ICCJ. Decizia nr. 1172/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1172/2011
Dosar nr. 10679/3/200.
Şedinţa publică din 11 februarie 2011
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22 aprilie 2002 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, reclamantele S.N. (decedată pe parcursul soluţionării cauzei şi a cărei calitate procesuală a fost preluată de reclamanta G.E.) şi G.E. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, P.E., R.G., R.D. şi D.E. şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 638/112 din 08 mai 1997, nr. 557/112 din 14 mai 1997 şi nr. 1522/112 din 25 septembrie 1997 şi să-i oblige pe pârâţi să predea reclamantelor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
Pârâţii R.G. şi R.D. au formulat cerere reconvenţională prin care au solicitat obligarea reclamanţilor la plata contravalorii îmbunătăţirilor efectuate de pârâţi la imobil.
Totodată, pârâţii au formulat cerere de chemare în garanţie a SC R.V. SA în solidar cu Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând restituirea valorii de circulaţie a garsonierei, şi, în subsidiar, preţul reactualizat în funcţie de rata inflaţiei şi de dobânda legală.
Prin sentinţa civilă nr. 281/2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins acţiunea formulată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta G.E., iar prin Decizia civilă nr. 2091/2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis apelul declarat şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea, a constatat nulitatea celor trei contracte de vânzare-cumpărare şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâţii R.D., R.G. şi Municipiul Bucureşti. Recursurile au fost admise prin Decizia civilă nr. 196/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin care a fost casată Decizia civilă nr. 2091/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta G.E., a fost desfiinţată sentinţa nr. 281/2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
În motivarea deciziei, instanţa de recurs a arătat că, în raport de decesul numitei P.E., instanţa avea obligaţia să pună în discuţia părţilor fie suspendarea judecării litigiului până la data introducerii în cauză a moştenitorilor, fie indicarea acestora şi introducerea lor în cauză.
Rejudecând cauza, tribunalul a dispus introducerea în cauză a numitei I.M.L. în calitate de moştenitoare a defunctei P.E., iar această pârâtă a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, arătând că nu are calitatea de moştenitoare a defunctei P.E.
La data de 20 decembrie 2007, pârâţii R. şi-au precizat cererea de chemare în garanţie formulată în cadrul primului ciclu procesual, în sensul că au solicitat valoarea reactualizată a preţului plătit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare. Totodată, au arătat că renunţă la judecată cu privire la daunele interese constând în sporul de valoare adus imobilului între momentul achiziţionării şi cel al evingerii şi cu privire la obligarea chemaţilor în garanţie la restituirea cheltuielilor necesare şi utile efectuate.
Prin încheierea de la termenul de judecată din data de 22 mai 2008, tribunalul a constatat că pe parcursul desfăşurării procesului, a intervenit contractul de vânzare-cumpărare nr. 391/2006, încheiat între reclamantă şi numitul P.S.A.I., prin care s-a transmis acestuia întregul imobil în care se află apartamentele revendicate, astfel încât instanţa a constatat că a operat o transmisiune a calităţii procesuale active de la reclamantă către P.S.A.I., care a dobândit în cauză calitatea de reclamant.
Prin sentinţa civilă nr. 1480 din 02 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei I.M.L.; a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta I.M.L. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul P.S.A.I. împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primar General, R.G., R.D., D.E. şi chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primar General şi SC R.V. SA; a obligat pârâta D.E. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1; a obligat pârâţii R.G. şi R.D. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1; a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 557/112/1997 şi nr. 1522/112/1997, ca neîntemeiat; a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţii R.G. şi R.D., ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în garanţie precizată formulată de pârâţii R.G. şi R.D.; a obligat chematul în garanţie Municipiul Bucureşti să restituie pârâţilor R.G. şi R.D. preţul actualizat al sumei de 6.711.012 lei prin aplicarea indicelui anual de inflaţie calculat potrivit art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007; a obligat chematul în garanţie SC R.V. SA să restituie pârâţilor comisionul de 1% din preţul de vânzare al apartamentului de 67.110 lei, actualizat cu indicele de inflaţie; a luat act că părţile nu solicită cheltuieli de judecată.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei I.M.L., tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 8949/2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a dispus anularea testamentului autentificat sub nr. 1264 din 03 martie 1997 prin care defuncta P.E. îi lăsa pârâtei I.(S.)M.L. apartamentul situat la parterul imobilului din Bucureşti, ce face obiectul cauzei de faţă.
În consecinţă, atâta timp cât a fost anulat testamentul prin care pârâta a fost instituită ca moştenitoare a defunctei P.E., aceasta nu îşi mai justifică în cauză calitatea de succesoare a defunctei P.E. şi deci, nu mai poate avea calitate procesuală pasivă.
Tribunalul a reţinut că sentinţa civilă nr. 509/2001 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti prin care s-a stabilit calitatea pârâtei de moştenitoare a defunctei P.E. nu are relevanţă deoarece, la pronunţarea ei, instanţa a avut în vedere chiar testamentul autentificat, declarat ulterior nul printr-o altă hotărâre judecătorească.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a apreciat că acţiunea reclamantului prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare este nefondată pentru următoarele considerente:
Apartamentele care formează obiectul contractelor a căror anulare s-a solicitat, au fost cumpărate după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, cu respectarea condiţiilor impuse de art. 9 din acelaşi act normativ.
Din analiza actelor aflate la dosarul cauzei, instanţa a reţinut că pârâţii nu au primit nici un fel de notificări directe sau efectuate prin executorul judecătoresc prin care să li se aducă la cunoştinţa intenţia reclamanţilor de a-şi redobândi proprietatea, aşa încât, în temeiul prezumţiei prevăzute de art. 1169 alin. (2) C. civ., aceştia au fost cumpărători de bună-credinţă ai apartamentelor în litigiu.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind revendicarea, tribunalul a reţinut că, prin Decizia civilă nr. 751/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantele S.M. şi G.E. împotriva sentinţei civile nr. 751 din 19 iunie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a fost schimbată în tot sentinţa în sensul că a fost obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti să lase reclamantelor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1, iar această hotărâre a devenit irevocabilă prin respingerea, ca nefondat, a recursului, prin Decizia civilă nr. 5006/2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 557/112/1997, SC R.V. SA în calitate de vânzătoare, a vândut pârâţilor R.G. şi R.D. locuinţa situată în Bucureşti, sector 1, în suprafaţă utilă de 26,24 mp şi teren de sub construcţie în suprafaţă de 12,51 mp, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1522/112/1997, SC R.V. SA în calitate de vânzătoare, a vândut pârâtei D.E. locuinţa situată în Bucureşti, sector 1, în suprafaţă utilă de 22,48 mp şi teren de sub construcţie în suprafaţă de 17,92 mp, în temeiul Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată, instanţa a procedat la compararea titlurilor opuse de părţi şi a apreciat că titlul de proprietate al reclamantului este preferabil celui deţinut de pârâţi.
S-a mai reţinut că Decizia nr. 33 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, trebuie avută în vedere doar dacă nu sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, caz în care Convenţia are prioritate şi s-a avut în vedere practica Curţii Europene a Drepturilor Omului care a stabilit în mai multe decizii că Statul Român trebuie să restituie foştilor proprietari apartamentele înstrăinate chiriaşilor în baza Legii nr. 112/1995 sau, în caz de nerestituire, să plătească o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material produs.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de pârâţii R., s-a reţinut că aceasta este neîntemeiată întrucât nu s-au dovedit eventualele îmbunătăţiri efectuate de pârâţi la imobil.
În consecinţă, în raport de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în garanţie precizată formulată de pârâţii R.G. şi R.D. şi a obligat chematul în garanţie Municipiul Bucureşti să restituie pârâţilor R.G. şi R.D. preţul actualizat al sumei de 6.711.012 lei prin aplicarea indicelui anual de inflaţie calculat potrivit art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007.
De asemenea, faţă de dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, a obligat chematul în garanţie SC R.V. SA să restituie pârâţilor comisionul de 1% din preţul de vânzare al apartamentului de 67.110 lei, actualizat cu indicele de inflaţie.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamantul P.A.S.I., pârâţii R.G. şi R.D. şi pârâtul-chemat în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Prin Decizia civilă nr. 141 A din 24 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei I.M.L.; a respins apelul formulat de apelanţii-pârâţi R.D. şi R.G.; a admis apelurile formulate de apelantul-reclamant P.A.S. şi de pârâtul-chemat în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General; a desfiinţat în parte sentinţa apelată în ceea ce priveşte capetele de acţiune având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de defuncta P.E. şi revendicarea apartamentului cumpărat de acesta în baza Legii 112/1995 şi în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii R. în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis capătul de acţiune având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 557/112 din 14 mai 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi pârâţii R.D. şi G. şi a constatat nulitatea acestui contract de vânzare-cumpărare; a respins cererea de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins, ca rămasă fără obiect, acţiunea faţă de D.E. ; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
I.M.L. are calitatea de moştenitoare a defunctei P.E., deoarece prin sentinţa civilă nr. 509 din 16 ianuarie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti s-a constatat că aceasta este legatară cu titlu particular a defunctei cu privire la imobilul în litigiu.
Nu pot fi primite susţinerile referitoare la caducitatea acestei hotărâri judecătoreşti, în situaţia în care, contrar celor reţinute de prima instanţă, sentinţa civilă nr. 8949/2006 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, ce a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a testamentului, nu este definitivă şi irevocabilă. Prin urmare, până la soluţionarea irevocabilă a litigiului privind constarea nulităţii testamentului, puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 509/2001 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, îi conferă numitei I.M.L., în calitate de moştenitoare a defunctei, calitatea de pârâtă în prezentul litigiu.
Instanţa de apel a constatat că reclamantele şi-au manifestat intenţia de a redobândi proprietatea imobilului în litigiu prin formularea unei cereri către Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 înregistrată sub nr. 422 din 09 mai 1996 şi prin promovarea unei acţiuni în revendicare în contradictoriu cu Statul Român prin Primăria Municipiului Bucureşti.
Cu minime diligenţe, apelanţii-pârâţi ar fi putut afla despre existenţa acestei cereri adresate tocmai Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, însă au contractat pe riscul lor cu privire la un imobil a cărei preluare de către stat era discutabilă sub aspectul valabilităţii, ignorând prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995, care permiteau vânzarea către chiriaşi doar a imobilelor preluate cu titlu.
Cu privire la cererea privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1522/112/1997 încheiat de pârâta D.E. , în raport de faptul că, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 391 din 20 decembrie 2006, apelantul-reclamant a dobândit şi dreptul de proprietate asupra apartamentului pe care intimata-pârâtă îl cumpărase în temeiul Legii nr. 112/1995, Curtea a constatat că acesta capăt de cerere a rămas fără obiect.
S-a mai reţinut că Legea 10/2001 prevede o procedură administrativă, obligatorie şi prealabilă sesizării instanţei de judecată doar pentru imobilele aflate în administrarea statului sau a altor persoane juridice, nu şi în cazul locuinţelor aflate în proprietatea altor persoane, inclusiv a chiriaşilor cumpărători.
Or, în cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, apartamentul în litigiu nu mai era în proprietatea statului sau a unei unităţi deţinătoare, caz în care acţiunea în revendicare este pe deplin admisibilă, de vreme ce reclamanţii nu putea uza de procedura prealabilă a notificării pentru restituirea acestui apartament.
S-a apreciat totodată că, faţă de dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, nu este întemeiată critica vizând scutirea reclamantului de la plata taxei judiciare de timbru şi că toate celelalte susţineri formulate de apelanţii-pârâţi cu privire la modalitatea de soluţionare a acţiunii în revendicare prin comparare de titluri şi la preferabilitatea titlului lor rămân fără obiect în raport de constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, deoarece, în această situaţie, apelanţii-pârâţi nu mai deţin un titlu cu privire la imobilul în litigiu.
Curtea de Apel a constatat că apelul formulat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General este întemeiat întrucât Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu în raport de dispoziţiile art. 50 din Legea 10/2001.
Împotriva acestei decizii în termen legal au declarat şi motivat recurs pârâta I.M.L. şi pârâţii R.D. şi R.G.
1. Prin motivele de recurs, pârâta I.M.L. formulează următoarele critici de nelegalitate:
a. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. deoarece, în raport de soluţia pronunţată sub aspectul calităţii procesuale pasive a pârâtei I.M.L., trebuia să dispună desfiinţarea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă pentru soluţionarea pe fond a cererilor promovate în contradictoriu cu această pârâtă, respectiv acţiunea în revendicare prin comparare de titluri şi cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/2995 de autoarea sa, P.E. [art. 304 pct. 5 C. proc. civ.].
b. Reclamantul nu are calitate procesuală activă deoarece în persoana sa nu a operat o transmisiune a calităţii procesuale active.
Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 391 din 20 decembrie 2006 a fost încheiat înainte de data pronunţării deciziei nr. 196 din 01 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizie prin care s-a dispus casarea in totalitate a deciziei civile nr. 2091 din 28 octombrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă. Or, reclamantului i-a fost înstrăinat dreptul de proprietate asupra apartamentelor în litigiu în baza acestei decizii, care, fiind casată în întregime, nu mai poate produce nici un efect.
c. Instanţa de apel era obligată să verifice modalitatea în care prima instanţă a aplicat legea la momentul pronunţării hotărârii apelate, or, la acel moment, sentinţa prin care s-a anulat testamentul nu fusese încă desfiinţată în căile de atac. Curtea de apel ar fi trebuit să până în discuţia părţilor o eventuală suspendare în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. Neprocedând astfel, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Pârâţii R.D. şi R.G. critică Decizia instanţei de apel pentru următoarele considerente întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
a. În mod greşit, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1898, art. 1899 şi art. 1203 C. civ., instanţa de apel a apreciat că se impune constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de recurenţi în temeiul Legii nr. 112/1995. Pe de o parte, cererea nr. 422/1996 nu a fost adresată Comisiei de Aplicare a Legii nr. 112/1995, ci Primăriei sectorului 1 Bucureşti, instituţie care nu avea nici o atribuţie în aplicarea interdicţiilor de vânzare instituite prin Legea nr. 112/1995, iar pe de altă parte, o astfel de cerere, chiar dacă ar fi fost depusă la organul competent nu era susceptibilă a produce efecte, deoarece Legea nr. 112/995 nu permitea restituirea în natură a apartamentelor care nu erau libere. Mai mult, pârâţii nu au primit nici un fel de notificări directe sau prin executorul judecătoresc prin care să li se aducă la cunoştinţă intenţia reclamantelor de a revendica imobilul, iar prima acţiune în revendicare a fost promovată în anul 1999.
Se invocă eroarea comună şi se face trimitere la decizii ale Înaltei Curţi în această materie.
b. În mod greşit instanţa a admis apelul formulat de Municipiul Bucureşti şi a respins cererea de chemare în garanţie ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă deoarece norma de drept substanţial aplicabilă era cea de la data începerii litigiului, iar nu dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 intrate în vigoare pe parcursul derulării procesului.
c. În mod greşit instanţa nu a analizat toate celelalte motive de apel formulate, omiţând să se pronunţe asupra criticilor formulate cu privire la satisfacerea taxei de timbru de către reclamant.
La termenul de judecată din data de 28 ianuarie 2011, recurenţii au solicitat suspendarea cauzei până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 9581/299/2006 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti ce are ca obiect anularea testamentului prin care pârâta I.M.L. a fost instituită legatară universală a autoarei sale, P.E.
Faţă de soluţia justificată prin considerentele următoare de casare a deciziei recurate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare sub aspectele menţionate, Înalta Curte va respinge această cerere, urmând ca instanţa de trimitere, cu ocazia rejudecării pricinii, să aprecieze, în funcţie de stadiul soluţionării dosarului menţionat şi de dispoziţiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., dacă suspendarea judecăţii în acest temei se impune în cauză.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
1.Recursul declarat de pârâta I.M.L. este fondat sub următoarele aspecte:
a. Potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., „în cazul în care constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului (...), instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe."
În cauză, Curtea de Apel a constatat că prima instanţă a soluţionat greşit excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei I.M.L. şi, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a dispus desfiinţarea hotărârii apelate, apreciind că, prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, tribunalul nu a mai intrat în cercetarea fondului pretenţiilor formulate de reclamant în contradictoriu cu această parte.
Însă, în aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ.., urmare a desfiinţării hotărârii apelate, instanţa de apel trebuia să dispună trimiterea spre rejudecare a cauzei primei instanţe pentru a analiza pretenţiile reclamantului formulate în contradictoriu cu pârâta I.M.L.
Neprocedând în acest fel, curtea de apel a încălcat prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi a produs recurentei o vătămare procesuală deoarece, prin omisiunea de a dispune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, raportul juridic supus judecăţii în contradictoriu cu pârâta I.M.L. a rămas nesoluţionat.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta I.M.L., şi în baza art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ.., va casa în parte Decizia, în sensul că va dispune şi trimiterea spre rejudecare la acelaşi tribunal a capetelor de cerere cu privire la care s-a sentinţa a fost desfiinţată.
b.c. Întrucât aspectele legate de calitatea procesuală activă a reclamantului, respectiv de calitatea procesuală pasivă a pârâtei I.M.L. vizează verificări de fapt, ele vor fi analizate de instanţa de rejudecare învestită, urmare a trimiterii spre rejudecare a capetelor de cerere cu privire la care s-a desfiinţat sentinţa şi urmează a fi soluţionate în funcţie de probele ce se vor administra în susţinerea lor.
2. Recursul declarat de pârâţii R.D. şi R.G. nu este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 1898 C. civ. buna-credinţă este credinţa achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.
Aşa cum rezultă din cuprinsul prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, dispoziţiile acestui act normativ sunt aplicabile numai imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu. Aceste imobile puteau fi cumpărate de chiriaşi în condiţiile art. 9 din Lege, dacă nu erau restituite în natură foştilor proprietari.
Prin urmare, dacă dobânditorul ştia, ori cu minime diligenţe putea să ştie că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, el este de rea-credinţă neputând invoca buna sa credinţă la achiziţionarea apartamentului.
În cauză, aşa cum rezultă din cuprinsul adresei nr. 709/1999, reclamantele au formulat o cerere înregistrată la Comisia de Aplicare a Legii 112/1995 sub nr. 422 din 09 mai 1996 prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Cu minime diligenţe, recurenţii ar fi putut afla despre existenţa acestei cererii prin care, solicitând restituirea în natură a imobilului, reclamantele contestau legalitatea preluării bunului de către stat. În lipsa unor astfel de diligenţe, recurenţii nu pot invoca eroarea lor invincibilă asupra valabilităţii titlului prin care statul a preluat imobilul în litigiu.
Cumpărând în aceste condiţii apartamentul în litigiu, recurenţii nu pot fi apreciaţi ca fiind cumpărători de bună credinţă ai imobilului în temeiul Legii 112/1995 şi nu pot înlătura în acest fel efectele nulităţii ca sancţiune ce afectează valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 557/112/1997.
b. Nici această critică nu este fondată. Dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 cuprind o normă de procedură, de imediată aplicare, astfel încât, în mod corect au fost avute în vedere de instanţa de apel în soluţionarea căii de atac cu care a fost învestită.
c. Aşa cum rezultă din cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel a răspuns criticilor formulate cu privire la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 146/1997, arătând că, în temeiul art. 15 lit. r) din acest act normativ, cererea reclamantelor este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
Pe de altă parte, în mod corect, faţă de soluţia pronunţată, de anulare a contractul de vânzare-cumpărare nr. 557/112/1997, invocat de pârâţii ca fiind titlul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu, curtea de apel nu a mai analizat criticile formulate cu privire la aplicarea criteriilor de preferabilitate în compararea titlurilor de proprietate ce se opun în cadrul unei acţiuni în revendicare. Câtă vreme a constatat nulitatea unuia dintre titlurile ce se opuneau, aplicarea respectivelor criterii care presupun existenţa a două titluri valabile de proprietate asupra aceluiaşi bun, nu se mai justifica.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii R.D. şi R.G.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de suspendare a judecării recursului formulată de recurenţii pârâţi I.M.L., R.D. şi R.G.
Admite recursul declarat de pârâta I.M.L. împotriva deciziei nr. 141 A din 24 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează în parte Decizia, în sensul că:
Dispune şi trimiterea spre rejudecare la acelaşi tribunal a capetelor de cerere cu privire la care s-a desfiinţat sentinţa.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii R.D. şi R.G. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1180/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1131/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
