie să fie, în prealabil, aprobată de Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Aerului si Marinei, care pot impune ca executarea să se facă astfel ca ea să corespundă si cerinţelor apărării naţionale".
Or, in cauză, reclamanta nu a făcut dovada ca autorul sau a fost împiedicat sa construiască pe terenul cumpărat sau că, in urma demersurilor efectuate pentru obţinerea autorizaţiei de construire, i s-au respins cererile de către cele două ministere implicate in realizarea masurilor necesare apărării ţării.
Dacă, pentru perioada războiului (1941-1945), neexecutarea construcţiei nu este culpabilă, proprietarul terenului fiind împiedicat de un caz de forţă majoră să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin contract, aceasta cauză nu mai subzistă in perioada următoare, până la emiterea deciziei nr. 22043/1958, prin care vânzătorul şi-a manifestat voinţa de a da eficienţă pactului comisoriu de gradul IV.
Prin Decizia nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, autorităţile locale, recunoscând existenţa, in timpul războiului, a unei crize de materiale de construcţie, a lucrătorilor specializaţi in construcţia de case, cât şi împrejurarea că era necesară dezvoltarea construcţiei de locuinţe, au aprobat prelungirea termenului de construire pe locurile de pe plaja Mamaia până la 01 decembrie 1947 si nu au impus interdicţii speciale de construire pentru beneficiarii construcţiilor dobândite in condiţiile descrise anterior.
Se reţine, astfel, că nu pot fi luate in considerare apărările invocate de reclamantă, deoarece neexecutarea obligaţiei asumate de autorul său nu a fost determinată, în mod direct, de o cauză de forţă majoră - intrarea României in război. De asemenea, terenul in litigiu nu a fost preluat abuziv de stat prin Decizia nr. 22043/1958, autorul reclamantei pierzând dreptul de proprietate in urma rezoluţiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare.
În aceste condiţii, reclamanta nu se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cum, în mod corect, s-a reţinut în dispoziţia contestată, întrucât preluarea s-a efectuat cu respectarea dispoziţiilor legale in vigoare la data contemporană acesteia.
Obiectul de reglementare al acestei legi îl constituie, potrivit art. 1 alin. (1), masurile reparatorii ce se acordă pentru imobilele preluate în mod abuziv, de către stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar art. 2 enumeră cazurile in care se apreciază ca preluarea a fost abuzivă. Or, nu se pune problema acordării de masuri reparatorii în baza acestei legi, dacă preluările s-au realizat în alte condiţii, lipsite de caracter abuziv, cum este si cazul in speţă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta G.M., apel respins prin Decizia civilă nr. 294 C din 12 decembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele:
Prin art. 2 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a definit care preluări pot fi considerate abuzive în sensul acestui act normativ, arătând, cu titlu exemplificativ, naţionalizarea, confiscarea averii, preluarea fără nici un titlu sau pentru neplata impozitelor etc.
Pornind de la noţiunea de preluare abuzivă, aşa cum rezultă definiţia ei din art. 2 din Lege, se constată că nu pot fi incluse în această categorie imobilele preluate ca urmare a desfiinţării unor contracte civile pentru nerespectarea, de către părţile contractante, a clauzelor contractuale, când bunul se reîntoarce în patrimoniul creditorului obligaţiei neexecutate. În aceste situaţii, desfiinţarea contractelor de vânzare cumpărare, atunci când debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală, a avut loc fie pe cale judiciară, fie, în cazul în care părţile au înţeles să insereze clauze contractuale exprese privind rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, denumite pacte comisorii, în puterea acestor clauze.
Inserarea, într-un contract, a unui pact comisoriu (cu excepţia celui care reiterează dispoziţiile art. 1020 C. civ.), nu mai face necesară intervenţia instanţei judecătoreşti, iar dacă se apelează la ea, instanţa va putea face numai verificările pe care înseşi clauzele convenţionale stipulate de părţi le permit.
În speţă, este necontestat faptul că autorul reclamantei, G.H.M., a cumpărat, de la Primăria municipiului Constanţa, lotul 20, careul 79 din Staţiunea Mamaia, printr-un contract de vânzare cumpărare încheiat în ianuarie 1936.
Vânzarea acestui teren a fost posibilă ca urmare a faptului că, prin Decizia nr. 25 din 30 decembrie 1905 a Consiliului comunal al Primăriei Constanţa, aprobată prin Decretul nr. 761/1906, Primăria oraşului Constanţa a intrat în posesia mai multor terenuri situate în Staţiunea Mamaia, care i-au fost predate de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, terenuri pe care a hotărât să le vândă sub formă de loturi, cu obligaţia, pentru cumpărători, de a ridica în 4 ani, pe acestea, construcţii, termen prelungit prin Decizia din 5 decembrie 1924, la 6 ani, şi cu posibilitatea de a achita preţul în 4 rate anuale.
Susţinerea apelantei, potrivit căreia convenţiei încheiate de autorul său, în anul 1936, nu i se aplică actele normative menţionate, cu consecinţa nereţinerii unei clauze exprese de reziliere, nu poate fi primită câtă vreme terenul cumpărat se află în Staţiunea Mamaia, în zona plajei predată în 1905 Primăriei oraşului Constanţa, de către Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, pentru lotizare şi vânzare, care se afla sub incidenţa Decretului nr. 761/1906, emis de Regele Carol I, în baza art. 86 din Legea pentru organizarea comunelor urbane, act normativ neabrogat până în anul 1936, când autorul reclamantei a cumpărat terenul.
În plus, aplicarea regimului juridic circumscris prin actele administrative şi normative sus menţionate şi contractului încheiat de autorul reclamantei, în anul 1936, rezultă şi din înscrisul doveditor depus de reclamantă (fila 20 apel), respectiv chitanţa nr.4809, care consemnează plata preţului de 11.475 lei, chitanţă care are inserată o rubrică „Rata anuală a lei ...bani...", ceea ce dovedeşte că, potrivit contractului, plata preţului se putea face în rate, aşa cum este stipulat în actele sus amintite.
Rezultă, din cele expuse, că terenul ce face obiectul litigiului a fost cumpărat de autorul reclamantei în condiţiile speciale de vânzare prevăzute de actele administrative şi normative din 1905, 1906, cu modificările ulterioare din 1924, 1926, prin contractul din 1936, autorul reclamantei asumându-şi obligaţia de a construi pe acest teren o casă de locuit sau o vilă, în conformitate cu planul aprobat de Administraţia Municipală, în termen de 6 ani, termen care a expirat în 1942.
Faptul că, nici până la expirarea termenului contractual şi nici după această dată, până la emiterea deciziei din 1958, cumpărătorul nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată, anume de a ridica o construcţie, este recunoscută de reclamantă.
Bunul s-a reîntors în patrimoniul vânzătorului, adică în patrimoniul Municipiului Constanţa, ca efect al desfiinţării retroactive a contractului de vânzare cumpărare, fapt care s-a realizat la momentul expirării termenului, la 3 ianuarie 1942, şi care doar a fost constatat, de către vânzător, prin Decizia nr. 22043/1958. Această decizie, aşa cum, corect, a reţinut instanţa de fond, nu reprezintă actul de trecere a bunului în proprietatea localităţii, ci doar manifestarea de voinţă a creditorului vânzător de a prelua posesia bunului al cărui proprietar era deja, din momentul intervenirii de drept a rezilierii contractului.
În speţă, nu s-a dovedit în niciun mod faptul că autorul reclamantei ar fi întreprins vreun demers pentru a începe construcţia după încheierea contractului, adică după data de 3 ianuarie 1936, respectiv că acesta ar fi făcut vreun demers pentru obţinerea autorizaţiei de executare a lucrărilor de construcţie, mai înaintea declanşării sau ulterior încheierii celui de-al doilea război mondial.
În aceste condiţii, terenul în litigiu se regăseşte în patrimoniul vânzătorului Municipiul Constanţa, ca urmare a desfiinţării contractului de vânzare cumpărare încheiat de acesta cu autorul reclamantei, G.H.M., în anul 1936, pentru nerespectarea, de către cumpărător, a obligaţiei asumate prin contract şi nu ca urmare a unei deposedări abuzive de către stat.
Instanţa nu poate reţine nici critica referitoare la nulitatea actului de preluare, ca urmare a emiterii deciziei administrative de preluare, de către o comisie constituită conform contractului, pe de o parte, pentru că, aşa cum s-a arătat, nu Decizia nr. 22043/1958 reprezintă actul de preluare a bunului, iar, pe de altă parte, pentru că menţiunea din contract privind constituirea unei comisii care să constate neîndeplinirea obligaţiilor, din care să facă parte şi un proprietar din oraş, nu a fost înscrisă ca o obligaţie a Municipiului Constanţa, ci ca o posibilitate de reintrare în stăpânirea terenului fără alte formalităţi, neconstituirea comisiei în componenţa stipulată neavând ca efect înlăturarea pactului comisoriu de grad IV. Cele două clauze determinau, aşadar, efecte diferite: neexecutarea obligaţiei de a construi a avut, drept consecinţă, pierderea dreptului de proprietate de către cumpărător, în timp ce constituirea comisiei viza preluarea posesiei de către municipalitate după momentul pierderii dreptului de proprietate.
Prin urmare, cum autorul reclamantei apelante a pierdut dreptul de proprietate prin aplicarea sancţiunii rezilierii convenită de părţile contractante, în mod corect, a apreciat instanţa de fond că imobilului solicitat de reclamantă nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, motiv pentru care, în conformitate cu art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul, ca nefondat.
Având în vedere că, prin întâmpinare, intimatul Primarul municipiului Constanţa a solicitat cheltuieli de judecată şi, constatând că sunt aplicabile dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., apelanta a fost obligată la plata, către intimat, a sumei de 357 lei, cu acest titlu.
Împotriva acestei decizii, apelanta reclamantă G.M. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiileart. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru următoarele motive:
Atât instanţa de fond, dar şi instanţa de apel s-au pronunţat fără a putea analiza, efectiv, contractul de vânzare-cumpărare (titlul autorului reclamantei), pe care reclamanta nu a putut să-1 obţină în urma numeroaselor demersuri efectuate, iar intimatul - pârât invocă, în mod constant, că nu se mai află în arhiva sa.
Această analiză pe care o fac ambele instanţe este o analiză care excede cadrului de învestire, întrucât soluţiile au fost pronunţate prin analogie, prin comparare cu alte cauze, în care, probabil că magistraţii au putut să ia cunoştinţă de un model al contractului de vânzare-cumpărare.
Însă, se omite împrejurarea că, în lipsa unui exemplar al contractului de vânzare-cumpărare dintre părţi, care să se afle la dosarul cauzei, instanţa nu se poate pronunţa decât pe baza celorlalte probe administrate.
La momentul încheierii acestor contracte de vânzare-cumpărare nu a existat un singur model - tip de contract, ci au existat mai multe variante, în unele fiind cuprins pactul comisoriu, în altele nefiind cuprins. La fila 85 şi următoarele din dosar se află hotărârea din 30 decembrie 1905, prin care s-a aprobat parcelarea şi vânzarea loturilor din Mamaia, în anumite condiţii, în sensul că au fost delimitate mai multe categorii de loturi.
Astfel că, în lipsa contractului, doar pe baza simplelor susţineri ale intimatului - pârât, nu se poate determina, în mod cert, dacă autorul reclamantei a încheiat un contract în care să fie inclus pactul comisoriu invocat sau nu.
Nu pot fi omise prevederile art. 983 C. civ., respectiv, când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă.
La momentul pronunţării, instanţa nu a analizat modul de derulare a evenimentelor şi succesiunea în timp a actelor normative, dar şi a actelor care emană de la vechea unitate administrativ - teritorială.
Deşi, în hotărârea din anul 1905, anterior invocată, a fost prevăzut pactul comisoriu, urmează a constata că această hotărâre nu este însoţită de o anexă care să prezinte modelul de contract, cel puţin generic. Inexistenţa contractului, la dosarul cauzei, nu trebuie să determine instanţa să considere că, în mod obligatoriu, clauza respectivă a fost preluată şi în contract.
Referitor la autorul apelantei, G.H.M., acesta a dobândit, în Mamaia, un teren în suprafaţă de 320,55 mp, aferent lotului nr. 20, careul 79, cu un preţ de 60 lei/mp.
Preţul a fost achitat sub forma mai multor rate, după cum urmează: 3 ianuarie 1936- 4809 lei; 4809 lei prin mandat poştal; 11 ianuarie 1938 -9615 lei.
În consecinţă, sub aspectul preţului, urmează a se constata că acesta a fost integral achitat, de către G.H.M.
Deşi preţul a fost achitat sub forma mai multor rate, dintre care ultima în anul 1938, terenul a fost predat mult mai târziu, respectiv, în baza procesului-verbal de predare-primire din data de 12 noiembrie 1942.
Potrivit acestui proces-verbal, în paragraful 2 se arată că: „după ce s-a vândut lotul de mai sus ... am însemnat ţăruşi…".
Deci, se recunoaşte atât încheierea contractului de vânzare-cumpărare, dar şi împrejurarea că terenul, abia la acea dată, a fost delimitat şi predat autorului reclamantei.
Acest proces-verbal de predare primire înlătură, practic, motivarea din dispoziţia de respingere a notificării, în sensul că „potrivit legislaţiei noastre, transferul proprietăţii, în contractele translative de proprietate, operează imediat, concomitent cu încheierea contractului, chiar daca preţul nu a fost plătit, iar bunul nu a fost predat".
Aceste afirmaţii sunt nefondate, cu atât mai mult cu cât, contractul, în materialitatea sa, nu mai există, iar predarea terenului a avut loc după plata integrală a preţului.
Cu privire la actul de preluare a terenului de către stat, respectiv Decizia nr. 22043 din 8 octombrie 1958, aceasta a fost emisă la data de 08 octombrie 1958, în timp ce procesul-verbal de predare primire este din data de 12 noiembrie 1942.
Potrivit aceleiaşi hotărâri din 1958, din modul de redactare (paragraful 5), se înţelege că rezilierea contractului operează în cazul neachitării preţului, integral, pentru care se stabilise o eşalonare sub forma a 4 rate. Or, autorul reclamantei a achitat integral preţul şi reclamanta a depus înscrisuri justificative în acest sens.
În paragraful 6 se arată că marea majoritate a cumpărătorilor nu au construit sau nu au achitat preţul în termen. Autorul reclamantei nu intră în categoria celor care nu au achitat preţul.
Modul de redactare a deciziei din 1958 este lacunar, generic. Se referă la două categorii de cumpărători, cei care nu au achitat preţul şi cei care nu au construit. Însă, nu se specifică împrejurarea că această decizie ar fi completată de o anexă în care să se specifice numele proprietarului, lotul, condiţia expresă pentru care a fost deposedat de teren.
În condiţiile în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate individual, pentru fiecare lot în parte, şi nu generic, rezoluţiunea trebuia dispusă individual, pentru fiecare contract în parte, cu prezentarea condiţiei specifice care a dus la aplicarea pactului comisoriu de gr. IV şi nu generic.
Potrivit deciziei nr. 35772 din 20 decembrie 1935 (art. 3), se arată că, pentru a reintra în patrimoniul Primăriei terenul respectiv, contractul de vânzare-cumpărare trebuia învestit cu formulă executorie. Or, intimatul nu a putut face dovada acestui demers.
În dispozitivul hotărârii din 1958 se arată, în art. 1, că se declară desfiinţate şi realizate de plin drept toate actele de vânzare de loturi de pe plaja Mamaia pentru neexecutarea clauzelor prevăzute în actele normative şi în contracte.
Rezilierea a fost constatată „în bloc", generic, şi nu pentru fiecare lot în parte, astfel încât să fie încheiat un proces-verbal pe teren, la faţa locului, în prezenţa unei comisii imparţiale, din care să facă parte reprezentanţi ai autorităţilor, dar şi reprezentanţi ai proprietarilor.
Pactul comisoriu expres de gradul IV este clauza prin care părţile prevăd că, în cazul neexecutării obligaţiilor, contractul se desfiinţează de plin drept, fără acţiune în justiţie şi fără nicio altă formalitate prealabilă.
Pactele comisorii exprese de gradele III şi IV sunt cele mai energice, neexecutarea obligaţiilor contractuale, înăuntrul termenelor stabilite, având ca efect rezoluţiunea de plin drept a contractelor, fără nicio altă formalitate prealabilă.
Singura parte contractantă în drept să invoce rezoluţiunea contractului este creditorul obligaţiei neexecutate. Acesta are posibilitatea de a opta între invocarea rezoluţiunii contractului, prevalându-se de pactul comisoriu expres, si cererea, printr-o acţiune in justiţie, de obligare a debitorului la executarea prestaţiei.
Urmează se a avea în vedere împrejurarea că procesul verbal de predare-primire a terenului nu face nicio referire la termenul de demarare sau de finalizare a construcţiei.
Nemenţionându-se, în procesul-verbal de predare primire, o asemenea clauză, se înţelege că aceasta a fost denunţată unilateral, de către vânzător, în anul 1936, iar predarea terenului a avut loc, ulterior, în anul 1942.
De asemenea, acel contract prin care s-ar fi stipulat pactul comisoriu de gradul IV, trebuia învestit cu formulă executorie, pentru a produce efecte şi a fi opozabilă rezoluţiunea sa autorului reclamantei, or, un astfel de înscris nu a putui fi prezentat instanţelor, de către unitatea administrativ teritorială care a respins cererea de restituire în natură.
Ori de câte ori se încheie contracte în care părţile stipulează pacte comisorii de gradul IV, numai instanţa poate constata executarea sau neexecutarea obligaţiilor, de către una dintre părţi, aceasta cu atât mai mult cu cât, în cauză, municipalitatea, parte contractantă, are interesul de a se constata neexecutarea obligaţiei de a construi.
Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, schimbarea hotărârilor instanţelor anterioare, în sensul admiterii acţiunii.
În raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303 alin. (1) şi art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte a pus în discuţie excepţia nulităţii recursului, pe care o consideră întemeiată, pentru următoarele considerente:
Conform art. 3021 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Prin motivele formulate de recurentă, astfel cum au fost prezentate mai sus, aceasta a expus situaţia dosarului, susţinând, în esenţă, că nu există certitudine în privinţa inserării pactului comisoriu de grad IV în actul juridic încheiat de autorul său, cu privire la terenul în litigiu, nefiind administrate probe în acest sens.
Or, în raport de actuala structură a recursului, prezenta instanţă nu mai poate reevalua situaţia de fapt faţă de dovezile administrate, motivul de casare care permitea o asemenea analiză, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., fiind abrogat prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
Ca atare, Înalta Curte nu mai poate examina, în prezent, în ce măsură situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de Curtea de Apel, privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare, de către autorul reclamantei, pentru terenul în litigiu, cu pact comisoriu de grad IV, referitor la desfiinţarea de drept a actului juridic, în caz de neexecutare a obligaţiei de a construi pe acest teren, în termen de 4 ani, prelungit la 6 ani, este conformă sau nu cu realitatea rezultată din probele administrate şi în ce măsură aceasta a fost stabilită în mod corect, de instanţa de apel.
La situaţia de fapt reţinută de instanţa anterioară, recurenta avea posibilitatea să invoce doar motive de nelegalitate, susceptibile de încadrare în cazurile de casare sau modificare reglementate în art. 304, sens în care, însă, nu a procedat.
Deşi a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca fundament juridic al cererii de recurs, reclamanta nu a menţionat nici un text de lege (cu excepţia art. 983 C. civ.) sau principiu de drept care să fi fost încălcat sau aplicat greşit în soluţionarea cauzei, de către instanţa de apel, astfel încât motivul de modificare a fost invocat formal, nefiind incident în speţă.
Recurenta a invocat omisiunea Curţii de a face aplicarea dispoziţiilor art. 983 C. civ., text de lege care nu are, însă, legătură cu argumentele de drept avute în vedere la pronunţarea deciziei atacate.
Astfel, norma juridică invocată se referă la principiul „in dubio pro reo", („în caz de îndoială, în favoarea debitorului/pârâtului"), care, în materia convenţiilor, se transpune în regula „Când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă".
În speţă, nu s-a reţinut, însă, de Curte, că există „îndoială" cu privire la clauzele contractuale, ci, dimpotrivă, că actul juridic a fost încheiat în aceleaşi condiţii de regim juridic cu alte acte perfectate cu Consiliul comunal al oraşului Constanţa, pentru loturi din plaja Mamaia, în baza deciziei nr. 25/1905 a acestui consiliu, aprobată prin Decretul nr. 761/1906, cu modificările intervenite în 1924 şi 1926.
Pe de altă parte, recurenta nu invocă existenţa unei clauze îndoielnice, echivoce, în cadrul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul său, ci neagă însăşi existenţa unei asemenea clauze (pactul comisoriu de ultim grad), ceea ce reprezintă o susţinere care, pe lângă aceea că nu poate fi primită deoarece tinde la schimbarea situaţiei de fapt în privinţa conţinutului contractului, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, nici nu determină incidenţa art. 983 C. civ. Textul de lege respectiv presupune existenţa clauzei, susceptibilă de echivoc, iar nu „îndoiala" generată de absenţa contractului, în materialitatea lui, ceea ce ar genera, în opinia reclamantei, nesiguranţa existenţei unor anumite clauze contractuale.
De asemenea, reclamanta a prezentat, în mod teoretic, definiţia pactelor comisorii de diferite grade, criteriile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a produce efecte, precum şi rolul instanţei de judecată în cazul fiecăruia dintre acestea, în cazul sesizării cu o acţiune întemeiată pe asemenea clauze convenţionale.
Nu a menţionat, însă, care ar fi, în speţă, motivul de nelegalitate al soluţiei Curţii de Apel în ceea ce priveşte condiţiile sau efectele pactului comisoriu de grad IV, reţinut de această instanţă ca fiind inclus în actul juridic încheiat de autorul reclamantei.
A mai susţinut recurenta că autorul său a achitat integral preţul terenului, aspect nerelevant faţă de argumentele pentru care Curtea a respins apelul declarat de parte şi care nu se fundamentează pe neîndeplinirea obligaţiei de plată a preţului, ci pe needificarea unei construcţii pe terenul în litigiu, în intervalul stipulat în actele administrative şi normative sub imperiul cărora a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare a terenului, şi anume 4 ani, prelungit la 6 ani de la data actului juridic.
În ceea ce priveşte necesitatea învestirii cu formulă executorie a contractului, pentru ca sancţiunea rezoluţiunii, în baza pactului comisoriu de ultim grad, să devină operantă, acest aspect pune în discuţie, de asemenea, un aspect imposibil de examinat în recurs, şi anume valoarea probatorie a înscrisului, din perspectiva aplicabilităţii sancţiunii şi nu o chestiune de nelegalitate. Aceasta cu atât mai mult cu cât recurenta nu a invocat niciun text de lege care să prevadă necesitatea unei asemenea formalităţi, iar de esenţa pactului comisoriu de ultim grad, a cărui existenţă a fost stabilită de instanţele anterioare, este, printre altele, că desfiinţarea de drept a contractului intervine fără să mai fie necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire.
Necesitatea întocmirii unui proces-verbal, la faţa locului, de către o comisie imparţială, susţinută de recurentă, pe lângă faptul că vizează, de asemenea, situaţia de fapt raportată la mijloacele de probă, de data aceasta, care ar fi trebuit să fie administrate în dosar şi care nu există, nici nu are corespondent în vreun text de lege, recurenta referindu-se la existenţa unei posibile clauze contractuale în acest sens în actul juridic încheiat de autorul său.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei nu se pot încadra în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., astfel încât, conform art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303 alin. (1) din acelaşi cod, va constata nul recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei Curţii de Apel Constanţa.
În baza art. 316 cu referire la art. 298 şi art. 274 C. proc. civ., o va obliga pe recurentă, ca parte căzută în pretenţii, la plata sumei de 576 lei cheltuieli de judecată către intimatul pârât, reprezentând onorariu de avocat conform chitanţelor depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanta G.M. împotriva deciziei nr. 294/C din 12 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurentă să plătească intimatului pârât cheltuieli de judecată în cuantum de 576 lei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 860/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 840/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
