ICCJ. Decizia nr. 1038/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1038/2011
Dosar nr.1615/118/2009
Şedinţa publică din 9 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin demersul judiciar iniţiat la data de 7 iunie 2007, reclamanţii C.N., C.E., E.R. şi S.S., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa, au solicitat Judecătoriei Constanţa ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să oblige pârâţii să le lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 300 mp, situat în Constanţa, şi obligarea acestora la plata despăgubirilor egale cu valoarea fructelor percepute în timpul posesiei exercitate asupra terenului.
În motivarea cererii, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., reclamanţii au arătat că autoarea comună, S.C.O., a dobândit terenul menţionat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 657 din 17 noiembrie 1950, teren ce a fost preluat de stat fără titlu valabil. La termenul din 19 septembrie 2007 reclamanţii şi-au precizat în instanţă acţiunea, arătând că solicită şi constatarea nulităţii absolute a titlului statului asupra terenului, invocând totodată incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii 10/2001. Ulterior, la termenul din 12 decembrie 2007, cererea a fost din nou modificată verbal, în sensul că nu se mai insistă în capătul de cerere cu care a fost completată acţiunea iniţială la 19 septembrie 2007.
Prin sentinţa civilă nr. 1312 din 22 ianuarie 2009, Judecătoria Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi, pe cale de consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Constanţa, având în vedere valoarea imobilului revendicat, rezultată din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză.
Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, iar, la termenul din 20 martie 2009, reclamanţii au învederat că solicită, în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură a terenului, fie constituirea dreptului de proprietate asupra unui alt teren, fie acordarea de despăgubiri băneşti, calculate potrivit criteriilor stabilite de Legea nr. 33/1994, reiterând obiectul primului capăt de cerere, ca fiind revendicare în condiţiile dreptului comun în materie.
Tribunalul Constanţa a pronunţat sentinţa civilă nr. 1244 din 27 noiembrie 2009, prin care a respins cererea formulată de reclamanţi, ca nefondată. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că autoarea reclamanţilor a dobândit în proprietate suprafaţa de 300 mp situată în Constanţa, judeţul Constanţa, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 657 din 17 noiembrie 1950, iar ulterior, terenul a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 15/1984, însă Statul Român a fost acela care a deposedat abuziv autoarea reclamanţilor, şi nu unitatea administrativ-teritorială.
Împotriva sentinţei civile nr. 1244 din 27 noiembrie 2009, au declarat apel reclamanţii, arătând că terenul în litigiu face parte din domeniul public al municipiului Constanţa, iar Statul Român nu a fost parte în procesul de expropriere realizat în totalitate de autorităţile locale. Instanţa de fond, considerând că pârâtele nu trebuiau chemate în judecată, ci Statul Român, trebuia să invoce lipsa calităţii procesuale pasive a acestora, astfel că s-a încălcat principiul contradictorialităţii, oralităţii şi dreptul la apărare.
Prin Decizia civilă nr. 64/C din 29 martie 2010, Curtea de Apel Constanţa a respins apelul reclamanţilor, ca nefondat, reţinând că aceştia au învestit instanţa cu o acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi dispoziţiile Legii nr. 33/1994, în baza cărora au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 300 mp, iar, în situaţia în care n-ar fi posibilă restituirea în natură, au solicitat acordarea de teren în compensare, fie acordare de despăgubiri băneşti, calculate potrivit criteriilor stabilite de Legea nr. 33/1994. S-a constatat că obligaţia de despăgubire, aparţine statului, şi nu unităţii administrativ-teritoriale, întrucât acesta a expropriat terenul în litigiu conform decretului de expropriere emis, privându-i pe reclamanţi de dreptul de proprietate.
S-a mai reţinut că, pentru asigurarea contradictorialităţii, prima instanţă a pus în discuţia părţilor toate aspectele de fapt şi de drept, în baza cărora a soluţionat pe fond litigiu, respectându-se, implicit, dreptul la apărare, precum şi principiul oralităţii.
Împotriva deciziei civile nr. 64/C din 29 martie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, au declarat recurs reclamanţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., arătând că instanţa de fond nu a invocat, din oficiu, excepţia lipsei calităţii procesual pasive, dar, în motivare, a reţinut că pârâţii nu au calitate procesual pasivă. Susţin că au solicitat să fie despăgubiţi conform criteriilor stabilite de art. 35 din Legea nr. 33/1994, arătând că, în prezent, terenul revendicat aparţine domeniului public al municipiului Constanţa, iar procesul de expropriere a fost realizat de autorităţile publice locale.
Precizează că cererea de chemare în judecată au întemeiat-o pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi au completat-o cu dispoziţiile Legii nr. 33/1994, dispoziţii ce nu contravin, nu se suprapun sau îngrădesc dreptul de proprietate.
Analizând criticile formulate prin motivele de recurs, ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate consacrat prin dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Prin cererea introductivă de instanţă, întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., şi completată cu prevederile Legii nr. 33/1994, reclamanţii au solicitat restituirea în natură, iar, în cazul în care aceasta nu este posibilă, acordarea de teren în compensare sau despăgubiri în echivalent bănesc.
Soluţionând cauza, pe baza probelor administrate, inclusiv a expertizei de specialitate efectuată în cauză, instanţele au concluzionat că terenul nu poate fi restituit, fiind afectat scopului pentru care s-a realizat exproprierea, respectiv alei pietonale de acces aferente unui bloc de locuinţe şi spaţii verzi.
Pentru a obţine restituirea în natură a terenului şi care se pretinde că nu ar fi fost folosit în scopul pentru care a fost expropriat sau, după caz, a unei despăgubiri corespunzătoare, reclamanţii aveau deschisă calea procedurii prevăzute de dispoziţiile art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001.
Astfel, recurenţii puteau obţine măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care era posibilă), dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de moştenitori, dar şi preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială, ceea ce în contextul Legii 10/2001, se suprapune peste noţiunea de unitate deţinătoare.
Totodată, este de observat că, în speţă, absenţa despăgubirii (aspect care nu face însă obiectul art. 35 din Legea nr. 33/1994, supus analizei în prezenta cauză) se datorează culpei reclamanţilor, care nu au contestat măsura de deposedare abuzivă şi nu au acţionat în justiţie, în scopul obţinerii restituirii bunului sau a unei despăgubiri în cadrul procedurilor clare şi coerente, instituite prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Mai mult, prin Decizia nr. LIII (53) din 4 iunie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cum este cazul de faţă, şi că pentru restituirea în natură a terenului în litigiu reclamanţii trebuiau să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
În faţa instanţei reclamanţii au avut o atitudine oscilantă cu privire la temeiul juridic al cererii, indicând iniţial art. 480 C. civ., ulterior, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 - în momentul în care s-a pus în discuţie chestiunea timbrajului, iar prin cererea precizatoare, au arătat că solicită despăgubiri conform prevederilor Legii nr. 33/1994.
Faţă de această împrejurare, instanţa de fond a ţinut cont de cadrul procesual ales de reclamanţi, soluţionând cauza în limitele învestirii sale. În acest context, în mod just s-a stabilit că oferirea unui teren în compensare nu poate constitui o măsură de despăgubire compatibilă cu acţiunea în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., iar în ceea ce priveşte despăgubirile solicitate, s-a concluzionat că nu există temei juridic pentru a obliga pârâţii la acordarea acestora, câtă vreme scopul pentru care a fost dispusă exproprierea a fost atins, iar procedura de urmat în scopul obţinerii de despăgubiri, nu este cea utilizată de reclamanţi, ci aceea prevăzută de dispoziţiile legii speciale, de care aceştia nu au uzat.
Este de observat că acţiunea reclamanţilor nu a fost respinsă ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, cum se Susţine, ci instanţa a pus în discuţia părţilor toate aspectele de fapt şi de drept, în baza cărora a soluţionat pe fond litigiul dedus judecăţii.
Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului, dând o corectă interpretare dispoziţiilor legale incidente şi stabilind, că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu sunt aplicabile în cauză, obiectivul exproprierii fiind îndeplinit, iar acţiunea în revendicare nu permite obligarea pârâţilor la acordarea măsurilor reparatorii solicitate de reclamanţi.
Pentru considerentele sus redate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.N., C.E., E.R. şi S.S. împotriva deciziei nr. 64 C din 29 martie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1043/2011. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 2175/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
