ICCJ. Decizia nr. 988/2010. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 988/2010
Dosar nr. 31584/3/2006
Şedinţa publică din 17 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta S.M. a chemat în judecată pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună retrocedarea imobilului teren situat în Bucureşti, în suprafaţă de 286 mp.
In motivarea cererii a arătat, în esenţă, că a deţinut în proprietate imobilul menţionat mai sus, însă, prin Decretul Consiliului de Stat 163/1964 a fost expropriat pentru construcţia unor blocuri de locuinţe.
Prin sentinţa civilă nr. 15 din 8 ianuarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca fiind neîntemeiată acţiunea.
In considerentele sentinţei s-a reţinut că după apariţia Legii 10/2001, care a stabilit cadrul general pentru restituirea imobilelor expropriate, dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu mai sunt aplicabile.
Împotriva sentinţei a formulat apel reclamanta S.M. arătând că sancţionarea celor care nu s-au încadrat în termenul prevăzut de Legea specială prin imposibilitatea de a mai cere restituirea pe calea dreptului comun sau pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 contravine dreptului de proprietate. Hotărârea vine în contradicţie cu principiul imprescriptibilităţii acţiunii în revendicare. A mai arătat că nu a primit despăgubiri la data exproprierii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 115 din 16 februarie 2009 a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a formulat notificare conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, însă nu poate fi împiedicată să-şi revendice bunul, întrucât o asemenea împrejurare ar conduce la limitarea accesului la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil prevăzută de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.. In aceste condiţii, chiar dacă acţiunea în revendicare este introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, o soluţie contrară ducând la încălcarea dispoziţiilor art. 1 al Primului Protocol Adiţional la C.E.D.O. şi a dispoziţiilor art. 6 alin. din C.E.D.O. Ca urmare, greşit instanţa de fond a soluţionat cauza pe cale de excepţie, respingând practic acţiunea ca inadmisibilă.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că prin Decizia Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 s-a confirmat inadmisibilitatea acţiunilor în revendicare formulate după apariţia Legii nr. 10/2001 dându-se prioritate Legii speciale în materie şi securităţii raporturilor juridice. In acelaşi sens s-a statuat şi prin Decizia nr. 53/2007 cu privire la aplicabilitatea art. 35 din Legea nr. 33/1994.
Recursul nu este fondat.
Principiul specialia generalibus derogant la care se face trimitere în dispozitivul deciziei nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie intervine în situaţia în care se pune problema aplicării a două legi succesive, una generală şi alta specială, situaţie în care Legea specială se aplică prioritar. De aceea, este necesar a se identifica raţiunea Legii speciale pentru a se stabili acele soluţii particulare care să determine aplicarea prioritară faţă de dreptul comun.
Analizând conţinutul art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (2) din Legea 10/2001 şi al art. 480 C. civ. reiese că, practic, ipotezele celor două legi se suprapun, soluţia oferită de ambele reglementări fiind aceeaşi, respectiv restituirea în natură a imobilelor. Diferenţa constă doar în faptul că Legea specială prevede în plus şi alte măsuri reparatorii pentru ipoteza în care imobilele nu se mai pot restitui în natură.
In consecinţă, neurmarea procedurilor instituite prin Legea nr. 10/2001 nu poate conduce în nici un caz la pierderea dreptului de proprietate consacrat de legislaţia comună şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la C.E.D.O.
Împrejurarea că, în speţă, reclamanta nu a uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu poate conduce la pierderea dreptului de proprietate, ci doar la pierderea dreptului la acţiune în temeiul legii speciale, aceasta nemaiputând beneficia de avantajele instituite de lege, respectiv celeritatea procedurii şi gama de măsuri reparatorii.
În consecinţă, în considerarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reclamanta nu şi-a pierdut calitatea de proprietar, ceea ce o îndreptăţeşte la valorificarea dreptului de proprietate şi pe calea dreptului comun.
O soluţie contrară ar pune în discuţie nu numai dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la C.E.D.O., ci şi dreptul de acces la justiţie, în sensul art. 6 din C.E.D.O. Or, potrivit art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu tratatele la care România este parte.
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
De asemenea, nu trebuie neglijate nici aspectele inserate în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie obligatorie pentru instanţe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora Legea specială nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. In această situaţie este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
În raport de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 115 din 16 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 991/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 943/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
