ICCJ. Decizia nr. 862/2010. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 862/2010
Dosar nr. 1036/117/2007
Şedinţa publică din 12 februarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 143 din 11 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii; s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul local al comunei Gilău - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea faţă de acest pârât; s-a admis, în parte, acţiunea reclamantei M.M. împotriva pârâtului Statul Român, prin C.N.A.D.N.R.
S-a stabilit că despăgubirea datorată de expropriator, reclamantei, pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 2800 mp, situat în comuna Gilău, categoria de folosinţă arabil, tarlaua 18/1, parcela 17, identificat cu nr. cadastral 502, cuprins în hotărârea nr. 18 din 7 martie 2006, este de 459.480 lei.
A fost obligat pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R., să achite reclamantei suma de 800 lei, cheltuieli parţiale de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, prin hotărârea nr. 18 emisă la data de 07 martie 2006, de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, constituită la nivelul comunei Gilău, s-a aprobat acordarea despăgubirii pentru imobilul situat în comuna Gilău, categoria de folosinţă arabil, tarlaua 18/1, parcela 17, în suprafaţă de 2800 mp, identificat prin nr. cadastral 502, şi s-a stabilit că valoarea despăgubirii pentru terenul supus exproprierii este de 79.907,68 lei, reprezentând echivalentul sumei de 22.960 Euro, raportat la cursul Euro-leu al Băncii Naţionale a României, din data de 06 martie 2006.
În cuprinsul hotărârii s-a stabilit că persoana aparent îndreptăţită la despăgubire este reclamanta M.M., în calitate de succesoare a numitului M.T.I.
Reclamanta a susţinut că despăgubirea acordată pentru terenul expropriat este mult inferioară valorii terenului şi, de aceea, nu constituie o justă despăgubire.
Deşi reclamanta şi-a denumit acţiunea „plângere", din solicitările concrete pe care le are şi din motivarea cererii de chemare în judecată, rezultă că scopul urmărit de aceasta este stabilirea despăgubirii pentru expropriere, demers ce se încadrează in sfera celor reglementate de art. 9 din Legea nr. 198/2004, astfel încât excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA, este neîntemeiată.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul local Gilău - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, Tribunalul a considerat că este întemeiată, având in vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din HG nr. 841/2004, procesele având ca obiect cererile prevăzute de art. 9 din Lege se judecă in contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de expropriator, care este C.N.A.D.N.R, motiv pentru care această excepţie a fost admisă în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 25 - 26 din Legea nr. 33/1994, Tribunalul a dispus efectuarea unei expertize de evaluare, de către o comisie de experţi alcătuită din expert V.V. - numit de instanţă, G.P. - desemnat de expropriator, şi M.D.R. - desemnat de persoana expropriată.
Prin raportul de evaluare întocmit de comisie s-a stabilit că valoarea imobilului suspus exproprierii este de 459.480 lei.
Comparând suma stabilită prin expertiza de evaluare cu suma stabilită cu titlu de despăgubire în hotărârea 18 din 07 martie 2006, Tribunalul a constat că valoarea despăgubirii propusă de expropriator este inferioară valorii imobilului, stabilită potrivit criteriilor prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Conform art. 1 din Legea nr. 33/1994 şi dispoziţiilor art. 41 alin. (3) din Constituţia României, exproprierea se poate face numai pentru cauzele de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Câtă vreme despăgubirea propusă de expropriator este inferioară valorii reale a imobilului, despăgubirea propusă nu poate fi socotită ca fiind dreaptă, astfel încât instanţa a concluzionat că art. 2 din hotărârea nr. 18 din 07 martie 2006 s-a dat cu încălcarea dispoziţiilor legale menţionate mai sus.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004, coroborat cu art. 1, art. 25 - 27 din Legea nr. 33/1994, Tribunalul a admis cererea, stabilind că despăgubirea datorată de expropriator, reclamantei, pentru exproprierea terenului în litigiu este de 459.480 lei.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R., a fost obligat să achite, reclamantei, suma de 800 lei, cheltuieli parţiale de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Statul Român, prin C.N.A.D.N.R.
Apelul pârâtului a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 210/A/2009 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a avut în vedere că încălcarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., vizând rolul activ al instanţei, nu poate fi reţinută pe considerentul că Tribunalul ar fi interpretat, greşit, proba cu raportul de expertiză administrat în cauză, instanţa de fond procedând, în mod corect, faţă de rezultatul expertizei, aşa cum statuează dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 33/1994, aplicabile în speţă.
De asemenea, nici critica privind nelegalitatea şi netemeinicia raportului de expertiză nu a fost primită, câtă vreme lucrarea tehnică, pe care şi-a întemeiat Tribunalul soluţia, a fost întocmită în condiţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, raportat la art. 25-26 din Legea nr. 33/1994, de către o comisie compusă din trei experţi, care au stabilit valoarea reală a imobilului, ţinând seama de preţul cu care se vând imobilele de acelaşi fel, la data întocmirii raportului de expertiză.
Împrejurarea că, de la data adoptării HG nr. 742/2005, privind declanşarea procedurilor de expropriere, s-au administrat, în alte dosare, o suită de rapoarte de expertiză de evaluare a altor terenuri decât cel în litigiu, este irelevant în cauza dedusă judecăţii.
Terenul ce a făcut obiectul dosarului nr. 961/117/2007, evaluat la 7,50 Euro/mp, în niciun caz nu este de acelaşi fel cu cel în litigiu, fiind vorba de un teren situat la marginea estică a comunei Gilău, cu acces pe un drum lateral şi peste alte parcele, teren pe care s-au executat excavaţii intense, creându-se o groapă amplă, adâncă de 5 m, expertul din acel dosar concluzionând că terenul respectiv nu mai poate fi denumit „agricol", fiind degradat prin extragerea de balast practicată.
Valoarea de piaţă a terenului în litigiu, fiind stabilită în funcţie de particularităţile specifice acestui teren, respectiv amplasamentul lui, modul de acces la acesta, distanţa faţă de utilităţi, forma sa plană, situarea în intravilan, cu front la DN 1, cu utilităţile la front şi nedegradat, este fără dubiu că acest teren nu poate fi asimilat celui care a format obiectul dosarului sus-menţionat, cu caracteristicile enunţate anterior.
Inadvertenţele evidenţiate şi enumerate în cuprinsul motivelor de apel, vizând coeficienţii cu care au operat cei trei experţi, în prezenta cauză, au fost lămurite de aceştia, prin răspunsul la obiecţiunile formulate de pârât, aflate la filele 127-129 dosar fond, motiv pentru care nu se mai impunea administrarea unei contraexpertize.
De asemenea, metoda comparaţiei, în mod corect, a fost întrebuinţată de experţi, în condiţiile în care aceştia au folosit, pe lângă informaţiile de pe internet, şi două tranzacţii, din 12 februarie 2007 şi, respectiv, 18 ianuarie 2008, în prima, valoarea pe mp fiind de 52,71 Euro, iar în cea de-a doua, de 29,50 Euro.
În condiţiile în care evaluarea stabilită de experţi, de 45 Euro/mp, se încadrează între aceste valori, nu se poate susţine că terenul în litigiu a fost supraevaluat.
Nici critica vizând compunerea comisiei de experţi, în sensul că doar unul dintre ei avea specialitatea agricultură, nu poate fi primită deoarece obiectivul expertizei tehnice administrate în cauză fiind evaluarea proprietăţii imobiliare, respectiv a terenului expropriat, nu se poate susţine că experţii specializaţi tocmai în acest domeniu nu puteau efectua lucrarea tehnică ordonată în cauză.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R., criticând-o pentru următoarele motive:
Decizia civilă a fost pronunţată cu încălcarea legii - art. 304 pct. 9 teza ultimă C. proc. civ.
Astfel, Curtea de Apel Cluj a pronunţat hotărârea cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, art. 129 C. proc. civ., art. 1169 C. civ. şi art. 201 şi următoarele C. proc. civ.
Art. 26 din Legea nr. 33/1994 reglementează modalitatea determinării despăgubirilor pe cale judiciară. Potrivit normei sus enunţate, la stabilirea despăgubirii, atât experţii tehnici, cât şi instanţa de judecată se vor raporta la preţul de circulaţie; respingând proba cu expertiză, instanţa de apel a încălcat această normă legală.
În cazul dedus judecăţii, încălcarea rolului activ, reglementat de dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., constă în faptul că hotărârea pronunţată se întemeiază pe o gravă greşeală de fapt şi de drept, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, în speţă, probele cu martori şi expertiză tehnică.
Încălcarea rolului activ a condus la admiterea cererii intimatei-reclamante, de majorare a cuantumului despăgubirii.
Metodele de expertizare, utilizate în cuprinsul raportului de expertiză, sunt fie eronate, fie improprii categoriei terenului expertizat, astfel încât se impunea refacerea probei, de către alţi specialişti, instanţa respingând, în mod greşit solicitarea pârâtului în acest sens.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii stabilite pentru exproprierea terenului situat în localitatea Gilău, în suprafaţă de 2.800 mp, instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire criticile pârâtului cu privire la modul de efectuare a expertizei.
După cum s-a arătat şi în cuprinsul obiecţiunilor, pentru terenurile situate în
extravilanul localităţii Gilău, s-au efectuat, până în prezent, mai multe rapoarte de expertiză, care au condus la rezultate diferite; astfel, fără nicio posibilă explicaţie raţională, s-a ajuns ca aceeaşi categorie de teren, situată în aceeaşi localitate, să valoreze fie 7,5 Euro/mp, fie 30 sau 45 Euro/mp; este inadmisibil şi nedeontologic ca, pentru terenuri similare, experţii tehnici să prezinte rezultate diferite.
Referitor la metoda comparaţiei prin bonitare, există următoarele inadvertenţe, invocate, de către pârât, în faţa ambelor instanţe anterioare:
A - categoria localităţii - potrivit Buletinului documentar „Expertiza Tehnică" nr. 97/2006, utilizat de înşişi experţii tehnici desemnaţi în cauză, nu există noţiunea de „comună suburbană a unui mare oraş", potrivit înscrisului sus-menţionat se punctează „comuna" cu 0,2 pct.
F - funcţia economico-socială a localităţii - experţii tehnici au acordat maximumul de puncte pentru activităţi complexe; trebuia ca experţii să comunice categoriile de servicii prestate la nivelul comunei Gilău şi tipul de industrie întâlnit în comună.
E - echipare tehnico-edilitară - fără niciun fel de justificare, toate utilităţile au fost identificate ca fiind „la gard" şi, pe cale de consecinţă, s-au aplicat valorile maximale; în plus, experţii tehnici cunosc foarte bine faptul că un teren care se utilizează ca păşune, potrivit propriilor afirmaţii (pag. nr. 2 din raport) nu poate avea acces la utilităţi şi, în plus, faptul că terenul respectiv este parcurs de magistrala de gaz nu echivalează cu accesul la utilitatea respectivă; acelaşi comentariu este valabil pentru utilităţi ca telefonie, energie ş.a.
S - raportul dintre faţada şi adâncimea terenului - potrivit experţilor şi contrar propriei schiţe anexate (anexa nr.3 din raport) raportul este favorabil şi nu s-a punctat negativ; în realitate, astfel cum rezultă şi din schiţa anexată, raportul este nefavorabil - or, acestui raport îi corespund (-0,5 pct.).
Experţii tehnici au acordat note maxime (3) şi, respectiv (2), coeficienţilor de utilizare a terenului, „U" şi de zonare „Z", în condiţiile în care, potrivit Buletinului documentar „Expertiza tehnică" nr. 97/2006, aceşti coeficienţi se aplică exclusiv oraşelor mici, indiferent de delimitarea construcţiilor. Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, răspunsul dat de experţi, referitor la coeficienţii cu care au operat, nu este lămuritor, fiind incomplet şi neveridic (o comună, indiferent de mărime sau de poziţionare faţă de oraş, nu poate fi asimilată unui oraş mic).
Referitor la metoda comparaţiei, deşi pârâtul a invocat, în faţa instanţei de fond, netemeinicia acesteia raportat la faptul că această metodă poate fi utilizată în rapoartele de evaluare doar cu condiţia anexării a cel puţin 3-5 contracte autentice de vânzare-cumpărare, care constituie „comparabilele" ce stau la baza tratării metodei, prima instanţă nu a ţinut cont de concluziile părţii. Valorile propuse de către experţii tehnici, în fapt, informaţii obţinute de pe internet, lipsite de valoare probatorie, conduc la respingerea concluziilor reţinute în baza acestei metode.
În mod greşit, a reţinut instanţa de control judiciar faptul că au fost anexate două tranzacţii la raportul de expertiză.
În realitate, experţii tehnici au anexat, raportului, o unică tranzacţie autentificată, insuficientă, însă, pentru a justifica folosirea metodei.
Mai mult decât atât, contractul de vânzare-cumpărare respectiv a fost încheiat în februarie 2007, or, evaluarea trebuia făcută la nivelul lunii martie 2008 (potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, evaluarea se face la momentul întocmirii raportului de expertiză).
Pe de altă parte, doi dintre experţii care au întocmit raportul de expertiză din prezenta cauză (cu excepţia expertului desemnat de expropriator) sunt experţi în specialitatea topografie, respectiv evaluarea proprietăţii imobiliare. Or, potrivit adreselor nr. 33197 din 10 aprilie 2009 a Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti/Direcţia pentru Servicii Juridice Conexe şi nr. 39607 din 05 mai 2006 a aceluiaşi minister, Direcţia pentru Resurse Umane şi Relaţii cu Consiliul Superior al Magistraturii, evaluarea terenurilor agricole se face de către experţi în specialitatea agricultură.
Mai mult decât atât, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 198/2004, "raportul de evaluare a terenurilor forestiere şi agricole va fi întocmit de un evaluator autorizat, agreat de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale".
Deşi s-au subliniat aceste aspecte în faţa Curţii de Apel, instanţa, cu încălcarea dispoziţiilor imperative prevăzute de lege, a apreciat că experţii desemnaţi, în primă instanţă, erau competenţi să evalueze terenul în litigiu.
În mod greşit, instanţa de apel a respins cererea pârâtului, de efectuare a unei noi expertize, motivat de faptul că, în dosarul de fond, a fost efectuată o contraexpertiză.
În faţa primei instanţe a fost întocmit un singur raport de expertiză, raport criticat prin obiecţiunile formulate în cauză şi ignorate de către Tribunal, care a respins solicitarea pârâtului, de efectuare a unei contraexpertize.
Casarea hotărârii se impune, în condiţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., deoarece este necesară administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară.
În plus, ofertele de vânzare contravin dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, legiuitorul având în vedere preţul pieţei (ceea ce presupune întâlnirea cererii cu oferta).
Recurentul a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării unei noi expertize, în conformitate cu art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994.
În dosar, a depus întâmpinare reclamanta, care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând Decizia civilă recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Recurentul a susţinut încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/1994 deoarece expertiza efectuată în cauză şi însuşită de instanţă nu s-a raportat la criteriul prevăzut de acest text de lege în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor, respectiv preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobile de acelaşi fel, în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.
Contrar celor susţinute de recurent, instanţa a dispus, ca obiectiv al expertizei, stabilirea preţului cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel din unitatea administrativ-teritorială, conform menţiunilor din încheierea pronunţată la data de 28 iunie 2007. Raportul de expertiză a avut în vedere acest obiectiv, stabilind valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantei, în funcţie de criteriul legal menţionat, determinat conform informaţiilor privind tranzacţiile încheiate în zonă şi ofertele de vânzare, furnizate de persoane din zonă, agenţiile imobiliare, notari şi publicaţiile de specialitate apărute în municipiul Cluj-Napoca, după cum rezultă din menţiunile expertizei de la pct. 6.2. La raport a fost ataşat şi un contract de vânzare-cumpărare încheiat pentru două terenuri din localitatea Gilău şi autentificat sub nr. 528 din 12 februarie 2007.
Din aceste verificări a rezultat că „preţurile la care se tranzacţionează terenuri pentru construcţii situate în intravilanul comunei Gilău sunt cuprinse în intervalul 22-55 Euro/mp", experţii stabilind, pentru terenul în litigiu, o valoare de 459.500 lei, respectiv 45 Euro/m.p, avută în vedere de instanţă şi care se încadrează în limitele valorice ale preţurilor cu care se vindeau, în mod obişnuit, terenuri în zonă, la data întocmirii raportului de expertiză.
Astfel, comisia de experţi nu s-a rezumat doar la contractul de vânzare-cumpărare ataşat la expertiză, ci raportul întocmit de aceştia s-a fundamentat pe mai multe informaţii, după cum rezultă din cele consemnate de ei în document.
În plus, nu era necesar să se depună toate tranzacţiile avute în vedere de comisie la întocmirea raportului, după cum nu rezultă ce act normativ specifică numărul de acte juridice care trebuie verificate de experţi pentru a stabili preţul cu care se vând imobile de acelaşi fel cu cel expertizat la momentul întocmirii raportului. De altfel, este posibil ca, într-o anumită perioadă, să nu se încheie numărul de tranzacţii pretins de pârât a fi avut în vedere la întocmirea lucrării (4-5) şi, în aceste condiţii, este fără dubiu că efectuarea expertizei nu poate fi amânată până la realizarea numărului de acte juridice respectiv.
În această situaţie, este firesc ca expertiza să se realizeze în raport şi de alte criterii privind valoarea imobilului (oferte de vânzare, de exemplu, dar şi situarea imobilului, apropierea de anumite utilităţi ş.a.).
Dacă s-ar limita posibilitatea experţilor de a evalua imobilul numai în raport de tranzacţiile deja efectuate la data întocmirii raportului, pe lângă posibilitatea ca la acel moment să nu se fi încheiat asemenea acte juridice, s-ar limita nejustificat posibilitatea lor de apreciere şi s-ar lipsi de conţinut însuşi scopul pentru care legea a dispus întocmirea unui raport de către o comisie formată din trei experţi, propuşi de instanţă şi de părţile aflate în conflict, fiind suficientă depunerea unui număr oarecare de acte juridice încheiate pentru terenuri asemănătoare, ceea ce legea nu consideră că este suficient.
În concluzie, a fost respectat criteriul legal prevăzut în art. 26 din Legea nr. 33/1994, în determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei.
Recurentul a susţinut şi încălcarea art. 129 C. proc. civ., privind rolul activ al instanţei, criticile sale vizând, însă, greşita stabilire a situaţiei de fapt, în opinia sa, în raport de probele administrate în cauză.
Faţă de actuala structură a recursului, reevaluarea situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel, în baza probelor administrate, nu mai poate fi realizată, motivul de casare care permitea astfel de verificări, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., fiind abrogat prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
Pentru aceleaşi argumente nu pot fi examinate nici criticile privind metodele de expertizare, eronate sau improprii categoriei terenului expertizat, precum şi cele referitoare la supraevaluarea imobilului în raport de coeficienţii avuţi în vedere de experţi, atât timp cât comisia a avut în vedere obiectivul stabilit de instanţă, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994.
De asemenea, faptul că doi dintre experţii ce au făcut parte din comisia constituită în condiţiile art. 25 din actul normativ sus-menţionat nu erau experţi agricoli, deşi categoria de folosinţă a terenului în litigiu ar fi impus o asemenea specializare a acestora, reprezenta o chestiune ce ar fi putut atrage nulitatea relativă a expertizei întocmite, astfel încât trebuia invocată conform art. 108 alin. (3) C. proc. civ., respectiv la prima zi de înfăţişare ulterioară săvârşirii actului procedural, cu încălcarea legii. Or, reprezentantul pârâtului, deşi prezent la termenul la care au fost numiţi experţii ce au constituit comisia respectivă (28 iunie 2007 şi 26 septembrie 2007, când expertul propus de reclamantă a fost înlocuit), nu s-a opus la desemnarea lor pe motiv că nu ar avea specializarea necesară întocmirii raportului; în plus, nici prin obiecţiunile formulate la raport (filele 74-77 dosar fond), pârâtul nu a formulat o asemenea susţinere. Dimpotrivă, a solicitat, printre altele, efectuarea unei noi expertize de către evaluatori imobiliari, iar nu agricoli, specializare pe care o aveau şi cei care au efectuat expertiza, potrivit menţiunilor din lista experţilor A.N.E.V.A.R. (filele 33-35 din acelaşi dosar).
Prin urmare, pârâtul nu poate invoca direct, în căile de atac, lipsa de specializare a celor doi experţi propuşi de instanţă şi de reclamantă.
Pe de altă parte, atât raportul de expertiză, cât şi răspunsul la obiecţiunile formulate de părţi, au fost semnate, fără puncte divergente, şi de către expertul desemnat de expropriator, care are specializarea în domeniul agricol, după cum susţine însuşi pârâtul, ceea ce înseamnă că valoarea stabilită în cuantumul menţionat în raport a fost considerată ca fiind corectă şi însuşită şi de către expertul respectiv.
A mai susţinut recurentul că, prin desemnarea unor experţi evaluatori în domeniul imobiliar, iar nu agricol, s-ar fi procedat la încălcarea art. 4 alin. (2) din Legea nr. 198/2004, critică neîntemeiată întrucât textul [art. 4 alin. (8) din Lege] se referă la întocmirea unui raport de evaluare a tuturor imobilelor supuse exproprierii, pentru fiecare unitatea administrativ-teritorială şi categorie de folosinţă, anterior începerii activităţii prevăzute la art.6 alin.1 din actul normativ în discuţie, şi anume anterior numirii comisiei care verifică dreptul de proprietate al persoanei expropriate şi care constată acceptarea sau neacceptarea cuantumului despăgubirii, în faza premergătoare sesizării instanţei, iar nu la momentul încuviinţării efectuării expertizei în condiţiile art. 25 şi art. 26 din Legea nr.33/1994, în faza judiciară a procedurii.
În plus, în cazul evaluării terenurilor forestiere şi agricole, expertul trebuie să fie un evaluator autorizat, specializat în evaluarea proprietăţilor imobiliare, membru al Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor din România, condiţie pe care ambii experţi contestaţi de recurent o îndeplinesc, şi acesta să fie agreat de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.
În ceea ce priveşte valoarea unor terenuri din comuna Gilău, supuse exproprierii şi expertizate în alte dosare, diferită de cea stabilită pentru terenul din prezentul litigiu, această chestiune nu este în măsură să confirme netemeinicia şi, cu atât mai puţin, nelegalitatea raportului din prezentul dosar ori nedeontologia experţilor care l-au întocmit, deoarece, după cum a reţinut, în mod corect, şi Curtea de Apel, chiar dacă este vorba despre aceeaşi localitate sau aceeaşi categorie de teren, particularităţile fiecărui imobil în parte determină valori diferite ale acestora în comparaţie cu alte imobile asemănătoare ca natură şi categorie de folosinţă.
Referitor la motivele instanţei de apel pentru care aceasta a respins efectuarea unei noi expertize în faza procesuală respectivă, determinate de efectuarea unei contraexpertize în dosarul primei instanţe, într-adevăr, acest argument este incorect deoarece în dosarul de fond s-a întocmit un singur raport de expertiză, suplimentat prin răspunsul la obiecţiunile formulate de ambele părţi, care se regăseşte la filele 127-129 din dosar, contraexpertiza solicitată de pârât fiind respinsă deoarece prima instanţă a considerat că raportul de expertiză întocmit de comisie este lămuritor.
Cu toate acestea, chiar dacă instanţa de apel, în mod greşit, s-a referit la o expertiză contrarie (care, în realitate, nu a fost efectuată în dosarul Tribunalului), aceasta avut în vedere raportul de expertiză, singurul întocmit în cauză, pe care l-a considerat ca fiind realizat cu respectarea cerinţelor art. 26 din Legea nr. 33/1994, iar răspunsul la obiecţiuni ca fiind argumentat în condiţiile aceleiaşi dispoziţii legale, ceea ce a determinat-o să respingă solicitarea apelantului pârât de efectuare a unei noi expertize în faza procesuală respectivă.
Or, cât timp recurentul nu a dovedit că măsura Curţii de Apel în legătură cu cererea de probe formulată de pârât, în apel, este rezultatul încălcării unei prevederi legale în materia probelor, prezenta instanţă nu poate cenzura, pentru argumentele deja arătate privind structura actuală a recursului, dispoziţia instanţei anterioare.
Concludenţa şi utilitatea administrării unei probe reprezintă atributul exclusiv al instanţei în faţa căreia se solicită proba respectivă, ce nu poate fi cenzurat de instanţa de recurs, neîncadrându-se în motivele de nelegalitate prevăzute în art. 304 C. proc. civ., singurele care pot fi invocate şi cercetate în această fază procesuală.
Ca atare, nu se poate considera, prin refuzul instanţei de apel de a încuviinţa o nouă expertiză, în această fază procesuală, că s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 201 C. proc. civ., care reglementează generic posibilitatea efectuării unei expertize când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, este necesară părerea unor specialişti, numărul acestora şi obligaţia instanţei de a stabili termenul de efectuare a lucrării.
Cum deja s-a arătat, evaluarea necesităţii administrării probei revine, însă, doar instanţei învestite cu cererea de încuviinţare a probei şi nu poate fi cenzurată în recurs.
Deşi s-a susţinut şi încălcarea art. 1169 C. civ., recurentul nu a susţinut, în mod concret, motivele pentru care textul de lege nu ar fi fost respectat în faza apelului, în consecinţă, Înalta Curte nu poate examina o asemenea critică formală.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului pârât Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA, sunt, în parte, nefondate, în parte, nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul exercitat de această parte, ca nefondat.
În baza art. 316 cu referire la art. 298 şi art. 274 C. proc. civ., îl va obliga pe recurent, ca parte căzută în pretenţii, la plata sumei de 7170 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă, reprezentând onorariu de avocat potrivit chitanţei nr. 964 din 11 februarie 2010 emisă de Cabinet de avocat M.M., Baroul Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de C.N.A.D.N.R. S.A., împotriva deciziei nr.210/A din 2 iulie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Obligă pe recurent la plata, către intimata reclamantă, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7170 lei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 873/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 841/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
