ICCJ. Decizia nr. 96/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 96/2011
Dosar nr. 3986/1/2010
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1795 din 20 octombrie 2009, în rejudecare, Tribunalul Prahova a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a SC E. SA, a tardivităţii introducerii acţiunii, a lipsei calităţii procesuale a pârâtei A.V.A.S., a admis în parte acţiunea reclamanţilor N.A., N.D.A. şi N.G.C., împotriva pârâtei A.V.A.S., a constatat ca imobilul situat în Câmpina, jud. Prahova, având un teren de 221 mp, a fost preluat fără titlu valabil de către stat şi a obligat pârâta A.V.A.S. să emită în favoarea reclamanţilor, dispoziţie în baza Legii nr. 10/2001 prin care să le acorde acestora despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, în calitate de moştenitori legali ai defunctului N.G., imposibil de restituit în natură, despăgubiri ce urmează să fie stabilite şi calculate de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei SC E. SA să emită dispoziţie de restituire în natură a terenului in litigiu, a obligat parata A.V.A.S. la 8000 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi, a obligat reclamanţii la 4000 lei cheltuieli de judecată către pârâta SC E. SA.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că, din analiza probelor administrate în cauză, a rezultat că autorul reclamanţilor a dobândit în timpul vieţii, la data de 18 mai 1985, în urma decesului autoarei sale, prin moştenire, imobilul în litigiu, pe care l-a oferit spre donaţie la data de 20 mai 1985, Statului Roman, donat efectiv acestuia la data de 04 iulie 1985, donaţie acceptată de către stat, ocazie cu care s-au încheiat în formă autentificată oferta de donaţie nr. 4432/1985, contractul de donaţie nr. 2044/1985, Decizia nr. 1110/1985, ulterior, acest teren a fost dat în administrarea fostei I.C. Câmpina, în prezent SC E. SA, care a edificat diferite construcţii, instalaţii la data 06 octombrie 1986 pe acest teren, astfel încât, începând cu 1994 s-a procedat la privatizarea acestei societăţi.
Ca atare, s-a apreciat ca atât timp cât terenul în litigiu a fost dobândit de către autorul reclamanţilor prin moştenire de la autoarea sa, N.A., iar ulterior, acesta l-a donat Statului Român în temeiul Decretului nr. 478/1954, înseamnă că o asemenea donaţie de predare-primire a terenului în litigiu a avut un caracter abuziv, întrucât actul normativ sus-menţionat în baza căruia s-au întocmit actele respective, a avut drept scop deposedarea proprietarilor, persoane fizice sau juridice, de imobilele proprietatea lor şi trecerea forţată în proprietatea statului a acestor bunuri, fiind în realitate o naţionalizare forţată în folosul statului.
Or, în condiţiile în care autorul reclamanţilor a fost constrâns datorită legislaţiei în vigoare la data de 20 mai 1985 să ofere spre donaţie, să doneze terenul în litigiu, teren preluat abuziv de către Statul Roman, iar la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acest teren se afla în proprietatea SC E. SA, societatea privatizată de către A.V.A.S., cu capital în totalitate privat, teren pe care se află o serie de construcţii edificate de fosta I.C. Câmpina, înseamnă că acest teren a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, respectiv că reclamanţii au dreptul să solicite pârâtei A.V.A.S. să emită în favoarea lor o dispoziţie prin care să li se acorde despăgubiri pentru terenul imposibil de restituit în natură.
De altfel, chiar dacă pârâta A.V.A.S. nu mai deţine în prezent terenul în litigiu, nu înseamnă în mod automat că aceasta nu poate fi obligată să emită dispoziţie în favoarea reclamanţilor privind acordarea despăgubirilor pentru terenul în litigiu, întrucât această pârâtă a fost cea care a procedat la efectuarea privatizării, calitate în baza căreia răspunde pentru modul în care a dispus înstrăinarea patrimoniului fostei societăţi proprietate de stat.
Apărările pârâtelor în sensul că terenul în litigiu a fost preluat valabil de către stat şi că actele de donaţie n-au fost desfiinţate, producând efecte juridice cu privire la preluarea legală a terenului, nu au fost avute în vedere, întrucât, la stabilirea caracterului abuziv sau neabuziv de trecere a terenului în proprietatea statului, se ţine seama nu numai de contractul de donaţie, de oferta de donaţie, de acceptarea acesteia de către părţile implicate, ci şi de actul normativ în baza căruia au fost încheiate aceste acte, de condiţiile istorice, politice în care au fost întocmite.
Prin Decizia civilă nr. 48 din 9 martie 2010, Curtea de apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul pârâtei A.V.A.S. Bucureşti, a obligat apelanta-pârâtă A.V.A.S. Bucureşti la 1000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept.
Pârâtă A.V.A.S., prin sentinţa apelată a fost obligată să emită în favoarea reclamanţilor o dispoziţie prin care să acorde acestora despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, fiind astfel căzută „în pretenţii", împrejurare faţă de care Curtea constată că în mod legal instanţa a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Cât priveşte susţinerea apelantei în sensul că nu a dat dovadă de rea-credinţă sau nu a manifestat o comportare neglijentă în apărarea sa, aceasta nu poate fi luată în considerare, atâta timp cât legea nu face distincţie sub acest aspect şi nu stabileşte nicio excepţie de la obligaţia de a plăti cheltuielile de judecată faţă de partea care a câştigat procesul.
Referitor la susţinerea apelantei în sensul că cheltuielile de judecată sunt în mod arbitrar stabilite, Curtea a constatat că şi aceasta este nefondată, întrucât la dosarul de fond există chitanţa de plată a onorariului de avocat, iar cuantumul cheltuielilor de judecată nu este exagerat faţă de natura litigiului.
Nefondată a fost apreciata şi critica prin care s-a susţinut că apelanta-pârâta, fiind o instituţie a statului, aceasta nu ar datora cheltuieli de judecată, deoarece legea nu prevede o astfel de excepţie, iar A.V.A.S. fiind o instituţie cu personalitate juridică, este titular de drepturi şi obligaţii, ceea ce înseamnă ca atâta timp cât poate să stea în judecată, poate fi obligată şi la plata cheltuielilor de judecată.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., apelanta-pârâtă A.V.A.S. Bucureşti a fost obligata la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi, reprezentând onorariu avocat.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs, la data de 30 aprilie 2010, pârâta A.V.A.S., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Prima critica se referă la interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale, în raport de situaţia de fapt existentă. Aşa cum rezultă din probele cauzei, A.V.A.S. a fost obligată nelegal la plata cheltuielilor de judecata, deoarece nu se poate reţine reaua-credinţă sau apărarea neglijenta în acest proces.
Nu s-a luat in considerare că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului, ca obiect principal al acţiunii. Faţă de această împrejurare, şi în consens cu principiul prevăzut de Legea nr. 10/2001, şi anume restituirea în natură a imobilelor, care se poate face numai în condiţiile art. 21 din Legea 10/2001 de către unitatea deţinătoare şi nu de către A.V.A.S., nejustificat şi nelegal a fost obligată A.V.A.S. la plata cheltuielile de judecată.
Mai mult decât atât, A.V.A.S. şi-a executat obligaţiile legale în raport de situaţia existentă în prezenta cauză, iar cheltuielile de judecată sunt arbitrar stabilite, deoarece nu sunt justificate prin dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile reale ale procesului.
A.V.A.S. „este o instituţie de specialitate a administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului", astfel cum prevede OUG nr. 23/2004. Totodată, O.U.G nr. 88/1997, modificată, prevede la art. 9 alin. (1) că „veniturile încasate de instituţiile publice implicate, din vânzarea acţiunilor emise societăţile comerciale şi din dividende se varsă la bugetul de stat sau, după caz, la bugetele locale".
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Instanţa de apel a procedat corect atunci când a confirmat soluţia de prima instanţa referitoare la plata cheltuielilor de judecată, reţinând cu prioritate faptul relevant, in măsură să fundamenteze obligaţia stabilită in sarcina acestei părţi, anume faptul că, prin sentinţa de primă instanţă a fost obligată să emită în favoarea reclamanţilor o dispoziţie prin care să acorde acestora despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001.
S-a stabilit, astfel, îndeplinirea condiţiei prescrise de norma procedurală referitoare la „partea care cade în pretenţii...", care in contextul solicitării exprese a cheltuielilor de către partea adversa, justifică, din perspectivă strict procedurală, inserarea obligaţiei in dispozitivul soluţiei pronunţate în primă instanţă.
Susţinerea recurentei-pârâte conform căreia aceasta nu a dat dovadă de rea-credinţă, respectiv că nu a manifestat o comportare neglijentă în apărarea sa, nu poate fi primită, întrucât norma procedurala incidentă - art. 274 C. proc. civ. - nu face nici o distincţie din această perspectivă şi nici nu stabileşte vreo excepţie de la obligaţia de a plăti cheltuielile de judecată faţă de partea care a câştigat procesul, cum corect s-a motivat de către instanţa de apel.
Nu se poate reţine nici faptul că cheltuielile de judecată au fost stabilite în mod arbitrar, cât timp la dosarul cauzei există dovada, chitanţa de plată a onorariului de avocat, cuantumul cheltuielilor de judecată nefiind nicidecum exagerat faţă de natura litigiului şi complexitatea cauzei.
Dreptul de a cere plata cheltuielilor de judecata se naşte pentru partea care a câştigat procesul, ca efect al hotărârii judecătoreşti prin care cealaltă parte a căzut in pretenţii.
Practica judecătoreasca a conturat nu numai ideea ca dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. sunt aplicabile in raport de culpa procesuala a părţii care a pierdut procesul, ci şi cerinţa ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciului real creat părţii care a achitat cheltuielile de judecata, toate aceste elemente conturând instituţia răspunderii civile delictuale pe tărâm procesual civil.
În mod real, pentru a statua asupra cheltuielilor de judecată - onorariul de avocat, trebuie avute în vedere, atât dispoziţiile de drept intern - dispoziţiile art. 132 din Statutul profesiei de avocat, art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., cât şi principiile stabilite de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au impus ideea că onorariul avocatului poate fi încuviinţat de instanţa de judecată, ca şi cheltuială de judecată, dacă este necesar (activitatea desfăşurată de avocat este utilă instanţei de judecată), real şi rezonabil.
Împrejurarea ca recurenta-pârâtă este o instituţie a statului, nu înseamnă, aşa cum de altfel s-a şi reţinut in mod judicios de către instanţa de apel, că aceasta nu ar datora părţii câştigătoare cheltuieli de judecată, întrucât legea nu prevede o astfel de excepţie, ceea ce înseamnă ca A.V.A.S., instituţie cu personalitate juridică, titulară de drepturi şi obligaţii, poate nu numai să stea în judecată ca orice altă persoană juridică, ci şi să suporte plata efectivă a cheltuielilor de judecată.
Este motivul pentru care, şi in recurs, pe acelaşi temei de drept - dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. - dat fiind soluţia pronunţată, recurenta-pârâtă A.V.A.S. Bucureşti va fi obligată la plata sumei de 1000 lei, cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 48 din 9 martie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta A.V.A.S. la plata sumei de 3000 lei către intimaţii N.A., N.D.A. şi N.G.C., reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2175/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 941/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
