ICCJ. Decizia nr. 1043/2011. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1043/2011
Dosar nr. 284/91/2010
Şedinţa publică din 9 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la nr. 284/91/2010, pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din Ministerul Administraţiei şi Internelor a chemat în judecată pe pârâtul I.C. pentru ca prin hotărâre judecătorească şi în baza art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 să se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia deoarece la 15 decembrie 2009 a fost expulzat din această ţară.
Prin sentinţa civilă nr. 94 din 11 februarie 2010, Tribunalul Vrancea a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantă, reţinând în esenţă următoarele:
Din Decretul Prefectului Romei coroborat cu declaraţia pârâtului dată în faţa autorităţilor române la întoarcerea în ţară s-a constatat că pârâtul a fost îndepărtat din Italia deoarece la data de 15 iulie 2008 a fost arestat de carabinierii din Roma Celio pentru rezistenţă, viol şi „lezione a Public Oficial".
Prefectul Romei a dispus interzicerea reintrării în Italia timp de cinci ani, încălcarea interdicţiei putând fi sancţionată cu închisoarea până la un an.
Potrivit art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 se poate dispune restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie „cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acest stat.
A considerat că în speţă nu s-a făcut vreo dovadă că pârâtul a săvârşit vreo faptă care să se încadreze în textul legal invocat.
Că cele consemnate în decretul emis de Prefectul Romei nu sunt fapte concrete care să permită concluzia cerută de lege, de a afecta grav interesele României sau relaţiile bilaterale.
Faptul că pârâtul a fost reţinut o singură dată de către poliţia italiană nu reprezintă o dovadă a săvârşirii unor fapte antisociale care să afecteze relaţiile României cu Italia.
Prin decretul de expulzare nu s-a stabilit că faptele pentru care a fost reţinut pârâtul sunt reale şi că a fost sancţionat pentru acestea.
Pe de altă parte, aplicarea unei alte sancţiuni ar conduce la o dublă sancţionare pentru aceleaşi fapte, ceea ce conform dreptului român este nelegal.
Prin Decizia nr. 116 A din 22 aprilie 2010, Curtea de Apel Galaţi a respins ca nefondat apelul reclamantei, reţinând că în raport de dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, instanţa este obligată să cerceteze compatibilitatea legii interne privind libera circulaţie a persoanelor cu pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Având în vedere ordinea juridică în vigoare la momentul formulării cererii determinată de aderarea României la Uniunea Europeană, necesitatea dreptului la libera circulaţie trebuie analizată prin prisma îndeplinirii normei comunitare în materie, care are prioritate în faţa celei interne.
Astfel, dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea 248/2005 prevede că restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă conform art. 27 din Directiva 2004/30/C.E., restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică.
În alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Şi art. 6 din Tratatul Uniunii Europene statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, limitarea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, aşa cum susţine apelanta.
Limitarea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/C.E., iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară, deoarece dispoziţiile dreptului comunitar au prioritate şi sunt obligatorii pentru judecătorul naţional.
În cauză, aşa cum corect s-a reţinut prin hotărârea atacată, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condiţiile art. 27 din Directivă, nu s-a dovedit pericolul pentru ordinea publică, siguranţa publică sau sănătatea publică.
Intimatul pârât I.C. a fost returnat din Italia în baza Decretului Prefectului Romei, prin care s-a reţinut că datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada şederii s-a aplicat interdicţia de a se mai afla pe teritoriul Italiei.
Or, faţă de art. 27 alin. (2) din directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea dreptului la liberă circulaţie a intimatului pârât, s-ar ajunge la o dublă sancţionare.
Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, a susţinut că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007, în speţă fiind întrunite cerinţele art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, context în care a solicitat admiterea recursului.
În raport de circumstanţele cauzei, astfel cum au fost dezvoltate în cererea introductivă de instanţă, măsura restrictivă solicitată se justifică fiind impusă şi de necesitatea respectării exigenţei legislaţiei Uniunii Europene, care pretinde statelor membre să probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală, perspectivă în raport cu care hotărârea atacată, dată cu încălcarea dispoziţiilor legale menţionate a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Recursul nu este fondat.
Deşi, potrivit art. 38 din Legea nr. 248/2005, returnarea cetăţeanului român dintr-un alt stat apare ca fiind o condiţie suficientă pentru restrângerea dreptului la libera circulaţie a respectivului cetăţean, o asemenea interpretare şi aplicare a normei interne ar contraveni Directivei 2004/38/CE, care prevede că o asemenea măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1)].
Or, în speţă, chiar dacă instanţa nu poate cenzura măsura returnării pârâtului, luată în baza unei decizii a Prefecturii din Provincia Roma, nu poate nici să restrângă dreptul acestuia la liberă circulaţie pe viitor, câtă vreme reclamantul nu a dovedit prin ce ar ameninţa conduita părţii una dintre valorile mai sus menţionate.
Dobândind statutul de ţară membră a Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.
Dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităţilor europene, precum şi prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European şi a Consiliului.
Din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, alin. (2) din acest articol vizează dreptul oricărei persoane de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa, acest drept putând cunoaşte anumite limitări în cazurile şi condiţiile prevăzute de paragrafele 3 şi 4, şi anume limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate verificată prin prisma raportului de proporţionalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării dreptului şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.
În plus, pe lângă cerinţa ca măsura dispusă să aibă o bază legală în dreptul intern, trebuie să se examineze şi calităţile legii în cauză, şi anume să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în privinţa efectelor sale.
Cele două condiţii sunt îndeplinite, legea fiind publicată în Monitorul Oficial şi prezentând suficiente garanţii împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce (este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se aplică această măsură şi sunt indicate categoriile de persoane cărora li se aplică măsura respectivă).
Cu toate acestea, nu se respectă criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o societate democratică. In speţă, măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie al pârâtului pe o perioadă de cel mult trei ani este disproporţionată faţă de scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie.
Cum reclamantul nu a făcut dovada că pârâtul s-ar afla întruna din acele situaţii ce ar impune restricţionarea dreptului la libera circulaţie în spaţiul Uniunii Europene, se va reţine că instanţele de fond şi apel au făcut o corectă aplicare a principiilor de interpretare stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.
Instanţele au apreciat corect că nu s-a făcut dovada că intimatul reprezintă o ameninţare reală şi suficient de gravă la adresa ordinii publice.
În concluzie, întrucât reclamantul nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea şi proporţionalitatea măsurii solicitate faţă de scopul urmărit, recursul declarat de acesta este nefondat şi, în baza art. 312 alin. (1) teza a II - a C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia pentru evidenţa persoanelor şi administrarea bazelor de date din Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 116A din 22 aprilie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1042/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 1038/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
