ICCJ. Decizia nr. 874/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 874/2010
Dosar nr. 9279/3/2008
Şedinţa publică din 12 februarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 253 din 22 iunie 2004 a Tribunalului Dolj, secţia civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul P.P. împotriva pârâtelor SC R. SA Craiova - D.T. Dolj şi SC R. SA Bucureşti; s-a constatat că reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti în cuantum de 2.992.224.400 lei, pentru terenul în suprafaţă de 367 mp, situat în Craiova, judeţul Dolj, şi au fost obligate pârâtele SC R. SA - D.T. Dolj şi SC R. SA Bucureşti la plata acestei sume către reclamant. S-a luat act că reclamantul a renunţat la judecarea capătului de cerere formulat împotriva pârâţilor Consiliul local Craiova, Primarul municipiului Craiova şi Prefectura judeţului Dolj.
Soluţia primei instanţe a fost confirmată prin Decizia nr. 2891 din 15 septembrie 2004 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă, conform căreia s-a respins apelul declarat de apelanta pârâtă S.N.T.R. SA Bucureşti - D.T. Dolj.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs pârâta S.N.T.R. SA Bucureşti, iar prin Decizia nr. 7995 din 26 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a admis calea de atac exercitată în cauză, au fost casate Decizia recurată şi sentinţa civilă nr. 253 din 22 iunie 2004 pronunţată de Tribunalul Dolj, dispunându-se trimiterea cauzei instanţei competente, respectiv Tribunalului Bucureşti.
Înalta Curte a constatat că, prin HG nr. 673/1997, a fost înfiinţată S.N.T.R. SA, prin reorganizarea RA R.T., iar D.T. Dolj este o sucursală fără personalitate juridică a SC R. SA Bucureşti.
Unitatea deţinătoare a imobilului aflat în litigiu este o societate comercială care are sediul în Bucureşti, competenţa judecării cauzei, în primă instanţă, revenind Tribunalului Bucureşti, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 (art. 26 după modificările reglementate prin Legea nr. 247/2005).
Prin sentinţa civilă nr. 669 din 15 aprilie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamant şi a fost obligată pârâta SC R. SA Bucureşti la plata sumei de 299.222,4400 lei, reprezentând despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 367 mp, situat în municipiul Craiova, către reclamant.
În pronunţarea acestei sentinţe, prima instanţă a constatat că, prin notificarea nr. 581 R/2001, autoarea reclamantului, P.G., a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren situat la adresa de mai sus.
Prin dispoziţia nr. 4288 din 28 februarie 2003, Primăria Craiova a înaintat D.T. Dolj, sucursala R., notificarea formulată, aceasta fiind unitatea deţinătoare a terenului.
Prin Decretul nr. 509 din 20 decembrie 1977 imobilul a fost expropriat pe numele fostului proprietar, P.G., care figura în tabelul anexă cu suprafaţa totală de 800 mp, parte din acest teren fiind restituit conform procesului-verbal de punere în posesie încheiat la 25 martie 1996, şi anume suprafaţa de 433,33 mp, deţinută de Primărie.
Reclamantul a formulat acţiune în calitate de unic moştenitor al defunctei P.G., potrivit certificatului de moştenitor nr. 39/2003.
În consecinţă, faţă de cele reţinute, a fost respinsă apărarea pârâtei privind neurmarea procedurii prealabile, de către reclamant, aceasta fiind obligată să răspundă la notificare în termenul prevăzut de art. 22 din Lege, obligaţie pe care nu a respectat-o.
Imobilul în discuţie se încadrează în dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Constatând refuzul nejustificat al pârâtei în soluţionarea notificării ce i-a fost înaintată la 22 februarie 2003, conform dispoziţiei Primarului Craiova, Tribunalul a constatat că acţiunea este întemeiată şi a dispus obligarea S.N.T.C. R.SA la plata sumei de 299.222,440 lei, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 367 mp, deţinut de pârâtă, conform raportului de expertiză extrajudiciară efectuat de SC E.C. SRL Craiova.
Împotriva acestei sentinţe civile au declarat apel pârâtele SC R. SA şi S.C. R. SA. – D.T. Dolj, care a fost admis, prin Decizia nr. 866 A din 27 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că a fost obligată pârâta SC R. SA să emită decizie motivată prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, reclamantului, pentru terenul în litigiu.
Curtea de Apel a constatat că petentul este îndreptăţit să primească măsuri reparatorii pentru imobilul expropriat, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
La data rejudecării cauzei, în urma casării celor două hotărâri judecătoreşti pronunţate în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 7995 din 26 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 247/2005, ale cărei prevederi speciale de modificare a Legii nr. 10/2001 nu pot fi ignorate.
În cadrul procedurii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent corespunzătoare bunurilor ce nu pot fi restituite în natură, cum este cazul în speţa de faţă, instituite de Legea nr. 10/2001, modificată, instanţa de judecată nu avea căderea de a obliga, în mod direct, unitatea deţinătoare pârâtă la plata despăgubirilor.
Legea specială prevede că, în situaţia imobilelor notificate şi imposibil de restituit în natură, despăgubirile prin echivalent se acordă de Statul Român, potrivit procedurii special instituite.
Astfel, instanţa fondului, deşi a stabilit, în mod corect, dispoziţia legală aplicabilă situaţiei de fapt, a procedat, eronat, dispunând asupra modalităţii efective privind îndeplinirea obligaţiei de acordare a măsurilor reparatorii, aceasta urmând a fi realizată prin corelarea cu dreptul existent la momentul pronunţării hotărârii.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru următoarele motive:
Instanţa de fond a aplicat, în mod corect, dispoziţiile art. 23 coroborat cu art. 25 alin. (2) şi art. 36 alin. (2)-(4) din Legea nr. 10/2001, privind modul de despăgubire în echivalent bănesc pentru suprafaţa de teren în litigiu, iar nu dispoziţiile din Legea nr. 247/2005, acest din urmă act normativ fiind aplicat, în mod eronat, de către instanţa de apel.
Tot în mod greşit, Curtea de Apel susţine că instanţa de rejudecare nu ţine seama de Decizia nr. 7995 din 26 noiembrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-au casat hotărârile anterioare, iar, la data judecării pricinii, de către instanţa competentă, erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 247/2005, deşi, prin această decizie, nu se prevede că rejudecarea urmează a se face după prevederile actului normativ menţionat, care a apărut ulterior introducerii cererii de chemare în judecată.
Conform art. 160 C. proc. civ., în cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii, iar instanţa competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice.
Instanţele de rejudecare nu au dispus completarea dovezilor administrate în primul ciclu procesual, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Curtea de Apel a considerat, în mod greşit, că, odată cu apariţia Legii nr. 247/2005, soluţionarea cauzei trebuie să se facă după prevederile instituite prin această lege.
Raţionamentul Curţii de Apel Bucureşti, privind corelarea modalităţii de acordare a măsurilor reparatorii cu dreptul existent în momentul pronunţării hotărârii, este eronat.
Nu există nicio prevedere legală care să stabilească, în cazul imobilelor imposibil de restituit în natură, că despăgubirile în echivalent se acordă, de Statul Român, potrivit procedurii special instituite.
În Legea nr. 10/2001, republicată în 2003, 2007, cât şi în Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, la art. 3, se prevede, în mod expres, că „deciziile sau dispoziţiile emise în perioada lor îşi păstrează valabilitatea".
În speţă, pârâta nu s-a conformat obligaţiei de a răspunde notificărilor şi nici nu a emis vreo decizie motivată de despăgubiri în echivalent pentru terenul respectiv.
Legea nr. 10/2001 nu a fost desfiinţată ulterior apariţiei Legii nr. 247/2005, iar modalitatea de despăgubire trebuie aplicată în raport de legea în vigoare la data introducerii acţiunii în justiţie.
Recurentul invocă şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008, în care se menţionează că „o lege nouă nu poate retroactiva".
De asemenea, în dosar există şi decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi hotărâri C.E.D.O., care demonstrează că reclamantul este îndreptăţit să primească valoarea terenului în echivalent bănesc, conform Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 19 aprilie 2004.
Recurentul susţine şi încălcarea C.E.D.O. şi a Constituţiei României cu privire la proprietate şi la o justă evaluare privind despăgubirile ce se cuvin pentru suprafaţa de teren deţinută de pârâta R.
În cuprinsul deciziei există o contradicţie deoarece instanţa a obligat pârâta SC R. SA să emită decizie motivată prin care să propună acordarea de măsuri prin echivalent, pentru terenul în litigiu, dar fără să menţioneze „potrivit procedurii special instituite".
Greşeala instanţei constă în faptul că aceasta nu specifică, ce lege este aplicabilă, Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 247/2005, în cuprinsul deciziei rezultând că vizează Legea nr. 247/2005, iar în dispozitiv înţelegându-se că se referă la Legea nr. 10/2001.
În esenţă, dispozitivul este incomplet, neputându-se proceda la executarea silită deoarece nu se specifică potrivit cărei legi urmează să fie acordate despăgubirile, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Recurentul susţine că Fondul „Proprietatea" nu funcţiona la data introducerii acţiunii, fiind constituit abia la 29 decembrie 2005, iar cotarea la bursă era preconizată pentru iunie-iulie 2007, nefuncţionând nici până în prezent.
Recurentul reclamant a solicitat admiterea căii de atac, în temeiul art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ., modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul obligării pârâtei SC R. SA Bucureşti la plata sumei de 299.222,4400 lei, despăgubiri pentru terenul în litigiu.
La data de 26 august 2009, recurentul a înregistrat o completare a motivelor de recurs, prin care a prezentat situaţia dosarului, arătând că terenul în litigiu nu este ocupat, în totalitate, de construcţii, motiv pentru care trebuia ca instanţele să verifice în ce măsură este posibilă restituirea în natură a terenului liber.
Astfel, din înscrisurile depuse la dosar (plan de amplasament şi de delimitare a corpului de proprietate nr. 5962 din 26 martie 2008, memoriu tehnic nr. 59627 din 26 martie 2008, fişa corpului de proprietate din municipiul Craiova, releveu clădire C1 nr. 3395 din 7 decembrie 2008 al R. SA Bucureşti, raport de evaluare efectuat de SC E.C. SRL, proces verbal nr. 23690/602/2003 emis de Primăria municipiului Craiova), neobservate şi neanalizate de instanţă, rezultă că terenul solicitat este liber de construcţii.
Tribunalul Bucureşti nu a cercetat fondul cauzei, din acte şi expertiza extrajudiciară rezultând că terenul în litigiu nu este ocupat în totalitate de construcţii, iar Curtea de Apel a încălcat rolul său activ, deşi avea obligaţia să ia măsuri de verificare, prin dispoziţia de efectuare a unei expertize de specialitate, în sensul determinării suprafeţei libere de construcţii.
Curtea a interpretat, în mod greşit, actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura sau înţelesul lămurit ori vădit neîndoielnic al acestuia.
De asemenea, a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, considerând că lucrările pentru care s-a dispus măsura exproprierii ocupă funcţional întregul teren în discuţie, deşi, din înscrisurile depuse la dosar rezulta contrariul.
Prin această cerere, recurentul reclamant a solicitat admiterea căii de atac, anularea deciziei Curţii de Apel Bucureşti şi obligarea pârâtei SC R. la restituirea terenului în natură.
În dosar a depus întâmpinare intimata pârâtă SC R. SA, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.
În ceea ce priveşte cererea de completare a motivelor de recurs, aceasta a fost înregistrată la data de 26 august 2009, conform rezoluţiei de primire, fiind, astfel, depusă tardiv în raport de data comunicării deciziei recurate, către reclamant, respectiv la 19 martie 2009, potrivit dovezii de la fila 141 dosar apel. Faţă de această dată, termenul limită până la care putea fi motivată calea de atac exercitată de reclamant s-a împlinit la 6 aprilie 2009, calculat în condiţiile art. 101 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., cererea de completare fiind înregistrată cu depăşirea termenului menţionat şi neputând fi avută în vedere la soluţionarea cauzei, de prezenta instanţă.
Prin această cerere, recurentul a solicitat restituirea în natură a terenului liber de construcţii, pentru motive care, însă, nu se circumscriu cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., astfel încât să se pună, eventual, problema calificării motivelor respective în motive de ordine publică şi care să fi putut fi examinate de Înalta Curte şi în condiţiile în care termenul de motivare a recursului, reglementat de art. 303 alin. (1) cu referire la art. 301 (15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel), a fost depăşit.
Astfel, partea nu a susţinut că, la situaţia de fapt aşa cum a fost reţinută de instanţa de apel, s-ar fi încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în materie, ceea ce ar fi permis încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci a invocat schimbarea situaţiei de fapt reţinută de Curte, faţă de înscrisurile depuse în dosar (inclusiv raportul de expertiză extrajudiciară), pe care instanţa ar fi omis să le analizeze.
Or, potrivit structurii actuale a recursului, nu se mai poate proceda la reevaluarea situaţiei de fapt în raport de probele administrate şi care, deşi relevante pentru soluţionarea litigiului, au fost ignorate de instanţa de apel, deoarece motivul de casare care permitea o asemenea analiză, prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, punct introdus prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea ordonanţei de urgenţă respective.
Cu toate că recurentul a invocat, în susţinerea criticilor din cererea completatoare a motivelor de recurs, dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., motivele sale se referă la probe, în condiţiile sus-arătate, iar nu la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, în sens de convenţie sau act juridic unilateral, cu consecinţa schimbării naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia ori la încălcarea sau aplicarea greşită a vreunui text din actele normative incidente în materie.
Încălcarea rolului activ al instanţei determinat, potrivit susţinerilor recurentului, de omisiunea de a dispune efectuarea unei expertize, care să stabilească dacă terenul în litigiu sau o parte din acesta este susceptibil de a fi restituit în natură, nu reprezintă, de asemenea, un motiv de ordine publică, pentru a putea fi examinat, de prezenta instanţă, şi în ipoteza depăşirii termenului de motivare a recursului. Aceasta cu atât mai mult cu cât, până în faza procesuală actuală, reclamantul nu a contestat situaţia de fapt reţinută de instanţe cu privire la ocuparea terenului în litigiu, de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, şi nu a solicitat efectuarea verificărilor, de către instanţă, în legătură cu acest aspect, inclusiv, dacă era cazul, prin efectuarea unei expertize de specialitate în acest sens.
În concluzie, cum motivele de recurs depuse în completare au fost formulate cu nerespectarea termenului de depunere, prevăzut de art. 303 alin. (1) cu referire la art. 301 C. proc. civ., şi nici nu pot fi calificate ca fiind motive de ordine publică, Înalta Curte urmează să se pronunţe doar cu privire la criticile formulate prin cererea de recurs cu care a fost învestită instanţa iniţial, la data de 27 martie 2009.
Analizând Decizia civilă recurată, din perspectiva criticilor formulate prin această cerere şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ. (celelalte cazuri de casare şi modificare fiind invocate formal), Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În mod corect, Curtea de Apel a procedat la aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, schimbând soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte modalitatea în care reclamantul beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent.
Potrivit textului de lege sus-menţionat, în cazul în care restituirea în natură a unui imobil ce cade sub incidenţa acestei legi, nu este posibilă, unitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau dispoziţie motivată, după caz, să acorde, în termenul legal, persoanei îndreptăţite, în compensare, bunuri sau servicii, ceea ce nu este cazul în speţă, sau să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în vigoare la momentul soluţionării acţiunii în primă instanţă.
Contrar susţinerilor recurentului, este aplicabilă legea în forma în vigoare la data judecării litigiului, iar nu cea în forma de la data introducerii acţiunii, în ceea ce priveşte forma de reparaţie prin echivalent cuvenită reclamantului, potrivit principiului „aplicării imediate a legii civile noi".
Astfel, principiul sus enunţat se referă la regula potrivit căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi.
Deşi nu este consacrat în mod expres, principiul în discuţie este consecinţa firească a unui alt principiu de drept important, şi anume cel privind neretroactivitatea legii civile noi, cu care, însă nu se confundă. Prin urmare, invocarea deciziei nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, privind neretroactivitatea legii civile noi [principiu consacrat, de altfel, şi prin art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 1 C. civ.], este nerelevantă.
În speţă, forma de reparaţie în echivalent, cuvenită reclamantului, reprezintă o chestiune juridică apărută la data pronunţării hotărârii asupra pretenţiilor exprimate de parte prin acţiune, neîndoielnic, în speţă, în cazul admiterii cererii de chemare în judecată şi a obligării pârâtei, ca unitate deţinătoare a imobilului în litigiu, de a face propunere de despăgubiri. La acest moment procesual era în vigoare Legea nr. 247/2005, care a adus modificări Legii nr. 10/2001, inclusiv în ceea ce priveşte modalităţile de reparaţie în echivalent.
În consecinţă, nefiind posibilă restituirea în natură a imobilului, aspect necontestat de reclamant până la promovarea prezentului recurs şi nepunându-se problema unei reparaţii în compensare, prin alte bunuri sau servicii, în mod corect, Curtea de Apel a procedat la aplicarea art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, cu referire la art. 11 alin. (4) din aceeaşi lege.
Recurentul a mai criticat hotărârea pe motiv că, deşi, prin Decizia de casare nr. 7995/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nu s-a arătat care lege este aplicabilă în alegerea formei de reparaţie prin echivalent, nefiind, astfel, menţionată expres în acest sens, Legea nr. 247/2005, Curtea de Apel, în al doilea ciclu procesual, invocând hotărârea respectivă, ar fi concluzionat că prima instanţă ar fi încălcat limitele casării în privinţa legii aplicabile.
Susţinerile sunt nereale deoarece instanţa de apel, în cel de-al doilea ciclu procesual, nu a făcut referire, în considerente, la încălcarea limitelor casării, ci doar a arătat că, prin Decizia nr. 7995/2007, s-au casat hotărârile pronunţate anterior, pentru necompetenţa Tribunalului Dolj în soluţionarea cauzei, iar, la momentul rejudecării procesului în primă instanţă, erau deja în vigoare dispoziţiile Legii nr. 247/2005, de modificare a Legii nr. 10/2001, ce nu puteau fi ignorate, interpretarea Curţii de Apel asupra legii de drept substanţial incidentă în speţă fiind corectă pentru argumentele deja arătate.
De altfel, nici nu se poate pune problema încălcării limitelor de casare ale deciziei pronunţate de instanţa supremă, în condiţiile art. 315 C. proc. civ., deoarece aspectul pentru care s-a dispus casarea hotărârilor anterioare a vizat, exclusiv, problema competenţei teritoriale, fără ca Înalta Curte, prin hotărârea respectivă, să fi dispus cu privire la legea aplicabilă pe fondul cererii de chemare în judecată.
În concluzie, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi procedat la o corelare inadecvată între ceea ce s-a dispus prin Decizia de casare şi soluţia instanţei de fond, care nu ar fi ţinut seama de limitele casării.
Recurentul a mai arătat că prima instanţă ar fi procedat la o aplicare corectă a dispoziţiilor art .23 coroborat cu art. 25 alin. (2) şi art. 36 alin. (2)-(4) din Legea nr. 10/2001, privind dreptul părţii la acordarea despăgubirilor băneşti, în timp ce, în mod nelegal, Curtea ar fi ignorat textele de lege respective, incidente în cauză.
Este fără dubiu că partea s-a referit la articolele din legea în vigoare la data introducerii acţiunii, de vreme ce a considerat că aceasta este legea aplicabilă în cauză, iar nu formele ulterioare modificării Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005.
În primul rând, contrar susţinerilor recurentului, instanţa de fond nu a dispus, în considerente, cu privire la aplicarea, în cauză, a legii în forma iniţială, de la data intrării în vigoare, ci, dimpotrivă, a făcut referire la legea în vigoare la data soluţionării cauzei, în rejudecare, redând conţinutul art. 26 alin. (1) din această lege, în forma actuală [art. 24 alin. (1), în forma legii de la data intrării în vigoare]. Tribunalul a arătat că „potrivit art. 26 alin. (1), dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului…este obligat…să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv…". Cu toate acestea, fără referire la vreun alt text din legea în forma nouă sau în forma iniţială, a dispus obligarea pârâtei S.N.T.C. R. SA la plata sumei de 299.222,440 lei, reprezentând contravaloarea terenului în litigiu, către reclamant.
Dispoziţiile legale invocate de recurent în calea de atac [art. 23, art. 25 alin. (2), art. 36 alin. (2)-(4) din Legea nr. 10/2001 în forma iniţială] nu au legătură directă cu forma de reparaţie în echivalent cuvenită reclamantului pentru terenul în litigiu.
Art. 23 vizează, în esenţă, obligaţia unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare, art. 25 alin. (2) se referă la obligaţia comunicării către persoana îndreptăţită a datelor de identificare ale unităţii deţinătoare, în ipoteza în care cea sesizată iniţial cu notificare deţine doar în parte bunurile solicitate, iar art. 36 alin. (2)-(4) se referă la procedura de acordare a despăgubirilor băneşti, dar nu menţionează categoria bunurilor pentru care persoana îndreptăţită beneficiază de această formă de reparaţie în echivalent.
Din această perspectivă, contrar susţinerilor reclamantului, nici potrivit legii în vigoare la data adoptării sale şi nici ulterior, în urma modificării sale, acesta nu avea dreptul la despăgubiri băneşti pentru terenul în litigiu.
Astfel, pretenţiile reclamantului vizează un teren expropriat şi care nu este liber, în sensul legii de reparaţie, iar, potrivit art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare (14 februarie 2001), în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat (cum s-a reţinut, în fapt, de instanţele anterioare), măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.
Potrivit art. 11 alin. (9) din aceeaşi lege, printre altele, în situaţia prevăzută la alin. (4), cazul din speţă, pentru imobilele care aveau numai altă destinaţie decât aceea de locuinţă (de exemplu, terenuri), măsurile reparatorii prin echivalent se stabilesc conform art. 9 alin. (2) din Lege, acestea putând fi titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital ori alte bunuri sau servicii oferite în compensare, de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite.
Textul de lege nu se referă la despăgubiri băneşti pentru această categorie de imobile preluate abuziv de stat (terenuri).
În consecinţă, reclamantului nu i se cuvin sub imperiul Legii nr. 10/2001, indiferent de forma actului, de la data intrării în vigoare sau ulterior modificărilor intervenite, inclusiv prin Legea nr. 247/2005, despăgubiri băneşti pentru terenul expropriat şi imposibil de restituit în natură.
Prin urmare, nu se poate considera că, dispunându-se obligaţia pârâtei de a emite decizie cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, s-ar fi încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Constituţia României (art. 44).
Reclamantul nu are „un bun" în sensul Convenţiei şi, în consecinţă, nu poate cere protecţia documentului european, deoarece nu s-a stabilit, prin nici un act jurisdicţional sau de altă natură, dreptul său la despăgubiri băneşti pentru imobilul în litigiu. Nu are nicio „speranţă legitimă" de a obţine această formă de reparaţie din moment ce niciun act normativ, cu atât mai puţin o jurisprudenţă constantă (care, la rândul ei, ar fi trebuit să se fundamenteze pe legislaţia în vigoare) nu îi recunoşteau şi nici nu îi recunosc în prezent, dreptul la modalitatea de reparaţie în echivalent solicitată. Ca atare, nu are relevanţă că pretenţiile reclamantului nu au fost rezolvate în termenul legal, prevăzut în de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, din moment ce, nici în cazul respectării termenului de soluţionare, şi nici în orice altă ipoteză, acesta nu ar fi putut beneficia de forma de reparaţie dorită.
De asemenea, pentru aceleaşi argumente, nu se poate reţine nici încălcarea legii fundamentale naţionale, care, în art. 44, asigură protecţie dreptului de proprietate privată al unei persoane fizice sau juridice, drept care nu se regăseşte în patrimoniul recurentului.
Partea a mai invocat şi dispoziţiile art.160 C. proc. civ., privind păstrarea dovezilor administrate de instanţa necompetentă, de către instanţa la care s-a trimis dosarul spre competentă soluţionare, precum şi faptul că instanţele de rejudecare nu au dispus completarea probatoriului din primul ciclu procesual, susţineri care, însă, nu au legătură cu soluţia Curţii de Apel. Forma de reparaţie cuvenită reclamantului este o chestiune diferită de calitatea unei persoane de a beneficia de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, pe acest din urmă aspect fiind administrate probe în dosarul de faţă.
Pe de altă parte, modalitatea reparaţiei în echivalent sub forma propunerii acordării de despăgubiri în condiţiile legii speciale, în cazul imposibilităţii restituirii în natură sau a inexistenţei unei solicitări de compensare cu alte bunuri sau servicii din partea reclamantului, este prevăzută de lege şi nu depinde de probele administrate în cauză.
Cu alte cuvinte, nu există o opţiune legislativă, în cazul pretenţiilor formulate de reclamant, între acordarea despăgubirilor băneşti şi despăgubiri potrivit legii speciale, pentru terenul solicitat, în raport de probele administrate. Acestea contează doar în ceea ce priveşte distincţia formelor de reparaţie în natură sau în echivalent, mai întâi, iar în această din urmă ipoteză, dacă se pune problema între acordarea bunurilor ori serviciilor în compensare sau despăgubirile stabilite potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005. După cum s-a arătat, în speţă, nu se pune o asemenea problemă, restituirea în natură fiind solicitată tardiv şi cu depăşirea limitelor procedurale prevăzute de Cod, în privinţa recursului, iar reparaţia în compensare nu a fost pretinsă de reclamant.
De asemenea, în ceea ce priveşte „păstrarea valabilităţii deciziilor sau dispoziţiilor emise în perioada lor" (art. 3 din HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001), menţiunea nu are relevanţă în cauza de faţă întrucât, până în prezent, nu a fost emisă nicio dispoziţie sau decizie pentru terenul în litigiu, de către unitatea deţinătoare, aceasta fiind şi raţiunea pentru care reclamantul a sesizat instanţa cu cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar.
Singura dispoziţie emisă în cauză (fila 3 dosar 1671/2004 al Tribunalului Dolj) a fost cea cu nr. 4288 din 28 februarie 2003, prin care Primarul municipiului Craiova a înaintat, către SC R. SA, sucursala D.T. Dolj, notificarea formulată de reclamant pentru terenul în suprafaţă de 367 mp, în litigiu, şi s-a înaintat Prefecturii Dolj aceeaşi notificare, cu propunere de acordare a despăgubirilor băneşti pentru construcţiile expropriate şi demolate, acestea din urmă neformând obiectul litigiului de faţă, ca urmare a renunţării la judecarea cererii respective, de către reclamant.
În concluzie, pentru teren nu se pune problema existenţei unei dispoziţii sau decizii prin care să se fi rezolvat fondul pretenţiilor reclamantului şi, prin urmare, nici a păstrării valabilităţii unui asemenea act.
Referitor la pretinsa contradicţie existentă între dispozitivul deciziei recurate şi considerentele acesteia, motiv de recurs susceptibil de încadrare în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinerile recurentului sunt, de asemenea, nefondate. Astfel, nu era necesar să se specifice, în dispozitiv, că propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent se va face „potrivit procedurii special instituite", cum pretinde recurentul, din moment ce rezultă cu claritate, din considerentele hotărârii, că aceasta se va realiza „în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv", menţiune subliniată în redactarea acestei hotărâri. În acelaşi sens, Curtea a menţionat că, la data soluţionării cauzei, în rejudecare, în primă instanţă, „erau deja în vigoare dispoziţiile Legii nr. 247/2005, act normativ ale cărui prevederi speciale de modificare a Legii nr. 10/2001 nu pot fi ignorate".
În concluzie, este fără dubiu că argumentarea şi soluţia instanţei de apel au vizat măsurile reparatorii în echivalent cuvenite reclamantului în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, neputându-se reţine, sub acest aspect, încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privind dispozitivul hotărârii.
A mai susţinut recurentul că, la data introducerii acţiunii, Fondul „Proprietatea" nu funcţiona, fiind constituit abia la 29 decembrie 2005, ceea ce este irelevant în raport de momentul pronunţării deciziei recurate, 27 noiembrie 2008, când acest fond era operant.
În ceea ce priveşte eficienţa funcţionalităţii lui, contestată de reclamant prin cererea de recurs, aceste susţineri nu pot fi verificate în cadrul procesual al dosarului de faţă, ci într-un alt litigiu, în eventualitatea promovării unui asemenea demers.
Astfel, asigurarea funcţionării Fondului „Proprietatea" într-o modalitate care să permită despăgubiri efective persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat şi nerestituite în natură este atributul Statului, reprezentat în justiţie prin Ministerul Finanţelor Publice, care nu este parte în prezentul dosar, iar verificarea modului în care este eficient fondul respectiv nu se poate face în abstract, în absenţa unei cereri legate de pretinsa lui nefuncţionare, formulată în faţa primei instanţe şi nu direct în recurs.
În plus, susţinerile recurentului în sensul arătat nu pot fi examinate în procedura Legii nr. 10/2001, a cărei fază judiciară a fost declanşată prin acţiunea de faţă, ci într-un alt cadru procesual, în care să se poată supune dezbaterii problema răspunderii Statului în cazul nefuncţionării organismului în discuţie.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că, schimbând soluţia Tribunalului sub aspectul modalităţii de reparaţie în echivalent cuvenite reclamantului, instanţa de apel a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în materie, atât în ceea ce priveşte principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp, cât şi referitor la conţinutul normelor de drept substanţial. De asemenea, motivarea soluţiei adoptate este coerentă şi conformă cu aceasta, iar dispozitivul hotărârii atacate nu cuprinde nici un element neclar sau evaziv, care să determine dificultăţi în interpretarea menţiunilor din cuprinsul său.
În concluzie, nu sunt întrunite cerinţele motivelor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.P. împotriva deciziei nr. 866 A din 27 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 876/2010. Civil. Conflict de competenţă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 873/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
