ICCJ. Decizia nr. 1100/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1100/2011
Dosar nr. 7487/62/2009
Şedinţa publică din 10 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 322/2009, Tribunalul Braşov a respins acţiunea reclamantului B.N., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care a solicitat să se constate caracterul politic al condamnării pronunţate prin sentinţa penală nr. 107 din 31 ianuarie 1980 a Tribunalului Militar Cluj, prin care a fost condamnat la pedeapsa de doi ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare, care a fost executată prin muncă corecţională timp de un an şi cinci luni, şi obligarea pârâtului la plata sumei de 45.000 Euro despăgubiri morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Braşov a reţinut, în esenţă, că prin sentinţa penală nr. 107 din 31 ianuarie 1980 a Tribunalului Militar de Mare Unitate Cluj, pronunţată în dos. nr. 104/1980, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare, urmând ca executarea pedepsei să se efectueze prin muncă fără privare de libertate la întreprinderea E.C.P. Săcele, iar, pe durata prevăzută de art. 71 C. pen., acesta să fie lipsit de drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
Sentinţa a rămas definitivă prin nerecurare, după cum rezultă din menţiunile făcute pe aceasta, iar în baza acestei sentinţe a fost emis mandatul de executare a pedepsei nr. 109 din 12 februarie 1980.
Potrivit declaraţiilor martorilor M.V. şi U.D., audiaţi la cererea reclamantului, acesta a refuzat încorporarea din motive de conştiinţă, fiind adept al cultului religios „Martorii lui Iehova", iar pe perioada executării pedepsei şi ulterior acesteia, a fost convocat periodic la Securitate, pentru a i se verifica situaţia.
Martorii au mai arătat că, ulterior executării pedepsei, reclamantul a schimbat mai multe locuri de muncă, prestând activităţi brute, respectiv muncă necalificată pe şantiere, deoarece acolo verificările erau mai puţin stricte cu privire la persoanele angajate; că reclamantul, absolvent al unei şcoli profesionale, nu a reuşit să termine liceul, întrucât nu era membru P.C.R. sau U.T.C.; că reclamantul a avut dificultăţi în găsirea unui loc de muncă stabil datorită condamnării care i se aplicase, şi că toţi membrii acestui cult religios erau convocaţi la Securitate, dar în special cei care fuseseră condamnaţi penal.
Articolul 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, invocat de reclamant ca temei al cererii sale, prevede că, pe lângă ipotezele prevăzute la alin. (1) şi (2), constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică; susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta; acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist; respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Spre deosebire de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod expres şi limitativ, prin enumerare, care anume infracţiuni, pentru care s-a dispus condamnarea persoanelor sunt considerare a fi condamnări de natură politică, alin. (3), din acelaşi text de lege, invocat de reclamant, cuprinde o reglementare printr-o normă de trimitere, care face referire la anumite scopuri urmărite prin săvârşirea infracţiunilor respective, şi care sunt cele prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Din analiza acestei reglementări rezultă că legiuitorul a adoptat criteriul subiectiv pentru a delimita infracţiunile politice de cele de drept comun, distincţia fiind făcută în raport cu elementele laturii subiective, respectiv mobilul şi scopul făptuitorului la momentul săvârşirii faptei, în sensul că, prin mobilul sau împrejurările săvârşirii, o infracţiune, aparent de drept comun capătă caracter politic.
Din interpretarea logică şi gramaticală a textului art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 rezultă că forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine în mod evident activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist sau de contestare a legitimităţii puterii politice din acea perioadă.
Infracţiunea de neprezentare la încorporare era reglementată în Titlul X al Codului penal - Infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării, iar obiectul juridic al infracţiunilor reglementate în acest capitol era relaţiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării.
În raport cu cele arătate, s-a concluzionat că nu se poate aprecia că scopul represiv şi sancţionator al acestei reglementări a fost strict determinat de orânduirea comunistă şi, mai ales, de raţiuni politice, în condiţiile în care nu numai Statul Român, ci şi alte state, indiferent de forma de organizare şi de ordinea politică, au avut sau au reglementari similare, urmărind protejarea suveranităţii statului, fără ca scopul incriminării unor fapte de această natură să îl constituie protejarea unui anumit regim politic.
Mai mult, obligaţia de apărare a ţării era una de natură constituţională (în aceeaşi măsură ca şi libertatea de conştiinţă, care era de asemenea prevăzută de Constituţia din 1965), fiind prevăzută pentru toţi cetăţenii şi neexistând, aşadar, o discriminare pe criterii religioase, iar, ulterior anului 1990, prezentarea la încorporare a continuat a fi o obligaţie legală pentru cetăţenii români, cu excepţiile prevăzute de lege, dat fiind că prin Legea nr. 46/1996 a fost introdus serviciul militar alternativ pentru cetăţenii care, din motive religioase, refuză să îndeplinească serviciul militar sub arme, conform art. 4 alin. (1) din acest act normativ. Serviciul militar ce a devenit facultativ abia în urma adoptării Legii nr. 446/2006.
A accepta ideea că simpla săvârşire a infracţiunii de neprezentare la încorporare a fost de natură a atrage, prin sine, o condamnare politică, fără ca reclamantul să dovedească faptul că a desfăşurat activităţi de natura celor prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, generează cel puţin două consecinţe care nu pot fi acceptate, respectiv, pe de o parte, ar însemna că toate persoanele care au refuzat să se prezinte la încorporare, indiferent de apartenenţa la un cult religios sau atee şi indiferent de natura motivelor care le-au determinat să săvârşească fapta, să fi săvârşit o infracţiune politică de natură a atrage o condamnare având acest caracter, iar, pe de altă parte, în condiţiile în care serviciul militar a continuat să rămână obligatoriu şi după data de 22 decembrie 1989, iar neprezentarea la încorporare să fie incriminată, ar însemna ca toate persoanele care au refuzat să se prezinte la încorporare după această dată să fi săvârşit infracţiuni de natură politică, ceea ce este în mod evident absurd.
Prin Decizia civilă nr. 20/Ap din 23 februarie 2010, Curtea de Apel Braşov şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins apelul declarat de reclamantul B.N., reţinând, în esenţă, că fapta săvârşită de acesta nu a avut caracter politic, întrucât restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu obligaţia de executare a serviciului militar, nu ţinea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituţional ce viza organizarea acestui serviciu, cadru menţinut şi în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată prin Legea nr. 568/2001 cu modificările şi completările ulterioare".
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, „Constituie infracţiuni săvârşite din motive politice, infracţiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului împotriva dictaturii,cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică; susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta; acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist; respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere sau de origine socială".
Ca atare, legiuitorul actual, în realizarea intenţiei sale, de reparare a nedreptăţilor comise în perioada comunistă, a adoptat criteriul subiectiv în operaţiunea de a delimita infracţiunile politice de infracţiunile de drept comun, distincţia fiind făcută, potrivit acestui criteriu, nu prin raportare la natura valorii sociale vătămate sau periclitate, ci în raport de elementele laturii subiective, respectiv mobilul şi scopul făptuitorului la momentul săvârşirii faptei.
In toate situaţiile menţionate de art. 2 din OUG nr. 214/1999, forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine vădit activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist ori de contestare a legitimităţii puterii politice din acea perioadă.
In perioada ulterioară adoptării Codului penal din anul 1968, faptele persoanelor care, din motive de conştiinţă, refuzau satisfacerea serviciului militar obligatoriu (cel mai frecvent, determinată de apartenenţa la cultul religios „Martorii lui Iehova", care interzicea portul armei şi al uniformei militare), au fost încadrate juridic în dispoziţiile art. 354 C. pen. şi, în mod izolat, în dispoziţiile art .334 C. pen. (infracţiunea de insubordonare), atunci când, deşi încorporată sau recrutată, persoana respectivă refuza executarea unui ordin cu privire la îndatoririle de serviciu.
Aceste fapte erau şi sunt reglementate în Titlul X al Codului penal - "Infracţiuni contra capacităţii ele apărare a ţării", Capitolul I – „Infracţiuni săvârşite de militari" - Secţiunea I -"Infracţiuni contra ordinii si disciplinei militare", respectiv Capitolul 111 -, "Infracţiuni săvârşite de civili", iar obiectul juridic comun al acestor infracţiuni a fost şi este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării, valoare fundamentală care, la rândul său, are mai multe componente cu caracter de valori sociale precum : forţele armate ale ţării privite în existenţa lor fizică, în puterea lor de luptă, ordinea şi disciplina militară: comportarea militarilor pe câmpul de luptă; unitatea morală a populaţiei; atitudinea loială şi devotată faţă de obligaţiile privind apărarea ţării.
Prin urmare, nu se poate considera că scopul represiv şi sancţionator al reglementărilor cuprinse în art. 334 sau art. 354 C. pen., a fost determinat, strict, de orânduirea comunistă şi, mai ales, de raţiuni politice.
Constituţia României adoptată în anul 1965, garanta în cuprinsul art. 30, libertatea conştiinţei şi libertatea exercitării cultului religios, iar, pe de altă parte, art. 40 instituia obligaţia, pentru toţi cetăţenii ţării, de a îndeplini serviciul militar.
Din aceste perspective, s-a apreciat că pronunţarea unor condamnări pentru infracţiunile de insubordonare ori de neprezentare la recrutare sau încorporare nu pot fi înţelese ca încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori ca negări şi nerespectări ale drepturilor civile şi politice, economice, sociale şi culturale, din raţiuni politice, deoarece Constituţia garanta libertatea conştiinţei, dar, în acelaşi timp, prevedea şi obligaţia executării serviciului militar pentru toţi cetăţenii, neexistând, aşadar, o discriminare pe criterii religioase.
De aceea, prin instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar pentru toţi cetăţenii, fără vreo discriminare pe motive religioase, nu se poate considera că a existat o persecuţie politică, câtă vreme legea nu prevedea nicio distincţie pe acest criteriu sau de altă natură, iar îndatorirea de a satisface stagiul militar revenea tuturor cetăţenilor apţi să-l efectueze.
Problema de drept ce stă la baza soluţionării prezentei cauze a fost dezlegată prin Decizia nr. 32/2009, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul recursului în interesul legii, a statuat în sensul că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.N., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată a solicitat instanţei să constate caracterul politic al condamnării penale dispusă prin sentinţa penală nr. 107 din 31 ianuarie 1980 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj şi obligarea Statului român la plata daunelor morale suferite prin condamnare, în temeiul Legii nr. 221/2009, art. 1 alin. (3).
Instanţa de apel a reţinut în motivarea deciziei de respingere a apelului Decizia nr. 32/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, ce viza aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990 şi nu aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit căreia instanţa este ţinută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării.
De asemenea, s-a arătat că instanţele de fond şi apel şi-au fundamentat întreaga motivare pe susţinerile pârâtei din întâmpinare, care califică condamnarea suferită de reclamant ca fiind una de drept comun.
Reclamantul a mai susţinut că a refuzat să se prezinte la încorporare din cauza convingerilor sale religioase, acesta fiind membru al cultului religios „Martorii lui Iehova", că a fost urmărit şi arestat de organele de securitate, întrucât se considera că organizaţia „Martorii lui Iehova" urmărea schimbarea ordinii sociale existente în stat, faptele fiind considerate deosebit de grave; că în calitate de membru al cultului religios „Martorii lui Iehova", apărându-şi principiile şi conştiinţa religioasă, făcea propagandă împotriva orânduirii socialiste, faptă prevăzută şi sancţionată de art. 166 C. pen. în vigoare la acea vreme, iar refuzul de a primi arma datorită convingerilor religioase echivala cu o oponenţă neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar, şi, prin urmare, în aceste împrejurări, condamnările suportate de credincioşi au avut un evident caracter politic.
Mai mult, prin adresa nr. 121951/2009, Comisia pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă a aprobat caracterul politic al condamnărilor penale pentru neprezentarea la încorporare.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen. din anul 1968 şi nu pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 166 C. proc. pen., la care acesta face trimitere prin motivele de recurs, prin sentinţa penală nr. 107 din 31 ianuarie 1980 pronunţată de Tribunalul Militar de Mare Unitate Cluj, iar prin acţiunea promovată acesta a solicitat, în temeiul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al acestei condamnări şi, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, să fie obligat Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 45.000 Euro (echivalent în lei), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Deşi nu arată expres, în principal, recurentul-reclamant critică Decizia recurată pentru nelegalitate, respectiv, ca fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, care fac trimitere la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, susţinând că greşit instanţele de fond şi apel nu au constatat caracterul politic al condamnării sale pentru fapta prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen. din anul 1968.
Această critică este nefondată, întrucât în mod legal au apreciat instanţele de fond şi apel că reclamantul nu a suferit o condamnare cu caracter politic, întrucât scopul infracţiunii pentru care acesta a fost condamnat nu se circumscrie ipotezelor prevăzute în art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, aşa cum au fost redate mai sus.
Dimpotrivă, reclamantul a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni de drept comun, al cărei obiect juridic l-a reprezentat relaţiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării, iar obligaţia de apărare a ţării era una de natură constituţională, fiind prevăzută pentru toţi cetăţenii, indiferent de religie, neexistând astfel o discriminare pe criterii religioase.
Prin urmare, condamnarea reclamantului pentru neprezentarea la încorporare, în baza art. 354 alin. (2) C. pen. din anul 1968, nu ţine strict de regimul dictatorial, comunist, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, de apărare a ţării, iar prin instituirea acestei obligaţii pentru toţi cetăţenii, nu se poate considera că a existat o persecuţie politică, deoarece îndatorirea de a satisface stagiul militar revenea tuturor cetăţenilor apţi să-l efectueze fără vreo discriminare pe motive religioase.
Constatând că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul nu a avut ca scop una din ipotezele prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, legal au reţinut instanţele de fond şi apel, că acesta nu a suferit o condamnare cu caracter politic şi, prin urmare, nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Critica potrivit căreia instanţa de apel greşit a respins apelul reclamantului invocând Decizia nr. 32/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, deoarece aceasta vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990 şi nu a Legii nr. 221/2009, este, de asemenea, nefondată, întrucât instanţa de apel a arătat pentru ce a apreciat că reclamantul nu a suferit o condamnare politică şi, ca argument hotărâtor, a reţinut că prin această decizie s-a stabilit că persoanele condamnate pentru infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice, în aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, act normativ cu caracter reparator ca şi Legea nr. 221/2009.
Mai mult, ambele acte normative vizează acordarea de despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice în regimul comunist, astfel că nu se poate ca, în raport de unul dintre acestea, aceeaşi condamnare să fie considerată ca nefiind de natură politică, iar, în raport de celălalt act normativ, condamnarea să fie considerată ca fiind de natură politică.
Celelalte critici formulate de recurentul-reclamant vizează modul de apreciere a probatoriului administrat în cauză şi nu pot fi încadrate într-unul din motivele de recurs, strict şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., astfel că sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant B.N.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva deciziei nr. 20/Ap din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1130/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1096/2011. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
