ICCJ. Decizia nr. 873/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 873/2010
Dosar nr. 6629/86/2008
Şedinţa publică din 12 februarie 2010
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 274 din 17 februarie 2009, Tribunalul Suceava, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta C.B., în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Suceava, a dispus anularea dispoziţiei nr. 557 din 28 ianuarie 2005 emisă de Primarul municipiului Suceava, precum şi obligarea acestuia să restituie în natură reclamantei terenul în suprafaţă de 341 mp, identic cu parcela nr. 466 din C.F. nr. 144 a comunei cadastrale Suceava.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, în baza actelor de stare civilă şi a certificatului de calitate de moştenitor nr. 1/1998 eliberat de BNP M.E.B., reclamanta a făcut dovada calităţii de moştenitoare, în calitate de fiică şi, respectiv nepoată, a celor doi proprietari tabulari, C.M. şi T.M., înscrişi în C.F. nr. 144 a comunei cadastrale Suceava cu parcela de clădire nr. 909 şi parcela funciară nr. 466, deţinute în cote indivize egale de ½, trecute în proprietatea statului în mod abuziv în anul 1978.
Conform planului de situaţie depus la dosar, parcela nr. 909 s-a comasat la parcela nr. 466, rezultând parcela nr. 466, în suprafaţă de 341 mp şi, întrucât aceasta este liberă şi nu este cuprinsă în inventarul domeniului public sau privat al Municipiului Suceava, tribunalul a decis restituirea în natură a acesteia.
Prin Decizia nr. 95 din 17 iunie 2009, Curtea de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta Primăria municipiului Suceava şi a respins apelul declarat de pârâtă.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut, cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria municipiului Suceava că, faţă de dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, calitatea de entitate obligată la restituire o deţine primăria.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, primarii acţionează în reprezentarea persoanelor juridice de drept public care, conform art. 20 din aceeaşi lege, sunt comunele, oraşele, municipiile.
Ca atare, indiferent de titulatura purtată de pârât, la instanţa de fond Municipiul Suceava a stat în judecată prin primar, făcându-şi apărările astfel cum a considerat, interesele sale au fost susţinute de consilierul juridic din cadrul serviciului contencios administrativ al Primăriei municipiului Suceava, iar apelul a fost declarat de primar în numele municipiului.
Pe fond, s-a reţinut că din dispoziţiile Legii nr. 10/2001 rezultă că accesul moştenitorilor la beneficiul acestei legi de reparaţie nu impun condiţia prezentării unui certificat de moştenitor, în dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită, fiind suficiente actele de stare civilă care dovedesc această calitate.
În ce priveşte critica vizând neidentificarea unităţii deţinătoare a imobilului, art. 26 din Legea nr. 10/2001 prevede procedura ce trebuie urmată în această situaţie.
Or, în speţă, Primarul municipiului Suceava a respins notificarea reclamantei, cu motivarea că nu au fost depuse actele doveditoare ale dreptului de proprietate, ceea ce înseamnă că s-a considerat unitate deţinătoare a imobilului.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs pârâta Primăria municipiului Suceava, prin reprezentantul său legal care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. formulează următoarele critici:
În mod greşit instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive întrucât, faţă de dispoziţiile Legii nr. 215/2001, primăria nu poate fi subiect de drepturi şi obligaţii; doar municipiul Suceava, prin primar, respectiv primarul, în calitate de emitent al dispoziţiei, pot sta în justiţie.
Pe fond, prin Decizia recurată au fost interpretate greşit dispoziţiile pct. 4.2 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în sensul că accesul moştenitorilor persoanei îndreptăţite la beneficiul legii nu impune condiţia obligatorie a prezentării unui certificat de moştenitor, fiind suficiente actele de stare civilă.
De asemenea, în mod greşit s-a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În înţelesul reglementările legale, „unitatea deţinătoare" este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată asupra bunului care face obiectul Legii nr. 10/2001, fie entitatea care are înregistrat în patrimoniul său un asemenea bun. Aceleaşi reglementări semnifică „entitatea investită cu soluţionarea notificării" ca fiind, după caz, unitatea deţinătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluţioneze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său. Nu mai puţin, textele art. 3-5 din Legea nr. 10/2001 circumscriu sfera şi criteriile de identificare a „persoanelor îndreptăţite" la restituire potrivit procedurii prevăzute de această lege.
Rezultă că în concepţia acestor reglementări raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între „entitatea investită cu soluţionarea notificării" şi „persoana îndreptăţită", adică numai între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material reglementat de Legea nr. 10/2001 şi dedus judecăţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Legea 10/2001, în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor se face prin dispoziţia motivată a primarilor.
Pe de altă parte, art. 19 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală prevede că sunt persoane juridice de drept public comunele, oraşele, municipiile, judeţele, adică unităţile administrativ teritoriale.
Aceste persoane juridice pot sta în justiţie prin reprezentanţii lor legali, primarii şi prefecţii, conform art. 67 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 şi art. 87 pct. 2 C. proc. civ.
În raport de aceste dispoziţii, Legea nr. 247/2005 a prevăzut expres care sunt persoanele juridice obligate la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv. Astfel, art. 21 alin. (3) al legii stipulează că în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor.
În redactarea acestui text, legiuitorul a înţeles să folosească denumirea de unitate administrativ teritorială pentru a desemna persoana juridică de drept public, deţinătoare a imobilului, respectiv comuna, oraşul sau municipiul, care, potrivit legii, are personalitate juridică, capacitate de folosinţă şi un patrimoniu în care se pot afla bunuri ce cad sub incidenţa acestui act normativ.
De asemenea, din cuprinsul întregului text al Legii nr. 247/2005 rezultă fără putinţă de tăgadă că în procedura de restituire a imobilelor, primarul reprezintă unitatea administrativ teritorială în exercitarea atribuţiilor ce îi revin în calitate de reprezentant legal al persoanei juridice de drept public, primarul fiind abilitat să emită dispoziţia motivată.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, se contestă calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei, respectiv cea de succesoare a proprietarilor imobilului, susţinându-se că reclamanta nu a prezentat un certificat de moştenitor din care să rezulte această calitate.
Şi această critică este nefondată.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum şi cele care atestă calitatea de moştenitor al proprietarului imobilului se depun până la data soluţionării notificării.
Textul citat nu conţine dispoziţii speciale în privinţa dovedirii calităţii de moştenitor al adevăratului proprietar, însă HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevede expres, la art. 23.1 pct. b, că proba calităţii de moştenitor de poate face cu certificatul de moştenitor, certificatul de calitate de moştenitor sau acte de stare civilă care să ateste rudenia sau filiaţia faţă de adevăratul proprietar.
Cum, în speţă reclamanta şi-a probat calitatea de descendentă a proprietarilor tabulari ai imobilului cu actele de stare civilă şi cu certificatul de calitate de moştenitor, iar recurenta nu a făcut dovada contrară a calităţii reclamantei, soluţia instanţelor de fond apare ca fondată.
Nici critica vizând obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, doar enunţată, dar nemotivată, nu poate fi primită.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată să plătească cheltuieli de judecată. Potrivit textului citat, la baza obligaţiei de plată a cheltuielilor efectuate în proces stă culpa procesuală, dedusă din sintagma „partea care cade în pretenţiuni". Prin urmare, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute de cealaltă parte, iar rezolvarea corectă a cererilor privind cheltuielile de judecată asigură repararea completă a pagubei suferite de partea care câştigă procesul.
Sub aspectul cheltuielilor de judecată, poziţia juridică de parte câştigătoare este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea judecătorească de soluţionare a litigiului.
În speţă, reclamanta este partea câştigătoare care poate să pretindă cheltuielile făcute în proces, astfel că în mod corect a dispus curtea de apel obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în cuantumul dovedit cu chitanţele depuse la dosar.
Pentru considerentele ce preced, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.â
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Suceava împotriva deciziei nr. 95 din 17 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 12 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 874/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 862/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
