ICCJ. Decizia nr. 2175/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 2175/2011

Dosar nr. 5061/108/2009

Şedinţa publică din 10 martie 2011

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 54 din 4 februarie 2010 a Tribunalului Arad, secţia civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta K.E. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect pretenţii în baza Legii nr. 221/2009.

A fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să acorde reclamantei, cu titlu de despăgubiri, suma de 120.000 de euro şi la plata sumei de 1.500 RON, cheltuieli de judecată.

În pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că, prin Sentinţa nr. 574 din 5 noiembrie 1959 a Tribunalului Militar Cluj, soţul reclamantei, K.M., a fost condamnat la 6 ani închisoare corecţională şi 4 ani interdicţie corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale potrivit art. 209 C. pen., deoarece a avut manifestări duşmănoase împotriva regimului şi a preconizat schimbarea acestuia, manifestându-şi nemulţumirea faţă de măsurile luate de partid.

Prin Decizia nr. 1609 din 23 decembrie 1959, Tribunalul Militar a admis recursul condamnatului şi a redus pedeapsa la 3 ani închisoare corecţională.

Autorul reclamantei a executat, în totalitate, 3 ani închisoare pe motive politice în perioada 26 septembrie 1959 - 24 septembrie 1962.

În perioada detenţiei soţului său, reclamantei i-au fost confiscate anumite bunuri mobile, ulterior fiind admisă contestaţia la executare formulată de aceasta împotriva procesului verbal de confiscare a averii şi respectiv sechestru. După eliberarea soţului ei, reclamanta a avut mari dificultăţi în găsirea unui loc de muncă, din cauza faptului că soţul era fost deţinut politic.

Soţului reclamantei i-au fost recunoscute drepturile în baza Decretului Lege nr. 118/1990, de care a beneficiat până la data decesului, 13 iulie 1995, iar în momentul de faţă, reclamanta, în calitate de soţie supravieţuitoare, beneficiază, de la data de 1 august 1995, doar de indemnizaţia lunară de 200 RON, însă acest drept este modic şi nici pe departe nu poate acoperi prejudiciul încercat de către soţul său ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic, a căror victimă a fost, cât şi consecinţele ulterioare. Condamnarea soţului reclamantei se reflectă şi printr-un şir de privaţiuni pentru reclamantă, atât materiale, cât şi financiare.

Prin măsura administrativă impusă soţului reclamantei, acesteia i-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încărcările dreptului personal nepatrimonial la libertate - drept de a circula, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate, în mod implicit, şi acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie, precum şi pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, rudele - vătămări care îşi găsesc expresia tipică în durerea morală încercată de reclamantă.

Prezenta cerere a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii 221/2009, lege cu caracter reparatoriu, în cuprinsul căreia se arată că, „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei Miliţii sau Securităţi". În cuprinsul aceleiaşi legi se arată că „orice persoană ce a suferit condamnări sau măsuri cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii până la gradul al doilea inclusiv, pot solicita instanţei acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral (...)" [art. 5 alin. (1) lit. a)].

Întrucât caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus autorul reclamantei rezultă din însuşi actul normativ în baza căruia acesta a şi fost încarcerat, nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4 din acelaşi act normativ mai sus amintit, reclamantul putându-se adresa instanţei de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009.

Faţă de toate cele mai sus reţinute, faţă de principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, statuând în echitate şi într-un cuantum rezonabil, şi având în vedere jurisprudenţa I.C.C.J în materie, instanţa a constatat că cererea reclamantei este întemeiată, iar cu privire la cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de aceasta, tocmai având în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute, a apreciat că suma de 120.000 euro constituie o satisfacţie suficientă şi echitabilă, sens în care a admis acţiunea şi a obligat pe pârât la plata acestei sume.

Curtea de Apel Timişoara , secţia civilă, prin Decizia nr. 144/ A din 12 mai 2010, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Sentinţei Tribunalului şi a schimbat, în parte, hotărârea apelată, în sensul că a obligat pe pârât la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 80.000 euro sau echivalentul în lei la data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.

A fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut următoarele argumente:

În speţă, nu se impune reconstituirea dosarului în care s-a pronunţat hotărârea de condamnare a soţului reclamantei şi nici ca această hotărâre să poarte menţiunea caracterului politic.

Condamnarea lui K.M. pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut şi pedepsit de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. din 1936, constituie de drept condamnare cu caracter politic în baza art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, faptul că Legea nr. 221/2009, înlăturând de drept, prin art. 2, toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic, poate aduce o anumită satisfacţie pe plan moral celui condamnat şi familiei acestuia nu este de natură să înlăture dreptul la despăgubiri prevăzut de art. 5 din aceeaşi lege cu caracter reparatoriu.

Prejudiciul moral suferit de reclamantă prin condamnarea politică a soţului său, de al cărui sprijin a fost lipsită timp de 3 ani, este de netăgăduit.

În ceea ce priveşte, însă, cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei, apelul pârâtului este întemeiat.

În privinţa determinării prejudiciului moral, cuantificării acestuia, legislaţia nu reglementează niciun fel de criterii.

Doctrina şi jurisprudenţa au consacrat totuşi anumite criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite pe plan fizic şi moral, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situaţia familială, situaţia profesională sau cea socială.

Tot în doctrină şi jurisprudenţă s-a ajuns la concluzia că, în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, un criteriu fundamental trebuie să-l reprezinte echitatea, criteriu ce decurge din principiul reparării integrale a prejudiciului.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral implică, evident, şi o doză de aproximare, insă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje menite să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge, însă, la situaţia unei îmbogăţiri fără just temei.

Şi în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Instanţa consideră că, în raport cu suferinţele morale ale reclamantei, o sumă de 80.000 euro reprezintă o compensaţie justificată şi echitabilă.

Nu se impune, însă, şi reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaţial, prin raportare la complexitatea cauzei şi având în vedere că prima instanţă l-a redus în funcţie de despăgubirile acordate.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pe pârât la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 80.000 euro sau echivalentul în lei la data efectuării plăţii, despăgubiri pentru prejudiciul moral.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta K.E. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

I. Recurenta reclamantă a criticat Decizia pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a manifestat un real subiectivism atunci când a redus semnificativ cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă, cu atât mai mult cu cât recunoaşte, cu ocazia soluţionării apelului, că „prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate. iar despăgubirile acordate să permită celui prejudiciat anumite avantaje menite sa atenueze suferinţele morale.".

Este de neînţeles de ce instanţa de apel - care atestă suferinţele, chinurile la care a fost supus soţul recurentei şi, implicit, aceasta, ca efect al condamnării sale şi care consideră că acest prejudiciu nu va putea fi înlăturat în totalitate niciodată, apreciază ca suma acordată iniţial de Tribunalul Arad ar fi prea mare.

Curtea de Apel Timişoara nu a avut în vedere situaţia reală din cazul în speţă şi, în mod special, faptul că, prin Sentinţa nr. 574 din 5 noiembrie 1959, pronunţata de Tribunalul Militar Timişoara, soţul reclamantei, K.M., în temeiul dispoziţiilor prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., art. 25 pct. 6 alin. (2) C. pen., a fost condamnat la 6 ani închisoare corecţională şi 4 ani interdicţie corecţională, cu suspendarea exercitării drepturilor prevăzute de art. 59, art. 58 pct. 2-5 C. pen., precum şi confiscarea averii personale în întregime, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale. A fost obligat şi la plata sumei de 400 ROL cheltuieli de judecată.

Se mai menţionează, de asemenea, că Tribunalul Militar, prin Decizia nr. 1609 din 23 decembrie 1959, a admis recursul condamnatului şi a redus pedeapsa la 3 ani închisoare corecţională, sentinţa rămânând definitivă, astfel încât soţul reclamantei a executat 3 ani închisoare corecţională.

Recurenta a mai arătat că dispoziţiile prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., în temeiul cărora soţul său a fost condamnat la 6 ani închisoare corecţională şi 4 ani interdicţie corecţională, cu suspendarea exercitării drepturilor prevăzute de art. 59 pct. 2-5 C. pen. şi confiscarea averii personale, pentru delictul de „uneltire contra ordinii sociale", se regăsesc în prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, conform cărora „constituie de drept condamnări cu caracter politic, condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în art. 207 - 209 C. pen.".

Pe de altă parte, în perioada cât soţul reclamantei era în închisoare, pentru a-i teroriza şi familia, reclamanta având doi copii mici, fiind fără venituri şi fără niciun ajutor, organele de represiune din acea vreme au sechestrat toate bunurile din casă, aceasta fiind obligată sa introducă acţiune în instanţă.

De asemenea, în 19 ianuarie 1960, executorul judecătoresc din cadrul Tribunalului Popular Arad a comunicat Secţiei financiare procesul verbal de confiscare a averii, după cum rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei.

Instanţa de apel a ignorat situaţia reală cu care soţul reclamantei s-a confruntat în închisoare, a ignorat repercusiunile suferite atât de el, cât şi de familie.

În decizie, deşi se pretinde analizarea întregului material probator existent în dosarul cauzei, se reţine în mod distorsionat situaţia reală din cazul în speţă, atribuindu-i-se o conotaţie incorectă, nereală, pur subiectivă, instanţa distanţându-se foarte mult de acele principii corecte, nepărtinitoare, care trebuie să guverneze conduita acesteia.

Toate aceste condiţii, aflarea soţului reclamantei în închisoare, lipsa veniturilor, confiscarea averii, au reprezentat consecinţele negative suferite pe plan fizic şi moral, au afectat în mod deosebit situaţia familială, socială şi profesională, la dosarul cauzei fiind depusă şi o copie a cărţii de muncă a condamnatului.

„Criteriul echităţii" la care se referă Curtea de Apel Timişoara, nu a fost avut în vedere de organele de represiune, atunci când l-au arestat şi l-au supus la traume fizice şi psihice pe soţul reclamantei, l-au supus unor condiţii inumane, imposibil de descris, când, ulterior ieşirii din închisoare, l-au urmărit şi au terorizat familia.

Instanţa supremă a statuat că „Natura nepatrimonială a prejudiciilor face imposibilă echivalarea bănească a acestora. Repararea prejudiciului trebuie sa fie integrală, instanţa putând fixa o sumă de bani, nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară aceleia avută anterior, cât pentru a-i procura satisfacţii de ordin material, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat.

Cuantumul prejudiciului moral nu este supus unor criterii legale de determinare. Daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate şi în măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării, măsura în care le-a fost afectata situaţia familială, profesional şi socială.

Relevantă în soluţionarea corectă şi pertinentă a cauzei este practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte interzicerea torturii, dreptul la libertate şi la siguranţă, astfel cum se regăseşte în Hotărârea din 3 iunie 2003, Cauza Pantea Contra României.

Instanţa de apel a redus cuantumul despăgubirilor morale de la 120.000 euro şi a stabilit cuantumul acestui prejudiciu la suma de 80.000 euro, fără a preciza cum a ajuns exact la această sumă şi care au fost considerentele, din punct de vedere legal, care au îndreptăţit-o la reducerea cuantumului despăgubirilor, diferenţa de 40.000 euro fiind pentru recurentă extrem de mare, cu atât mai mult cu cât are probleme grele şi grave de sănătate atât ea, cât şi fiul său.

Recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi menţinerea Sentinţei pronunţate de Tribunalul Arad nr. 54 din 4 februarie 2010, prin care s-a dispus obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri totale în sumă de 120.000 euro sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua efectuării plaţii.

II. Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad, a criticat Decizia pentru următoarele motive:

1. Instanţa de apel reţine, în mod eronat, că nu se impune reconstituirea dosarului în care s-a pronunţat hotărârea de condamnare a soţului reclamantei, faţă de dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Lege şi nici ca această hotărâre să poarte menţiunea „caracterului politic", omiţând să-i pună în vedere reclamantei să depună hotărârile de condamnare purtând această menţiune, potrivit art. 6 din actul normativ.

2. Curtea de Apel Timişoara a ignorat în totalitate dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, respectiv faptul că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, trebuia să aibă în vedere drepturile de care au beneficiat defunctul K.M. şi reclamanta în baza Decretului - lege nr. 118/1990.

Astfel, instanţa de apel a pierdut din vedere faptul că numitul K.M. a beneficiat de o indemnizaţie până în data de 1 august 1995, data decesului, iar reclamanta beneficiază, în prezent, şi va beneficia şi în viitor de sume care nu sunt modice, iar, pe de altă parte, reclamanta a beneficiat şi beneficiază în continuare de o serie de facilităţi în baza aceluiaşi act normativ.

Nu se poate vorbi niciun moment de faptul că instanţa ar fi ţinut seama de drepturile de care a beneficiat reclamanta, din moment ce nu a fost stabilit cuantumul total al acestor despăgubiri, pentru ca instanţa să poată avea în vedere o eventuală apreciere a prejudiciului creat, în raport de toate aceste beneficii.

În consecinţă, au fost încălcate prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, prin acesta decizie a fost ignorat şi faptul că reclamanta a beneficiat şi beneficiază în continuare de o serie de facilităţi prevăzute de Decretul - lege nr. 118/1990, respectiv scutire de plata impozitelor şi a taxelor locale, impozit pe clădiri, terenuri, autovehicule, asistenţă medicală şi medicamente, în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor, transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparţinând societăţilor cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, cu clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, după caz, la alegere, folosirea acestora fiind posibilă şi de către însoţitori, membrii de familie, în cadrul numărului de călătorii stabilit pentru titular; un bilet pe an, gratuit, pentru tratament într-o staţiune balneoclimaterică; scutire de plata taxelor de abonament pentru radio şi televizor; prioritate la instalarea unui post telefonic, precum şi scutire de plata taxei de abonament; acordarea la cerere, cu titlu gratuit, a unui loc de veci; prioritate la repartizarea de către consiliile locale a unei locuinţe din fondul locativ de stat; prioritate la acordarea, prin unităţile C.E.C.B., de credite avantajoase pentru cumpărarea, construirea sau repararea de locuinţe proprietate personală, în condiţiile prevăzute de Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

3. Deşi instanţa de apel foloseşte, ca motivare a acordării daunelor pentru prejudiciul suferit, termeni ca „satisfacţie echitabilă", aceasta creează, prin acordarea unei sume de 80.000 euro, o îmbogăţire a reclamantei, având în vedere că despăgubirile ar trebui să se raporteze şi la realitatea din acest moment, respectiv la valoarea salariului minim pe economie şi la criza economică existentă, suma acordată fiind foarte mare.

Astfel, nu este lipsit de relevanţă faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent - 50 de ani, deci, nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului, însăşi înlăturarea prin lege - art. 2 din Legea nr. 221/2009 - a efectelor hotărârii judecătoreşti de condamnare cu caracter politic constituind o satisfacţie rezonabilă.

Mai mult, prejudiciul creat s-a răsfrânt în principal asupra lui K.M. şi într-o mică măsură asupra reclamantei K.E.

Prin urmare, recunoaşterea prin lege a unei astfel de despăgubiri şi dificultatea de evaluare, ori de câte ori este vorba de suferinţe de ordin moral, nu trebuie, însă, interpretată în sensul obţinerii unor sume exorbitante. Cu atât mai mult cu cât, prin Legea nr. 221/2009, nu este stabilit niciun criteriu la care instanţa ar trebui sa se raporteze.

Mai mult, practica Curţii Europene a Drepturilor Omului statuează, în baza principiului „restitutio in integrum", ca dauna suferită să fie reparată prin aceleaşi mijloace prin care a fost produsă. Respectiv, o daună materială să fie reparată prin mijloace materiale, iar o daună morală să fie reparată prin recunoaşterea şi condamnarea situaţiei, a fenomenului.

Nu în ultimul rând, despăgubirile financiare ce se acordă pentru un prejudiciu moral nu fac altceva decât să producă alte prejudicii materiale celorlalţi cetăţeni prin diminuarea bugetului de stat, concretizându-se în imposibilitatea susţinerii de cheltuieli publice, lipsa fondurilor pentru susţinerea sistemului public de sănătate, de învăţământ, de investiţii publice de care ar beneficia toţi cetăţenii ţării; or, repararea unei daune nu trebuie să se facă prin crearea altei daune.

De asemenea, la momentul cuantificării despăgubirilor acordate, instanţa trebuia să ţină seama de faptul că plata acestor daune revine tuturor contribuabililor din ziua de azi care nu au avut nicio legătură cu faptele care au fost comise în trecut.

În aceste condiţii, instanţa de recurs trebuie să aibă în vedere că, referitor la daunele morale, sub aspectul cuantumului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, adoptând o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate. Spre exemplu, în Cauza K., hotărârea din 7 februarie 2008, în care Curtea a constatat violarea art. 5 parag. 1, prin arestarea nelegală, a acordat 3.000 euro pentru „prejudiciul moral incontestabil" suferit de reclamant. În Cauza Canciovici, pentru detenţie nelegală, neaducerea în faţa unui magistrat şi interceptări telefonice nelegale, Curtea a acordat reclamantului suma de 12.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. Şi în alte hotărâri din anul 2008 (încălcarea art. 1 parag. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, art. 6 parag. 1 din Convenţie), Curtea a manifestat aceeaşi moderaţie, acordând sume cuprinse între 1.000 - 5.000 euro pentru prejudiciul moral (Cauza O. - hotărârea din 29 iulie 2008, Cauza D. - Hotărârea din 1 aprilie 2008).

4. Tribunalul Arad şi, ulterior, Curtea de Apel Timişoara nu au cercetat în concret situaţia de fapt a intimatei reclamante pentru a putea cuantifica despăgubirile morale.

Curtea de Apel Timişoara, în motivare, susţine că: „Prejudiciul moral suferit de reclamantă prin condamnarea politică a soţului său, de al cărui sprijin a fost lipsită timp de 3 ani, este de netăgăduit".

Aceste afirmaţii nu sunt susţinute de niciun document, instanţa mulţumindu-se să preia afirmaţiile intimatei - reclamante din acţiunea formulată şi pe baza unor premise nu se poate stabili în mod corect cuantumul prejudiciilor suferite.

Într-adevăr, stabilirea prejudiciului moral este un atribut al judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei, dar acesta trebuie să facă o cercetare amănunţită asupra stării de fapt şi nu una pur formală şi superficială, deoarece numai în urma unei cercetări amănunţite a stării de fapt se pot stabili consecinţele negative suferite de cei în cauză, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, afectarea prestigiului social de fiecare persoană în parte.

În aceste condiţii, motivarea instanţei este bazată pe afirmaţiile intimatei reclamante din acţiune, fără ca instanţa să cerceteze dacă acestea sunt într-adevăr întemeiate.

În acest sens, trebuie avută în vedere practica constantă a instanţei supreme, care a apreciat că prejudiciul moral se stabileşte prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii raportate la cazul concret dedus judecăţii.

În caz contrar, are loc o greşită apreciere a cuantumului despăgubirilor, cum s-a întâmplat şi în prezenta cauză, deoarece stabilirea prejudiciului nu a avut la bază o apreciere rezonabilă pe baza echităţii, nu este în legătură cu starea de fapt existentă şi nu este în deplin acord cu ideea procurării unei satisfacţii de ordin moral, susceptibile a înlocui valoarea de care intimata reclamantă a fost privată.

De asemenea, principiul reparării integrale a pagubei împiedică acordarea cu titlu de despăgubiri a unor sume foarte mari de bani, nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, instituţia răspunderii delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce pretind dezdăunări în temeiul Legii nr. 221/2009.

5. Suma de 2.500 RON, acordată cu titlu de cheltuieli de judecată în cele două faze procesuale, este nepotrivit de mare raportat la complexitatea cauzei şi la obiectul ei şi, în consecinţă, se impune reducerea cuantumului acestor cheltuieli.

Judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, fată de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Conform acestor prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă, prin aceasta, trebuie ca partea respectivă să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.

Nici aceste aspecte, privind reaua credinţă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, nu pot fi reţinute în sarcina recurentului pentru a putea să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei civile atacate, în sensul respingerii acţiunii formulate de către K.E., ca fiind insuficient dovedită, iar, în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor acordate.

În dosar a depus întâmpinare la recursul declarat de pârât intimata reclamantă, care a solicitat, în esenţă, respingerea căii de atac exercitată de partea adversă, ca nefondată.

Analizând cele două recursuri, Înalta Curte constată că cel declarat de pârât este fondat, iar cel declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, faţă de criticile părţilor, prezenta instanţă va proceda la examinarea recursului declarat de pârât deoarece, prin acesta se contestă, printre altele, dreptul reclamantei la acordarea daunelor morale, în timp ce recursul celei din urmă se referă la cuantumul sumei acordate cu acest titlu, prin hotărârea atacată. Or, pentru a se soluţiona recursul reclamantei, care se referă la cuantumul despăgubirilor acordate, mai întâi trebuie analizat dreptul părţii la această formă de reparaţie, bineînţeles, în limitele motivelor de recurs formulate de pârât.

II. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care ar conduce la respingerea acţiunii formulate de reclamantă, aspect invocat, ca motiv de ordine publică, de către reprezentantul pârâtului, acesta a susţinut că, în urma pronunţării deciziei menţionate, nu mai există, în prezent, o reglementare legală pentru acordarea de despăgubiri pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic, astfel că, şi faţă de această situaţie, acţiunea reclamantei ar trebui respinsă pe fond.

Susţinerile recurentului pârât vor fi înlăturate pentru următoarele considerente:

Într-adevăr, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15.11.2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Contrar, însă, susţinerilor recurentului, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce niciun efect în privinţa dreptului reclamantei la despăgubiri, în calitate de soţie a celui condamnat politic, în prezent decedat, cât timp Decizia respectivă a intervenit în timpul soluţionării cauzei în etapa procesuală a recursului (recursurile fiind declarate la data de 24 iunie 2010, de către reclamantă, şi la 2 iulie 2010, de către pârât, iar Decizia Curţii Constituţionale în discuţie a fost pronunţată la data de 21 octombrie 2010 şi publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010) şi după ce două instanţe au verificat şi constatat dreptul părţii la reparaţia menţionată.

Faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale pentru reclamantă şi pentru orice alt solicitant aflat în situaţia sa, fără dubiu, defavorabile deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, aplicarea sa de către prezenta instanţă este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 şi art. 14 din documentul european.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".

Noţiunea de „bunuri" din textul sus-menţionat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, anumite alte drepturi şi interese care constituie active pot fi considerate „drepturi de proprietate" şi, deci, „bunuri" în sensul acestei dispoziţii.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale", cât şi „valorilor patrimoniale", inclusiv creanţe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept.

Cu privire la noţiunea de „speranţă legitimă", Curtea a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (cauza K. c. Slovaciei, parag. 52).

Voinţa statului a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menţionat în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" şi Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 40/ 34 din 29 noiembrie 1985, acte internaţionale care solicită statelor să asigure victimelor reparaţii care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obţine compensaţii pentru prejudiciile pe care le-au suferit.

Prin urmare, persoanele care întrunesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 au o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare ale cazului lor, de către instanţele interne.

De asemenea, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile şi previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerinţele legii în discuţie era recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne pronunţată până la acea dată.

În speţă, reclamanta a formulat acţiunea la 2 octombrie 2009, în consecinţă, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel, cerinţa legată de termenul sesizării instanţei, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ.

A solicitat despăgubiri pentru o condamnare suferită de soţul său, căreia însăşi legea îi recunoaşte caracterul politic [art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009], fără să mai fie necesară, astfel, constatarea unui asemenea caracter din partea instanţei şi, anterior apariţiei Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, două instanţe verificaseră şi confirmaseră îndeplinirea cerinţelor legale, de către petentă, pentru a obţine despăgubiri, hotărârea definitivă pronunţată în cauză reprezentând, ea însăşi, o valoare patrimonială, de natură să justifice speranţa legitimă a părţii menţionate de a-şi vedea valorificat dreptul la despăgubiri recunoscut de lege.

Toate aceste elemente conturează, în concluzie, „speranţa legitimă" a reclamantei de a avea şanse de succes în dreptul intern, speranţa legitimă bucurându-se de protecţia art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, întocmai ca şi un „bun actual" (de exemplu, dacă reclamanta ar fi deţinut o hotărâre irevocabilă de acordare a daunelor morale).

Fără îndoială, protecţia instituită de art. 1 din Primul Protocol cu privire la „bunurile" unei persoane nu este una absolută, autorităţile statale putând aduce anumite limitări ale exerciţiului acestui drept, în condiţiile tezei a II-a din textul de lege menţionat.

În acest sens, se prevede că „Dispoziţiile precedente (din art. 1 alin. (1) teza I) nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general…".

Prin urmare, art. 1 conţine nu numai principiul general al protecţiei dreptului de proprietate, ci şi alte două principii care constituie limite ale exerciţiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a consacrat şi o limită jurisprudenţială, dată de „atingerea substanţei" dreptului, care trebuie privită în sensul că, chiar dacă limitarea priveşte realizarea unui interes general, ea nu trebuie să determine golirea de conţinut a dreptului proprietarului bunului.

Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiţii în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, şi anume, privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică şi să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional, care vizează respectarea principiului proporţionalităţii între interesul general şi imperativele apărării drepturilor individuale.

În acest sens, acordarea unei indemnizaţii corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporţionalităţii sus - enunţat.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, de la data publicării în Monitorul Oficial, devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noţiunea de „lege", proprie Convenţiei, nu trebuie privită în accepţiunea ei formală, şi anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament.

În sensul Convenţiei, legea reprezintă orice normă obligatorie şi generală, oricare i-ar fi izvorul formal.

Prin soluţia adoptată în ceea ce priveşte admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceştia în perioada regimului politic trecut.

Mai trebuie adăugat că, potrivit art. 147 din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele în 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu îşi respectă această obligaţie, sancţiunea este încetarea efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţională.

Până în prezent nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale, în sensul celor reţinute prin Decizia în discuţie, astfel încât textul de lege menţionat nu mai produce efecte juridice.

Pentru cei care, ca şi reclamanta, sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecinţa previzibilă a respingerii acţiunii, ar conduce la o privare de proprietate înţeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptăţite de despăgubirile acordate de instanţă, în urma verificării îndeplinirii cerinţelor legale.

Cum privarea de despăgubiri este totală, ea afectează însăşi „substanţa" dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului, aceasta fără să se acorde nicio compensaţie în schimb sau, cel puţin, să se prevadă, pentru viitor, şansa obţinerii unei oarecare reparaţii.

Ca atare, nu există „indemnizarea corespunzătoare" a titularului dreptului.

Dacă s-ar putea considera că interesul general avut în vedere la adoptarea Deciziei Curţii Constituţionale este legat de actuala situaţie economică a statului român, care impune anumite restricţii bugetare pe toate palierele, în niciun caz nu se poate reţine că este respectat criteriul de proporţionalitate enunţat mai sus.

În concluzie, aplicând, în recurs, Decizia Curţii Constituţionale, faţă de o persoană căreia i s-a recunoscut, în mod definitiv, dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecinţa finală a respingerii acţiunii reclamantei, aceasta ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.

Aplicarea deciziei în discuţie ar determina şi încălcarea art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva „dreptului de acces la o instanţă".

Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă, drept care trebuie să fie efectiv, care nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca şi în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, şi anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanţa dreptului şi să asigure un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese.

Dacă s-ar aplica Decizia Curţii Constituţionale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost urmată de intervenţia legislativului în armonizarea dispoziţiei declarate neconstituţionale cu legea fundamentală), instanţa de recurs ar fi lipsită, în totalitate, de posibilitatea de a analiza legalitatea deciziei recurate din perspectiva normelor legale avute în vedere de instanţele anterioare şi în vigoare la data pronunţării lor, cu consecinţa previzibilă şi, bineînţeles, defavorabilă pentru reclamantă, de respingere a acţiunii.

Or, aceasta ar însemna o ingerinţă în dreptul de acces al reclamantei la un tribunal, ingerinţă care nu asigură un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, şi mijloacele alese.

Aplicarea deciziei Curţii în faza procesuală a recursului, cu soluţia previzibilă enunţată mai sus, ar lipsi-o practic pe reclamantă şi în absenţa oricărei culpe procesuale din partea sa, de posibilitatea obţinerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-şi poată valorifica dreptul la despăgubiri.

În esenţă, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14, protejează persoanele fizice şi juridice aflate în situaţii asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le recunoaşte (în speţă, cu referire la art. 1 din Primul Protocol şi art. 6 din Convenţie).

Textul de lege impune să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, respectiv dacă urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Or, însăşi Curtea Constituţională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform OUG nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deşi se află în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Prin prisma argumentului de interpretare a fortiori („cu atât mai mult"), care presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situaţie concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu şi mai multă putere în situaţia respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, declanşaseră procedura judiciară şi obţinuseră, ca în cazul reclamantei, chiar o hotărâre definitivă, de acordare a despăgubirilor, creează un tratament discriminatoriu în raport cu cei care, la aceeaşi dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.

Aplicarea deciziei sus-menţionate proceselor aflate în curs determină o discriminare în ipoteza a două acţiuni introduse la aceeaşi dată, de către persoane aflate în situaţii identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menţionat), dintre care una este soluţionată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluţionată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura instanţelor, termene lungi ş.a.).

Pentru toate argumentele prezentate în precedent nu se poate ţine seama, în soluţionarea cauzei de faţă, de Decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât, privind respingerea acţiunii ca urmare a aplicării acestei decizii.

Trecând la analiza deciziei recurate în limitele motivelor de recurs formulate de pârât şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de acesta este fondat doar în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată acordate în dosarul de apel, pentru următoarele considerente:

1. În mod corect, Curtea de Apel a considerat că nu se impune reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare în condiţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Textul de lege sus-menţionat nu este incident în cauză, astfel după cum a reţinut şi instanţa de apel, faţă de condamnarea pronunţată în cazul soţului reclamantei, K.M., care face parte din categoria condamnărilor care, de drept, au caracter politic, în condiţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Lege, condamnarea survenind în temeiul art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. din 1936 („delictul de uneltire contra ordinii sociale").

Or, prevederile art. 4 alin. (3) din Lege, care vizează obligaţia instanţei de a lua toate măsurile pentru obţinerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare, se aplică în situaţia persoanelor menţionate în alin. (1) din acelaşi articol, respectiv a celor condamnate penal în perioada de referinţă a legii pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2). În consecinţă, în cazul altor condamnări decât cele care constituie de drept condamnări cu caracter politic, cum este şi ipoteza condamnării suferite de soţul reclamantei.

În ceea ce priveşte faptul că instanţa nu a pus în vedere reclamantei să depună la dosar hotărârile judecătoreşti de condamnare care să poarte menţiunea caracterului politic al condamnării, conform art. 6 din Legea nr. 221/2009, acesta nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la respingerea acţiunii formulate de reclamantă.

Astfel, la dosar există Sentinţa de condamnare nr. 574 din 5 noiembrie 1959 (filele nr. 16 - 19 dosar fond) eliberată de C.N.S.A.S. - Direcţia Arhivă Popeşti Leordeni şi nu un simplu extras cum, greşit, a susţinut recurentul, sentinţă din care rezultă infracţiunea pentru care a fost condamnat soţul reclamantei şi care face parte din categoria celor enunţate în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, ca fiind de drept condamnări cu caracter politic.

Prin urmare, faţă de dispoziţiile legale sus-menţionate, rezultă fără dubiu că fapta pentru care a fost condamnat K.M., respectiv delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. din 1936, face parte din cele enumerate în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 şi, ca atare, constituie de drept condamnare cu caracter politic.

Lipsa menţiunii caracterului politic al condamnării pe hotărâre în condiţiile art. 6 din aceeaşi lege nu produce niciun efect în soluţionarea cauzei faţă de lipsa oricărui dubiu asupra naturii faptei pentru care soţul reclamantei a suferit condamnarea, cu consecinţa de drept a caracterului politic al acesteia, în condiţiile actului normativ în discuţie.

Inexistenţa, în dosarul cauzei, a hotărârii pronunţate în recursul condamnatului, respectiv a Deciziei nr. 1609 din 23 decembrie 1959, nu produce, de asemenea, nicio consecinţă, din moment ce, prin aceasta, s-a redus doar cuantumul pedepsei şi nu o schimbare de încadrare juridică a faptei pentru care K.M. a fost condamnat prin Sentinţa nr. 574/1959.

În concluzie, nu se poate considera că Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 4 alin. (3) şi că inexistenţa menţiunii caracterului politic al condamnării potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009 ar putea conduce la respingerea acţiunii formulate de reclamantă.

2. Nici susţinerile referitoare la faptul că instanţa de apel nu ar fi ţinut seama de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, republicat, nu sunt întemeiate.

Astfel, în considerentele deciziei, redând argumentele de fapt şi de drept ale primei instanţe, Curtea menţionează că soţul reclamantei şi, ulterior decesului acesta intervenit la 13 iulie 1995, aceasta au beneficiat de o indemnizaţie lunară care, în prezent este de 200 RON, ceea ce reprezintă „o sumă modică şi nici pe departe nu poate acoperi prejudiciul încercat de către soţul reclamantei", după cum se consemnează în hotărâre.

Chiar dacă instanţa de apel nu face referire în mod direct, în aprecierea cuantumului prejudiciului moral, la indemnizaţia încasată în condiţiile Decretului - Lege nr. 118/1990, redând acest aspect în cadrul deciziei recurate, chiar dacă prin raportare la argumentele primei instanţe, este fără dubiu că a ţinut seama în mod implicit de reparaţia acordată prin actul normativ anterior. Aceasta cu atât mai mult cu cât a procedat la reducerea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă, care, la rândul său, după cum s-a arătat, a avut în vedere indemnizaţia lunară respectivă.

Reţinând, în considerentele deciziei, aspectul referitor la încasarea indemnizaţiei cuvenite potrivit Decretului - Lege nr. 118/1990 nu era necesar să-l reia, în propria analiză din moment ce nu a intervenit nicio schimbare în situaţia de fapt, în sensul că indemnizaţia ar fi fost mai mare sau nu s-ar fi încasat deloc, astfel încât să influenţeze, din perspectiva acestui criteriu, cuantumul despăgubirilor.

De asemenea, nu era necesară o evaluare a cuantumului total al indemnizaţiei lunare încasate de soţul reclamantei şi de către aceasta din urmă, după decesul autorului ei, la stabilirea valorii despăgubirilor deoarece nu există nicio dispoziţie legală care să prevadă un asemenea mod de calcul.

În cazul daunelor morale nu se poate stabili o concordanţă valorică exactă între cuantumul lor şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare sunt destinate să contribuie.

Aceasta întrucât în timp ce drepturile patrimoniale au un conţinut economic, evaluabil în bani şi, ca atare, prejudiciul este uşor de determinat, drepturile nepatrimoniale au un conţinut care nu poate fi exprimat băneşte, având în vedere că ele vizează drepturi ale personalităţii umane (dreptul la viaţă, la integritate fizică, la onoare şi demnitate).

Prin urmare, nu se poate pretinde instanţei de judecată să aibă în vedere, dintr-o perspectivă a exactităţii matematice, criteriile oferite de lege pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor (cele prevăzute în art. 5 alin. (11)), tocmai pentru că acestea se referă la drepturi nepatrimoniale, a căror lezare este dificil de cuantificat şi, implică, fără discuţie, şi doza de apreciere a organului judiciar.

Pentru toate aceste motive, nu prezintă relevanţă calculul sumei totale primite de soţul reclamantei şi de aceasta din urmă, în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, reparaţia acordată prin legea anterioară fiind doar unul dintre criteriile ce conturează valoarea daunelor morale cuvenite unei persoane, alături de celelalte criterii legale, care, alături de cele consacrate în jurisprudenţa creată în aplicarea legii, configurează reparaţia pe care instanţa o consideră echitabilă, proporţională şi rezonabilă de la caz la caz, în funcţie de circumstanţele particulare ale speţei.

În plus, faptul că instanţele anterioare nu au făcut referire, în hotărârile pronunţate, la valoarea totală a indemnizaţiei primite potrivit Decretului - Lege nr. 118/1990, nu înseamnă că nu l-au avut în vedere ca atare, în cuantificarea despăgubirilor morale, din moment ce au indicat până când a fost încasat de soţul părţii şi care este cuantumul sumei încasate de la data decesului şi până în prezent de către reclamantă.

A mai arătat recurentul că instanţa nu ar fi ţinut seama de celelalte facilităţi de care ar fi beneficiat reclamanta în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, susţinere care, de asemenea, nu este întemeiată deoarece pârâtul nu procedează decât la redarea unor texte de lege din cuprinsul Decretului - Lege nr. 118/1990, care cuprind anumite facilităţi pentru cel condamnat pentru fapte de natură politică şi pentru soţul său, după decesul acestuia (art. 8 din actul normativ), dar cu privire la care, în speţă, nu s-a dovedit că ar fi beneficiat reclamanta.

Ambele instanţe au avut în vedere, în raport şi de declaraţia notarială a reclamantei de la fila 62 dosar fond, faptul că soţul reclamantei a beneficiat de drepturile conferite de Decretul - Lege nr. 118/1990, iar, ulterior decesului acestuia, reclamanta a încasat doar indemnizaţia de 200 RON lunar, prevăzută în art. 5.

Susţinând că reclamanta a beneficiat şi de alte drepturi, conform aceluiaşi act normativ, pârâtul era obligat, în condiţiile art. 1169 C. civ., să facă dovada contrară celor declarate de parte prin act notarial şi reţinute de instanţe, dar, în speţă, nu a procedat la administrarea unor asemenea dovezi, limitându-se doar la invocarea dispoziţiilor legale.

Referitor la facilităţile constând în prioritatea acordată de lege la repartizarea de către consiliile locale a unei locuinţe din fondul locativ de stat şi la prioritate la acordarea, prin unităţile C.E.C.B., de credite avantajoase pentru cumpărarea, construirea sau repararea de locuinţe proprietate personală, cu acordarea creditului în condiţiile prevăzute de Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevăzute în art. 9 din Decretul - Lege nr. 118/1990, aceste dispoziţii nici nu se aplică reclamantei, în calitate de soţie supravieţuitoare.

Alin. (1) din textul de lege menţionat reglementează, în mod expres, dreptul celui în cauză, care a suferit condamnarea, la asemenea facilităţi, iar nu şi al soţului supravieţuitor, care nu este menţionat în cuprinsul dispoziţiei legale ce consacră facilităţile respective, spre deosebire de cele care constau în dreptul la indemnizaţie lunară şi cele prevăzute în art. 8 din actul normativ în discuţie.

Prin urmare, nu se poate reţine că instanţa de apel nu ar fi ţinut seama de reparaţia deja acordată în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 şi că, astfel, nu ar exista temei pentru dreptul reclamantei, în calitate de soţie supravieţuitoare a condamnatului decedat, la daune morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

3. În ceea ce priveşte criticile referitoare la cuantumul exagerat al daunelor morale, cea mai mare parte dintre susţinerile recurentului reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării băneşti a prejudiciului moral, la condiţiile social-economice şi financiare ale realităţii româneşti actuale, concluzionând că suma acordată de către Curte este „foarte mare" şi reprezintă o îmbogăţite fără justă cauză în beneficiul reclamantei.

Aceste critici, care reprezintă doar simple afirmaţii de ordin subiectiv ale recurentului şi care vizează chestiuni de temeinicie a deciziei recurate, şi nu de nelegalitate, nu pot fi cenzurate de prezenta instanţă, faţă de actuala structură a recursului care, prin abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., nu mai permite reevaluarea situaţiei de fapt stabilită de instanţele anterioare.

Mai susţine recurentul că prejudiciul moral nu poate fi cuantificat băneşte, critică neîntemeiată deoarece însăşi legea recunoaşte dreptul la despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în art. 5 lit. a).

Arată că nu există criterii legale de evaluare, susţinere, de asemenea, neîntemeiată faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (11) în cuprinsul cărora se face vorbire despre asemenea criterii, parte dintre ele fiind invocate chiar de către pârât, prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond şi prin căile de atac exercitate în prezentul proces (durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare, consecinţele negative produse pe plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în baza unor acte normative anterioare).

În ceea ce priveşte faptul că a trecut o perioadă lungă de timp de la condamnare, acest aspect este relevant la stabilirea daunelor morale, fiind prevăzut ca atare în dispoziţiile art. 5 alin. (11), dar nu poate fi privit singular în evaluarea daunelor morale, ci împreună cu celelalte criterii legale şi jurisprudenţiale, care, toate, configurează prejudiciul moral suferit de cel condamnat.

Or, având în vedere că instanţa de apel a redus semnificativ cuantumul sumei acordate reclamantei cu acest titlu, de către Tribunal, (de la 120.000 euro la 80.000 euro în echivalent în lei la data plăţii), în consecinţă, cu o treime, iar acest criteriu, al timpului scurs de la data condamnării, nu poate avea o pondere mai mare în evaluarea despăgubirilor, Înalta Curte constată că nu se impune reducerea sumei stabilite de instanţa de apel în raport de criteriul menţionat.

De asemenea, înlăturarea de drept a efectelor hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute în art. 1 nu conduce la concluzia că această reparaţie de ordin moral înlătură reparaţia pecuniară.

Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei (sau persoanelor prevăzute de lege, în caz de deces al victimei condamnării) o anumită satisfacţie sau uşurare – pe căi indirecte oarecum – pentru suferinţele îndurate.

Banii trebuie admişi printre măsurile de reparare a daunelor morale pentru acelaşi motiv pentru care sunt admise şi aşa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deşi nu compensează nimic în sensul propriu al termenului, ei pot oferi persoanei lezate o anumită compensaţie pentru răul suferit, o anumită satisfacţie sau uşurare, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate – deşi nici acest aspect nu este de neglijat – cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută şi acordată. De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca modalitate de reparaţie a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.

Este motivul pentru care, în speţă, instanţele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a constatării de drept a caracterului politic al condamnării suferite de soţul reclamantei, prin Sentinţa penală nr. 574 din 5 noiembrie 1959 a Tribunalului Militar Timişoara, modificată prin Decizia nr. 1609 din 23 decembrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a 3 - a Militară, ci i-au acordat acesteia despăgubiri băneşti pentru suferinţele psihice îndurate în urma condamnării.

În ceea ce priveşte faptul că prejudiciul moral creat s-a repercutat mai mult în persoana soţului reclamantei decât al acesteia, susţinerile sunt corecte, în realitate interesând doar prejudiciul moral suferit de persoana în cauză, în speţă, de condamnat, pentru obţinerea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 221/2009. Soţia poate solicita despăgubiri în condiţiile Legii nr. 221/2009 nu pentru prejudiciul moral suportat de aceasta, ca urmare a condamnării soţului său, chiar dacă un asemenea prejudiciu ar fi de necontestat sau pe deplin dovedit, ci doar pentru prejudiciul moral suferit de soţul condamnat, după decesul acestuia şi în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a actului normativ în discuţie, potrivit art. 5 alin. (1).

Curtea de Apel a verificat prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare a condamnării soţului său, decedat anterior intrării în vigoare a Legii, dar recurentul nu a contestat analiza prejudiciului moral în persoana reclamantei, realizată de către instanţa de apel, astfel încât dreptul la despăgubiri al acesteia, chiar verificat în persoana sa şi nu a soţului, cum ar fi fost corect, rămâne câştigat cauzei.

În limitele motivelor de recurs formulate de pârât, astfel cum au fost evidenţiate mai sus, prezenta instanţă, spre deosebire de instanţa de apel, a verificat acele susţineri care se pot încadra în critici de nelegalitate raportat la prejudiciul moral suferit de cel condamnat, respectiv de soţul reclamantei, iar nu de aceasta din urmă.

Ca atare, luându-se în considerare, de către Înalta Curte, numai prejudiciul moral al condamnatului, critica privind faptul că acest prejudiciu s-ar fi produs mai mult în persona acestuia decât în persoana reclamantei, deşi corectă, rămâne fără obiect.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene, care nu ar conferi dreptul la despăgubiri în cazul prejudiciului moral creat în urma luării unor măsuri nelegale referitoare la libertatea individului, susţinerile recurentului sunt neîntemeiate, înseşi hotărârile enunţate stabilind dreptul celor implicaţi la despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral creat acestora.

Pe de altă parte, în speţa de faţă, jurisprudenţa Curţii invocată de către recurent are mai mult valoare teoretică şi caracter generic privind posibilitatea acordării unor sume de bani şi în cazul prejudiciului moral suferit de o persoană, nu numai al celui material. În prezenta cauză, hotărârile enunţate nu au relevanţă directă deoarece dreptul la despăgubiri într-un anume cuantum, considerat rezonabil de către recurent, pentru prejudiciul moral suferit de către cei implicaţi este rezultatul unor situaţii intervenite după ratificarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, de către România, şi care sunt diferite în ceea ce priveşte circumstanţele în care s-au produs şi consecinţele pentru cel vizat faţă de cazul soţului reclamantei.

Astfel, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de soţul său în urma condamnării politice intervenite într-o perioadă anterioară ratificării de către România a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificare ce s-a realizat prin Legea nr. 30/1994.

„Ratione temporis", cum despăgubirile pretinse de reclamantă au la bază şi pun în discuţie fapte comise anterior ratificării de către România a documentului european, iar hotărârile Curţii Europene invocate în cererea de recurs vizează cazuri promovate împotriva statului nostru pentru fapte săvârşite după ratificarea Convenţiei (detenţie nelegală, interceptări telefonice nelegale şi altele), aceste hotărâri nu pot servi ca fundament în soluţionarea acţiunii reclamantei nici măcar în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor solicitate.

Aceasta deoarece, pe lângă faptul că jurisprudenţa invocată pune în discuţie nereguli săvârşite în materie de libertate a individului după ratificarea Convenţiei, iar pretenţiile reclamantei au la bază fapte din regimul politic trecut, când România nu ratificase Convenţia, circumstanţele cauzelor sunt „de plano" diferite.

Cu alte cuvinte, o condamnare intervenită în regimul politic trecut este uşor de presupus că implica diferenţe majore faţă de condamnările din epoca prezentă, ulterioară ratificării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, atât în ceea ce priveşte desfăşurarea procesului, regimul şi condiţiile de detenţie, dar şi a consecinţelor pe plan subiectiv suportate de condamnat.

Ca atare, jurisprudenţa europeană creată în legătură cu cazuri de arestare sau condamnare nelegală ce au avut loc după ratificarea ei, de către România, în regimul politic prezent, când, chiar dacă au fost săvârşite nereguli în cazurile respective, pentru care cei implicaţi au şi obţinut condamnarea statului român, se presupune că există anumite garanţii legale, inclusiv de ordin constituţional, privind desfăşurarea procesului, condiţiile de detenţie în caz de condamnare penală sau/şi arestare preventivă, nu poate sta la baza soluţionării prezentei cauze nici măcar în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate în cauzele respective.

De altfel, recurentul nu procedează decât la enunţarea hotărârilor C.E.D.O., fără să arate în mod concret care este relevanţa lor faţă de situaţia condamnării suferite de soţul reclamantei şi similitudinea cu cazul acestuia, pentru putea fi avute în vedere în soluţionare cauzei – subliniem, avându-se în vedere şi argumentele arătate în precedent în legătură cu diferenţele de ordin temporal din prezentul litigiu faţă de cauzele judecate de contenciosul european.

În concluzie, niciuna dintre criticile prezentate în cadrului motivului trei de recurs nu întruneşte cerinţele admiterii motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

4. Susţinerile din cadrul acestui motiv de recurs vizează aspecte legate de netemeinicia hotărârii, recurentul invocând că instanţa a stabilit situaţia de fapt doar în baza afirmaţiilor reclamantei, a căror temeinicie nu a verificat-o.

Or, cum s-a mai arătat, aspectele legate de stabilirea unei anumite situaţii de fapt în raport de probele administrate în cauză (sau de insuficienţa probatoriului administrat) nu mai pot fi examinate în prezent faţă de actuala structură a recursului.

Cât priveşte faptul că instanţa de apel nu ar fi cercetat în mod concret situaţia de fapt, raportat la criteriile legale şi jurisprudenţiale în materie, ceea ce ar fi putut conduce la o eventuală casare cu trimitere spre rejudecare în condiţiile art. 314 C. proc. civ., aceasta nu poate fi dispusă deoarece Curtea de Apel a avut în vedere, la pronunţarea soluţiei, atât reparaţia anterioară în condiţiile Decretului - Lege nr. 118/1990, durata condamnării şi cât s-a executat de cel condamnat, consecinţele negative suferite pe plan fizic şi moral, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situaţia familială, profesională şi socială, criterii enumerate în cuprinsul hotărârii.

Ca atare, nu se poate reţine că Decizia recurată implică o apreciere de ordin arbitrar a instanţei de apel, chiar dacă efectele juridice rezultate în urma aplicării criteriilor legale şi jurisprudenţiale au vizat prejudiciul moral suferit de reclamantă, dreptul la despăgubiri al acesteia, pentru cele expuse în precedent, rămânând câştigat cauzei.

De altfel, singurul criteriu invocat în recurs şi care a fost, într-adevăr, omis în analiza instanţelor anterioare a fost cel referitor la perioada scursă de la condamnare şi până în prezent, criteriu analizat, însă, de această instanţă, prin suplimentarea considerentelor instanţelor anterioare, ceea ce înlătură orice vătămare care ar rezulta dintr-o pretinsă insuficienţă a motivării acestor instanţe.

În concluzie, stabilirea despăgubirilor într-un anumit cuantum, de către instanţa de apel, redus faţă de cel acordat de prima instanţă, şi la care s-a avut în vedere inclusiv înlăturarea unei posibile îmbogăţiri fără justă cauză, după cum afirmă chiar instanţa de apel, nu este rezultatul unor considerente arbitrarii, ci se raportează la criteriile prevăzute de lege şi jurisprudenţă, enumerate mai sus.

5. Cât priveşte criticile referitoare la cheltuielile de judecată, acestea sunt, în parte, fondate şi vor duce la admiterea recursului doar raportat la cheltuielile de judecată acordate de instanţa de apel, nu şi la cele acordate de Tribunal şi confirmate de Curtea de Apel.

Susţinerile privind cuantumul exagerat al cheltuielilor de judecată, respectiv 2.500 RON, reprezintă o simplă afirmaţie, care nu se încadrează în vreun motiv de nelegalitate, cu atât mai mult cu cât pentru aceste cheltuieli au fost depuse înscrisuri doveditoare (chitanţe privind plata onorariului de avocat).

De asemenea, pentru cheltuielile acordate în primă instanţă, acestea au fost menţinute de către Curtea de Apel, care a apreciat că nu se impune reducerea onorariului de avocat faţă de complexitatea cauzei şi de faptul că onorariul a fost oricum redus de prima instanţă (de la 4.200 RON la 1.500 RON, potrivit cu cuantumul despăgubirilor admise).

Ca atare, soluţia instanţei de apel pe aspectul menţinerii cuantumului cheltuielilor acordate de prima instanţă are la bază considerente ce ţin de aprecierea acestei instanţe şi care nu pot fi cenzurate de Înalta Curte.

Cât priveşte soluţia Curţii de Apel, de menţinere a dispoziţiei de acordare a cheltuielilor de judecată în dosarul primei instanţe, raportat la culpa procesuală a pârâtului, aceasta este legală.

Astfel, pârâtul a contestat dreptul reclamantei la despăgubiri ca insuficient dovedit, solicitând prin întâmpinarea depusă în dosarul primei instanţe, respingerea acţiunii şi, în cele din urmă, acesta a pierdut procesul, fiind obligat la acordarea despăgubirilor în cuantum de 120.000 euro.

Fiind parte căzută în pretenţii şi nefiind incidente dispoziţiile art. 275 C. proc. civ., care implică recunoaşterea pretenţiilor reclamantei, de către pârât, la prima zi de înfăţişare, pentru ca acesta să nu fie obligat la plata cheltuielilor de judecată, ceea ce, în speţă, nu este cazul, în mod corect pârâtul a fost obligat la cheltuieli de judecată, în primă instanţă, către partea adversă.

Soluţia de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în apel, către aceasta din urmă, nu este, însă, corectă.

Pârâtul este singura parte care a exercitat cale de atac împotriva sentinţei, pe care a şi câştigat-o, fiind redus cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei de Tribunal, de la 120.000 euro la 80.000 euro.

Prin urmare, aceasta a pierdut procesul în faza procesuală respectivă, nefiind îndreptăţită să primească cheltuielile de judecată efectuate în cadrul procesului desfăşurat în apel.

Prin soluţia adoptată în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, Curtea de Apel a procedat la o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., reclamanta fiind „parte căzută în pretenţii" în apel, în sensul textului de lege menţionat, şi neputând primi, în consecinţă, cheltuieli de judecată în această fază procesuală.

Sub acest aspect, Înalta Curte va admite recursul, va modifica Decizia atacată, cu consecinţa înlăturării obligării apelantului pârât la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată în apel, către intimata reclamantă.

I. Recursul declarat de reclamantă este nefondat.

În esenţă, criticile sale vizează cuantumul prea mic al despăgubirilor acordate de către Curtea de Apel, care a redus suma de bani stabilită de prima instanţă în mod nejustificat şi subiectiv.

Invocă în continuare anumite aspecte care nu ar fi fost avute în vedere de către Curte în aprecierea acestui cuantum şi care se referă la prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare a condamnării politice a soţului său.

După cum s-a arătat, prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare a condamnării cu caracter politic a soţului său nu poate fi valorificat în condiţiile Legii nr. 221/2009 şi nu interesează în speţă.

Ca atare, faptul că reclamanta a rămas, pe perioada cât soţul său a executat pedeapsa aplicată de instanţa penală, singură, fără ajutor, fără venituri, având în grijă doi copii de vârstă mică, fiind nevoită să promoveze un proces pentru a scoate bunurile de sub sechestru, ceea ce i-a dezvoltat şi accentuat o stare de temere şi nesiguranţă, sunt chestiuni care, fără îndoială, pot avea repercusiuni grave asupra vieţii reclamantei, dar care, în condiţiile actului normativ sus - enunţat, nu interesează în soluţionarea cauzei deoarece sunt circumstanţe care nu îl au în vedere pe cel condamnat, ci pe reclamantă.

Or, cum deja s-a arătat, prejudiciul moral creat acesteia prin condamnarea soţului nu poate fi valorificat în condiţiile Legii nr. 221/2009, reclamanta având dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de soţul său, după decesul acestuia, în calitate de soţie supravieţuitoare şi, deci, de persoană prevăzută de lege ca putând beneficia de aceste despăgubiri şi nu pentru propriul prejudiciu moral produs ca urmare a condamnării soţului.

Cu toate acestea, recunoaşterea dreptului la despăgubiri al reclamantei pentru prejudiciul moral suferit de aceasta în urma condamnării soţului său, în prezent decedat, rămâne câştigat cauzei faţă de limitele motivelor de recurs exercitat de către pârât şi de principiul „non reformatio in pejus" – „nereformarea în rău".

Acest principiu presupune neagravarea situaţiei unei părţi în propria cale de atac, astfel încât, faţă de faptul că pârâtul nu a contestat analiza prejudiciului moral în persoana reclamantei, prezenta instanţă nu poate schimba soluţia Curţii de Apel, în sensul de a înlătura dreptul acesteia la despăgubiri stabilit prin analizarea în această modalitate a prejudiciului moral.

Pe de altă parte, nici reclamanta nu poate pretinde o sumă mai mare decât cea acordată de Curtea de Apel, prin invocarea unor aspecte care pun în discuţie suferinţele sale de ordin moral ca urmare a condamnării soţului sau problemele actuale de sănătate ale ei şi ale fiului, care nu au legătură cu cauza de faţă.

În ceea ce priveşte natura condamnării, determinată de temeiul juridic în baza căruia a fost pronunţată şi durata pedepsei aplicate, dar şi executate în mod concret, de către soţul reclamantei, aceste chestiuni au fost avute în vedere de către Curte şi au fundamentat soluţia de acordare a daunelor morale. Prin urmare, susţinerile recurentei în legătură cu aceste aspecte reprezintă o simplă prezentare a condiţiilor în care soţul său a ajuns să fie condamnat, o înşiruire de texte din Codul penal şi evocarea hotărârilor de condamnare, care nu se pot circumscrie, însă, unor critici de nelegalitate.

Referitor la consecinţele negative pe plan fizic şi moral, la importanţa valorilor morale lezate şi la aspecte legate de afectarea situaţiei familiale şi profesionale, aceste criterii au fost enunţate de către Curte, care a concluzionat, însă, asupra prejudiciului moral suferit de reclamantă în raport de aceste criterii şi de condamnarea soţului său. Pentru argumentele arătate în precedent, reclamanta nu poate obţine o sumă de bani mai mare decât cea acordată de instanţa de apel, în urma reanalizării aceloraşi criterii în persoana condamnatului.

Cu alte cuvinte, s-au avut în vedere criteriile legale de către instanţa de apel, prejudiciul moral avut în vedere este cel produs reclamantei, ca urmare a condamnării soţului, ceea ce rămâne câştigat cauzei, faţă de motivele de recurs ale pârâtului, iar analiza aceloraşi criterii pentru stabilirea prejudiciului moral suferit de condamnat, cu consecinţa majorării cuantumului daunelor, ceea ce intenţionează să obţină recurenta, prin exercitarea căii de atac, nu este posibilă.

Critica referitoare la situaţia profesională a condamnatului, care ar fi înregistrat o evoluţie negativă, cu consecinţe în planul prejudiciului moral, deşi invocată de recurentă, nu a fost dezvoltată într-o manieră care să poată conduce la analiza acestei susţineri.

Depunerea în dosar a cărţii de muncă a soţului reclamantei, chiar dacă ar demonstra o involuţie de ordin profesional a acestuia, inclusiv din perspectiva veniturilor câştigate din profesie (acest aspect vizând nu prejudiciul moral, ci, eventual, unul material), nu reprezintă un argument suficient pentru a contura prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei ca urmare a evoluţiei carierei sale profesionale.

În concluzie, criticile recurentei, în parte nu au relevanţă în soluţionarea cauzei, în parte nu sunt întemeiate, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de această parte va fi respins ca nefondat.

Conform art. 312 alin. (1) – (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de pârât va fi admis doar în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată acordate în apel, va fi modificată în parte, sub acest aspect, Decizia atacată, în sensul că se va înlătura obligarea apelantului pârât la plata sumei de 1.000 leRON cheltuieli de judecată.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta K.E. împotriva Deciziei nr. 144/ A din 12 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, împotriva aceleiaşi decizii, pe care o modifică în parte, în sensul că înlătură obligarea apelantului - pârât la plata sumei de 1.000 RON, cheltuieli de judecată.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 martie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 1038/2011. Civil. Revendicare imobiliară....  ICCJ. Decizia nr. 96/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2175/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs