ICCJ. Decizia nr. 877/2010. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 877/2010
Dosar nr. 426/116/2009
Şedinţa publică din 12 februarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19 februarie 2009 pe rolul Tribunalului Călăraşi, secţia civilă, reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din Ministerul Administraţiei şi Internelor a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Italia a pârâtului Mircea Alexandru.
În motivarea cererii s-a arătat că la 3 februarie 2009 pârâtul a fost expulzat din Italia, în baza Decretului Prefecturii Provinciei Roma, iar datorită comportamentului pârâtului pe perioada şederii în Italia s-a dispus măsura interzicerii şederii pe teritoriul acestei ţări.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile HG nr. 1347/2007 coroborate cu cele ale art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 275 din 12 martie 2009, Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că după 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, sunt aplicabile dispoziţiile C.E.D.O., precum şi cele ale Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004. Aşa fiind, potrivit dispoziţiilor art. 8 din C.E.D.O. restrângerile drepturilor şi libertăţilor nu pot fi aplicabile decât în scopul pentru care au fost prevăzute, iar potrivit dispoziţiilor art. 53 nici o dispoziţie din convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această parte contractantă este parte.
Apelul declarat de reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia civilă nr. 127 A pronunţată la data de 18 iunie 2009.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că măsura îndepărtării pârâtului de pe teritoriul italian nu este suficientă pentru a releva împrejurarea că intimatul ar constitui un pericol actual pentru ordinea publică, sănătatea publică sau siguranţa naţională, singurele valori în considerarea cărora poate fi dispusă o măsură restrictivă precum cea solicitată de reclamant.
În ce priveşte invocarea ca temei de drept a HG nr. 1347/2001, s-a reţinut că acest act normativ nu conţine dispoziţii referitoare la limitarea exerciţiului dreptului la liberă circulaţie, ci prevede demersurile care sunt în sarcina unor structuri instituţionale, printre care şi reclamantul, cu scopul înaintării către instanţă a „dosarului de îndepărtare" a cetăţeanului român de pe teritoriul statului italian, demers ce trebuie făcut în corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor, care formulează critici vizând faptul că instanţa de apel nu a luat în considerare dispoziţiile obiectului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007, potrivit cărora autorităţile judecătoreşti urmează a pronunţa o decizie vizând interzicerea deplasării cetăţenilor expulzaţi pe o perioadă determinată.
Potrivit alin. (1) al art. 27 din Directiva 2004/38/CE restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, iar potrivit alin. (2), măsurile luate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză.
Se mai invocă dispoziţiile Acordului de readmisie încheiat între România şi Italia, ratificat prin Legea nr. 173/1997, potrivit căruia, fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părţi contractante şi fără alte formalităţi, orice persoană care nu mai îndeplineşte cerinţele pentru şederea pe teritoriul părţii contractante solicitante.
Analizând recursul în limita susţinerilor recurentului, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct.9 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Este corect considerentul instanţei de apel în sensul că obiectivul nr. 2 lit. d) din Planul de măsuri pentru sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, aprobat prin HG nr. 1347/2001, nu conţine dispoziţii referitoare la limitarea exerciţiului dreptului la liberă circulaţie, ci prevede demersurile care sunt în sarcina unor structuri instituţionale, printre care şi reclamantul, cu scopul înaintării către instanţă a „dosarului de îndepărtare" a cetăţeanului român de pe teritoriul statului italian, demers ce trebuie făcut în corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Or, faţă de dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe comportamentul persoanei în cauză.
Aşa fiind, limitarea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară.
În cauză, aşa cum corect s-a reţinut prin hotărârile pronunţate, reclamantul nu a administrat nicio probă privind comportamentul pârâtului în sensul că ar reprezenta o ameninţare reală şi suficient de gravă la adresa autorităţilor italiene.
Întrucât recurentul-reclamant nu a probat, în condiţiile art. 1169 C. civ., incidenţa vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanţele au pronunţat hotărâri legale, date cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.
În raport de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 127/A din 18 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 12 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 872/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 87/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
