ICCJ. Decizia nr. 1179/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1179/2011
Dosar nr. 5129/62/2009
Şedinţa publică din 11 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 320/ D din 11 decembrie 2009 a Tribunalului Braşov, secţia civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul P.Z., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat legal de M.F.P., reprezentat convenţional de D.G.F.P. Braşov, fiind obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 30.000 lei, cu titlu de daune materiale, precum şi suma de 100.000 lei, reprezentând daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţa a reţinut că prin sentinţa penală nr. 45 din 5 iunie 2007, pronunţată de Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, s-a dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen., coroborat cu art. 44 alin. (3) C. pen., achitarea reclamantului din prezenta cauză, P.Z., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 181 C. pen., constatându-se, totodată, că această parte a fost reţinută şi arestată preventiv în perioada 25 noiembrie 2005 - 2 iunie 2006.
Sentinţa penală nr. 45 din 5 iunie 2007, pronunţată de Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, a devenit definitivă, prin respingerea căilor de atac a apelului şi recursului, ce au fost exercitate de către Ministerul Public, conform deciziei penale nr. 171 din 25 octombrie 2007 a Curţii de Apel Braşov şi conform deciziei penale nr. 1403 din 15 aprilie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Din depoziţia martorei O.R.L., ce a fost audiată la cererea reclamantului, a rezultat că, pentru a face faţă cheltuielilor pe care încarcerarea reclamantului le-a impus, membrii familiei acestuia au contractat mai multe împrumuturi, respectiv, fratele părţii menţionate a încheiat un contract de credit bancar, iar părinţii acesteia au împrumutat de la familia martorei sume cuprinse între 700- 1.000 lei.
Sumele de bani astfel procurate au fost folosite, atât pentru a cumpăra reclamantului alimente, întrucât acesta nu a putut consuma mâncarea pe care a primit-o în penitenciar, cât şi pentru a cumpăra diferite produse pentru colegii de celulă ai reclamantului, în scopul de a le câştiga acestora bunăvoinţa.
Martorul audiat a declarat, de asemenea, că, în perioada de timp în care a fost arestat preventiv, reclamantul a fost foarte afectat de procesul penal care s-a urmat împotriva sa, plângea foarte des, spunea că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii ce a fost reţinută în sarcina sa, solicitând membrilor familiei sale să facă tot posibilul pentru a-i dovedi nevinovăţia.
Din depoziţia martorului menţionat, a rezultat şi că, în perioada de timp în care reclamantul a fost încarcerat la Penitenciarul Codlea, acesta fost bătut de colegii săi de celulă şi forţat de aceştia să îndeplinească pentru ei activităţi umilitoare, precum şi faptul că, procesul penal ce s-a urmat faţă de acesta a determinat şi intentarea de către părinţii săi a unei acţiuni de divorţ, ce a fost finalizată prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de desfacere a căsătoriei părinţilor acestuia .
Cu ocazia audierii sale, martora a mai declarat că, după ce a fost liberat, reclamantul şi-a modificat comportamentul, devenind foarte retras, refuză să iasă cu prietenii şi este tot timpul trist. Această schimbare intervenită în comportamentul părţii menţionate a fost determinată şi de atitudinea pe care unii membrii ai comunităţii în care acesta locuieşte au avut-o faţă de el, după finalizarea procesului proces, adresându-i-se acestuia cu apelativul de," puşcăriaş".
Din depoziţia martorei O.R.L. a rezultat că, după ce a fost finalizat procesul penal, reclamantul a contractat un împrumut bancar, cu scopul de a restitui membrilor familiei sale sumele de bani pe care aceştia le-au cheltuit pentru el în cadrul acelui proces. Martora a declarat, sub acest aspect că, la cererea reclamantului, care din cauza programului pe care îl are la locul de muncă nu a putut să meargă să achite unităţii bancare cu care a încheiat contractul de împrumut ratele scadente, a achitat, în numele acestui, şi cu banii primiţi de la reclamant, aceste sume de bani, în diferite rânduri.
Din depoziţia martorului P.I., ce a fost, de asemenea, audiat la cererea reclamantului, s-a reţinut că, în intervalul de timp în care partea menţionată a fost încarcerată în Penitenciarul Codlea, ca urmare a arestării sale preventive în cadrul procesului penal, acesta a fost agresată de către colegii de celulă şi a fost supusă de către aceştia la efectuarea unor activităţi umilitoare.
De asemenea, procesul penal ce s-a urmat, cu privire la reclamant, a fost de natură să îi producă acestuia grave suferinţe de ordin psihic. În acest sens, martorul a declarat, cu ocazia audierii sale că acesta plângea foarte des, îi era teamă că nu va fi în măsură să îşi dovedească nevinovăţia şi s-a izolat, refuzând să mai aibă contacte cu prietenii, chiar şi după ce procesul penal a fost finalizat cu achitarea sa. Această atitudine a fost adoptată de reclamant şi din cauza poziţiei pe care unii membrii ai comunităţii în care acesta locuieşte, precum şi o parte din colegii de serviciu ai acestuia au adoptat-o faţă de el, acuzându-l că a săvârşit o infracţiune, numindu-l „puşcăriaş" şi refuzând să aibă vreo legătură cu el.
Martorul a declarat, cu ocazia audierii sale că, procesul penal ce s-a urmat faţă de reclamant a influenţat în mod negativ şi viaţa de familie a părinţilor săi, care, în perioada celor 6 luni de zile în care acesta a fost arestat preventiv, au divorţat, întrucât, relaţiile dintre ei deveniseră foarte tensionate, acuzându-se reciproc de ceea ce i s-a întâmplat reclamantului.
Din declaraţia martorului a rezultat că, pentru a putea face faţă cheltuielilor pe care procesul penal le-a ocazionat, membrii familiei reclamantului au avansat diferite sume de bani. Astfel, părinţii acestuia au vândut tot ce aveau în gospodărie, respectiv, animale şi utilaje agricole, obţinând astfel o sumă cuprinsă între 7.000 şi 8.000 lei, ce a fost folosită în totalitate pentru a cumpăra alimente şi alte produse pentru partea menţionată şi pentru colegii de celulă ai acestuia. Cumpărarea pentru colegii de celulă ai reclamantului de diferite produse s-a realizat la cererea acestuia în ideea de a câştiga bunăvoinţa lor şi a fi lăsat în pace de către aceştia.
Întrucât, sumele de bani pe care părinţii reclamantului le-au obţinut din vânzarea animalelor şi a utilajelor din gospodărie, nu au fost suficiente pentru a acoperi costurile procesului penal, aceştia au luat, cu titlu de împrumut, de la diferite persoane, sume cuprinse între 3.000 şi 4.000 lei, iar el, în calitate de frate al reclamantului, în acelaşi scop, a contractat de la C.E.C un împrumut în cuantum de 3.500 lei.
După finalizarea procesului, reclamantul a contractat un împrumut bancar, în franci elveţieni, în cuantum de 10.000 lei, pentru a restituii membrilor familiei sale o parte din sumele de bani pe care aceştia le-au cheltuit în cadrul procesului penal ce s-a urmat faţă de el.
Şi martorul P.I. a declarat, cu ocazia audierii sale, că reclamantul, în cazurile în care nu a putut să se prezinte personal la unitatea bancară pentru a achita ratele din împrumutul pe care l-a contractat, a mandatat pe mama sa şi pe numita O.R. să se prezinte la bancă şi să achite, cu banii săi, ratele din contractul de împrumut.
La dosarul cauzei au fost depuse contractele de împrumut bancar, pe care le-au perfectat reclamantul şi fratele acestui, P.I., precum şi documentele fiscale, care atestă modalitatea de rambursare a acestor împrumuturi, semnificative în acest sens fiind înscrisurile aflate la dosar.
Faţă de cele arătate, tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile instituite de dispoziţiile legale prevăzute de art. 504-506 C. proc. pen., aceasta faţă de soluţia de achitare, ce a fost pronunţată faţă de partea menţionată în cadrul procesului penal.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral reclamat, tribunalul a reţinut că o cuantificare exactă a acestuia nu poate fi realizată şi, ţinând seama de criteriile instituite de art. 505 C. proc. pen., a constatat că, măsurile preventive, ce au fost luate faţă de reclamant în cursul procesului penal, precum şi procesul penal ce s-a urmat faţă de acesta au fost de natură să lezeze valori morale esenţiale ale părţii menţionate, fiind afectată situaţia profesională, socială şi familială.
Având în vedere criteriile de individualizare a prejudiciului mai sus indicate, precum şi faptul că şi în această materie operează pe deplin principiul reparaţiei integrale, care guvernează răspunderea civilă delictuală, tribunalul a apreciat că suma de 100.000 lei este îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral încercat de reclamant.
În ceea ce priveşte daunele materiale solicitate de reclamant, tribunalul a reţinut că, în raport de materialul probator ce a fost administrat în cauză, sunt pe deplin justificate pretenţiile formulate în cauză, sub acest aspect. Astfel, atât din depoziţiile martorilor, cât şi din înscrisurile ce au fost administrate ca probe, reiese că, cheltuielile ce au fost ocazionate reclamantului şi membrilor familiei sale de procesul penal, se ridică la suma de bani pe care partea menţionată a solicitat-o cu titlu de daune materiale, astfel că, a admis în totalitate aceste pretenţii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Braşov şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov.
Apelul Statului Român a vizat faptul că instanţa de fond nu a ţinut cont de apărările formulate de această parte, şi anume că nu sunt îndeplinite condiţiile legale de acordare a despăgubirilor solicitate, că au fost acordate despăgubiri fără nici un fel de fundamentare, în mod arbitrar, în baza unor depoziţii de martori care au prezentat o doză exagerată de subiectivism, iar dovezile administrate în cauză sunt insuficiente pentru a justifica sumele acordate de către instanţa de judecată. Mai mult, nu s-a făcut nici un fel de dovadă că măsurile restrictive de libertate la care a fost supus reclamantul cu ocazia soluţionării dosarului penal au fost dispuse în contra dispoziţiilor legale, fără ca vreo instanţă de judecată să se pronunţe în acest sens.
S-a mai arătat că, acţiunea formulată de reclamant este inadmisibilă, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. şi trebuiau îndeplinite cumulativ condiţiile privitoare la existenţa unui prejudiciu cert în cazul persoanelor condamnate definitiv şi existenta unei hotărâri de achitare survenită ulterior, ca urmare a rejudecării cauzei. Cererea reclamantului nu se încadrează în temeiul de drept invocat şi nu sunt îndeplinite condiţiile expres prevăzute de lege şi ca atare acţiunea este inadmisibilă.
Măsura reţinerii şi arestării preventive a fost dispuse în deplină legalitate în condiţiile art. 143 şi următoarele C. proc. pen., astfel încât aceasta se încadrează în excepţiile cuprinse la art. 5 C.E.D.O.
Legalitatea măsurii arestării se apreciază faţă de probele existente la acel moment în dosarul de urmărire penală şi actele procesuale efectuate în dosar prin raportare la prevederile din Codul de procedură penală, care reglementează condiţiile de fond şi formă ale măsurilor privative de libertate şi la dispoziţiile C.E.D.O.
Criticile din apel au mai vizat şi cuantumul pretenţiilor, care a fost stabilit fără a se ţine seama de felul în care au fost lezate anumite valori morale în plan socioprofesional, afectiv, în domeniul relaţiilor de familie, sănătate, viaţă privată, de gradul de perceperea în persoana arestatului a consecinţelor produse de arestare.
Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Ministerul Public, a vizat faptul că nici în încheierea de şedinţă prin care s-a dispus asupra stării de libertate a reclamantului, inculpat la acel moment procesual şi nici prin hotărârea definitivă de achitare, nu se face nici o referire la caracterul legal sau nu al privării şi ulterior al restrângerii de libertate.
Temeiul juridic invocat de reclamant în susţinerea cererii de chemare în judecată, trebuie să expliciteze caracterul nelegal al măsurii privative sau restrictive de libertate, aspect ce nu poate fi invocat în cauză.
S-a mai arătat că măsura arestării preventive s-a dispus prin încheierea de şedinţă a T.M.F. Braşov, din data de 26 noiembrie 2005, legalitatea şi temeinicia acestei măsuri fiind verificată la data de 23 decembrie 2005, ulterior prin încheierile de şedinţă din 13 februarie 2006, 30 aprilie 2006, 30 mai 2006 şi 1 iunie 2006, această măsură a fost menţinută, considerându-se că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii subzistă.
În concluzie, s-a mai arătat că este de necontestat faptul că reclamantul a suferit prejudicii de ordin moral, însă atâta timp cât nu s-a stabilit caracterul ilegal al detenţiei, raportat şi la art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., nu se poate angaja răspunderea Statului Român în acest sens.
Prin Decizia civilă din 8 aprilie 2010 Curtea de Apel Braşov, secţia civilă si pentru cauze cu minori si de familie, de conflicte de muncă si asigurări sociale a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. şi D.G.F.P. Braşov şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, schimbând în parte sentinţa în sensul micşorării daunelor morale de la 100.000 lei la 10.000 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că, în esenţă, ambele apeluri critică admisibilitatea cererii de chemare în judecată, raportat la faptul că măsura arestării preventive dispusă faţă de reclamantul din prezenta cauză, prin încheierile de şedinţă din 26 noiembrie 2005, 23 decembrie 2005, 13 februarie 2006, 6 aprilie 2006, 30 mai 2006 şi 1 iunie 2006 a fost luată în condiţiile în care asupra inculpatului existau indicii temeinice privind săvârşirea faptei infracţionale.
Instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a reţinut în mod corecta starea de fapt, arătând în considerente că prin sentinţa penală nr. 45 din 5 iunie 2007 pronunţată de T.M.F. Braşov, s-a dispus în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen., coroborat cu dispoziţiile art. 44 alin. (3) C. pen., achitarea reclamantului din prezenta cauză, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 181 C. pen., constatându-se totodată că în perioada 25 noiembrie 2005 - 2 iunie 2006 a fost reţinut şi arestat preventiv.
Caracterul nelegal al măsurii privării de libertate, în speţa de faţă, este dat de faptul că, potrivit dispoziţiilor alin. (3) al art. 504 C. proc. pen. prin hotărârea definitivă, mai sus menţionată, s-a dispus achitarea inculpatului, ca urmare a stabilirii unei alte stări de fapt, ce a rezultat din probele administrate în cauză, situaţie faţă de care se apreciază că nu era obligatoriu necesar, ca instanţa penală să se pronunţe asupra nelegalităţii măsurii arestării preventive, pentru perioada respectivă.
Fiind stabilit astfel caracterul nelegal al măsurii arestării preventive a reclamantului, pe perioada 25 noiembrie 2005 - 26 iunie 2006, (6 luni şi 8 zile), instanţa de fond trebuia să procedeze la aprecierea prejudiciului moral în funcţie de gravitatea şi importanţa lui, în funcţie de toate circumstanţele şi împrejurările cazului concret.
Dacă, în ceea ce priveşte daunele materiale, acestea au fost dovedite şi instanţa s-a oprit asupra sumei de 30.000 lei, în raport de întinderea prejudiciului, reţinând că familia, chiar şi fratele, au făcut o serie de împrumuturi, atât la persoane fizice cât şi la bancă, şi au recurs la măsura înstrăinării bunurilor din gospodărie, pentru a-i asigura cele necesare în arest, lucrurile sunt lămurite, în ceea ce priveşte daunele morale, acestea comportă o serie de discuţii.
Cum gravitatea prejudiciului moral este un criteriu de stabilire a cuantumului indemnizaţiei, numai orientativ şi nu exact, pe lângă acesta trebuie avut în vedere şi criteriul echităţii, aspect ce se impune prin aceea că suma de bani acordată cu scopul acoperirii prejudiciului moral, trebuie să fie justă, echitabilă şi nu exagerată, ţinându-se cont de criteriul gravităţii prejudiciului moral, dar şi de criteriul echităţii.
Apreciind în concret caracterul prejudiciului moral, instanţa de apel a concluzionat că un prejudiciu moral este grav atunci când constă în alterarea gravă a integrităţii fizice sau mentale a persoanei vătămate, a capacităţii sale de muncă, sau atunci când este extrem de importantă valoarea morală căreia i se aduce atingere, or, în speţa de faţă, din probele administrate în cauză a rezultat fără îndoială că reclamantului i s-a pricinuit o suferinţă psihică, însă nu de o asemenea amploare şi gravitate, care să necesite compensarea cu suma de 100.000 lei, cum s-a dispus prin sentinţa atacată.
S-a reţinut de instanţa de fond că prejudiciul moral suferit de reclamant, aşa cum a rezultat din probele administrate în cauză, ar consta în stările lui de tristeţe şi anxietate, de interiorizare, de jenă şi apăsare psihică în faţa colegilor de serviciu şi al comunităţii în care trăieşte, dar nu s-a ajuns la îmbolnăvirea gravă a acestuia, şi nici la pierderi de altă natură.
Este adevărat că privarea de libertate, creează un grav disconfort persoanei căreia i-a fost lezat dreptul la viaţă privată, o perioadă de şase luni şi opt zile, fiind lipsită de un drept constituţional fundamental, însă, suma de bani acordată de instanţa de fond, în compensarea prejudiciului moral, este una nerealistă, care încalcă flagrant principiul echităţii şi echilibrului social.
Instanţa de apel a apreciat că în compensarea prejudiciului moral suferit de reclamant, este suficientă suma de 10.000 lei şi nu de 100.000 lei cum a reţinut instanţa de fond şi în consecinţă critica din apel privind inadmisibilitatea acţiunii urmează a fi respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părţile.
Recursul reclamantului a vizat greşita reducere, de către instanţa de apel, a cuantumului daunelor morale acordate, care, faţă de perioada de 6 luni în care acesta a fost încarcerat pe nedrept şi faţă de prejudiciile morale suferite, se impuneau a fi menţinute astfel cum au fost acordate de instanţa de fond.
A mai arătat că repararea prejudiciului moral trebuie să fie integrală, menită să compenseze suferinţele psihice şi fizice cauzate prin eroarea penală, într-un cuantum suficient pentru a înlătura, pe cât posibil, consecinţele grave de ordin moral şi social produse prin încălcarea drepturilor fundamentale garantate persoanei de normele constituţionale şi de C.E.D.O.
Recursul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., a vizat admisibilitatea acţiunii şi cuantumul excesiv al daunelor morale.
Referitor la admisibilitatea acţiunii, pârâtul a arătat că în cauză nu s-au produs dovezi cu privire la caracterul nelegal al măsurilor privative de libertate dispuse împotriva reclamantului, depoziţiile martorilor au prezentat o doză mare de subiectivitate şi nu sunt îndeplinite condiţiile legale ale dispoziţiilor invocate ca temei juridic al acţiunii.
A mai arătat că art. 5 C.E.D.O. nu este aplicabil în cauză, întrucât legalitatea măsurii arestării în speţă nu a fost infirmată de către actele şi lucrările dosarului.
Referitor la cuantumul daunelor acordate, arată că nici daunele materiale, nici daunele morale nu au fost dovedite, instanţa de judecată apreciind în mod greşit asupra probatoriilor administrate în cauză.
Recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov a vizat admisibilitatea acţiunii, faţă de împrejurarea că prin nici o hotărâre penală nu s-a constatat caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse iniţial, astfel să fie incidente în cauză dispoziţiile art. 504 alin. (2) şi (3) teza penultimă C. proc. pen.
A mai arătat că au fost respectate dispoziţiile art. 5 C.E.D.O. întrucât la momentul luării măsurii privative de libertate existau indicii temeinice cu privire la vinovăţia reclamantului, arestarea fiind verificată şi menţinută de către instanţa de judecată.
Recursurile sunt nefondate în considerarea argumentelor ce succed:
Potrivit art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j).
Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, textele de lege care vizează drepturi şi garanţii care fac obiectul de reglementare al acestei convenţii se interpretează în conformitate cu dispoziţiile acesteia, potrivit principiului preeminenţei dreptului internaţional, consacrat de dispoziţiile art. 11 şi ale art. 20 din Constituţia României.
Or, dreptul la libertate şi siguranţă este garantat de art. 5 din Convenţie, care în paragraful 1 lit. c) prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazului în care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că săvârşit o infracţiune, ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia, iar dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate este garantat de paragraful 5 al aceluiaşi articol.
În concordanţă cu prevederile art. 5, paragraful 5 din C.E.D.O., scopul art. 504 C. proc. pen. este acela de a materializa principiul constituţional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale şi de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât şi prin nelegala privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal.
Conform textului legal anterior citat, privarea sau restrângerea de libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare ori de încetare a procesului penal.
Dreptul la repararea pagubei revine şi persoanei care a fost privată de libertate, după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/1998 au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile conţinute în art. 504 C. proc. pen., care limitau la numai două cazuri posibile angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare din procesele penale, şi anume, când persoana condamnată nu a săvârşit fapta, ori fapta imputată nu există, urmând ca dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., să fie constituţionale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile de angajare a răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare intervenite în cursul proceselor penale.
Prin Decizia nr. 45/1998 nu a fost însă înlăturată condiţia privind existenţa unei hotărâri definitive de achitare ori de încetare a procesului penal, de a cărei îndeplinire depinde şi în continuare incidenţa sau nu a art. 504 C. proc. pen., în cauzele având un asemenea obiect, condiţie care în speţă este îndeplinită.
Chiar dacă s-ar admite că privarea de libertate a reclamantului s-a făcut în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. c), alin. (2)-(4) din Convenţie, şi astfel, nu ar fi îndreptăţit la reparaţii în baza dispoziţiilor Convenţiei, cererea reclamantului în repararea pagubei este admisibilă în temeiul dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., care îndreptăţesc la reparare persoanele care au fost private de libertate în mod ne legal, iar nelegalitatea măsurii a rezultat din achitarea sa prin hotărâre judecătorească definitivă. Legea internă fiind mai favorabilă, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, are prioritate.
Din această perspectivă, prin privarea de libertate a reclamantului pe o perioadă de 6 luni, astfel cum rezultă din actele de la dosar, acestuia i s-a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar traumele psihice şi suferinţele fizice provocate de o asemenea măsură pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.
De aceea reclamantul, împotriva căruia s-a luat măsura reţinerii şi arestării preventive iar ulterior a fost achitat, este îndreptăţit la acordarea de despăgubiri pentru repararea daunelor morale, aşa cum corect au reţinut instanţele anterioare, sub acest aspect urmând a fi înlăturate criticile formulate de pârâtul Statul Român şi de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov cu privire la admisibilitatea acţiunii şi la caracterul legal al măsurii privative de libertate.
În cadrul acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. nu se poate repune în discuţie legalitatea arestării preventive, a deciziei irevocabile de achitare ori alte aspecte privind atitudinea culpabilă a reclamantului întrucât simpla existenţă a hotărârii de achitare, indiferent în ce temei, aşa cum a statuat Decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale, conduce la concluzia că lipsirea de libertate a fost ilegală şi face admisibilă o astfel de acţiune.
Rezultă că reclamantului i-a fost încălcat unul dintre cele mai importante atribute ale personalităţii umane, dreptul la libertate, privit ca drept inalienabil al fiinţei umane şi ca valoare primordială într-o societate democratică.
În acest sens, art. 23 alin. (1) din Constituţia României statuează că „libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile", iar art. 5 C.E.D.O. că „orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa decât în cazurile şi potrivit căilor prevăzute de lege".
În speţă, dispoziţia constituţională enunţată anterior, precum şi reglementarea internaţională, au fost grav încălcate şi prin aceea că atingerea adusă dreptului fundamental al reclamantului s-a perpetuat în timp, atât prin reţinerea, cât şi prin arestarea sa preventivă pe o perioadă de 6 luni.
Referitor la critica privind admisibilitatea acţiunii şi dovedirea daunelor morale şi materiale din perspectiva modalităţii de interpretare a declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză, acesta reprezintă un aspect de apreciere şi evaluare a probatoriilor ce nu poate fi analizat în calea de atac a recursului.
Referitor la critica adusă deciziei recurate privind cuantumul daunelor morale, despre care reclamantul susţine că ar fi prea mic, raportat la gravitatea şi consecinţele măsurilor restrictive luate pe nedrept împotriva sa, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi Statul Român, prin M.F.P., susţin că este prea mare, prin raportare la aceleaşi criterii de evaluare, se constată că nu este fondată.
Astfel, se observă că dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., enumera criteriile în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, şi anume, durata privării de libertate suportate, precum şi consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, consecinţe care se analizează în concret, în fiecare speţă dedusă judecăţii.
Cu alte cuvinte, cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se stabileşte doar în funcţie de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicaţiile pe care măsurile restrictive penale le-ar fi avut asupra evoluţiei stării de sănătate şi asupra capacităţii ori posibilităţii de a presta activităţi generatoare de venituri materiale.
De aceea, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autorităţile penale şi a consecinţelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viaţa sa particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probatoriile administrate.
Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile C.E.D.O. pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi, respectiv, pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora.
Or, judecând în echitate, se constată că suma acordată de instanţele anterioare reclamantului cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparaţie pentru atingerea adusă onoarei, sănătăţii şi reputaţiei sale prin declanşarea procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsurile restrictive şi, în final, achitarea sa.
Criticile formulate de Statul Român, prin M.F.P., precum şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, potrivit cărora nu s-ar fi dat eficienţă criteriilor prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. şi a jurisprudenţei C.E.D.O. în cuantificarea daunelor morale, acestea fiind exagerat de mari, urmează a fi înlăturate, întrucât soluţiile pronunţate sunt, conform celor anterior arătate, în deplină concordanţă atât cu dispoziţiile legale în materie, cât şi cu soluţiile jurisprudenţiale la care aceşti recurenţi fac trimitere.
De asemenea, urmează a fi înlăturată critica reclamantului conform căreia daunele morale acordate sunt prea reduse faţă de solicitarea formulată prin cererea introductivă de instanţă, întrucât acestea nu reprezintă preţul plătit pentru suferinţele fizice sau psihice, care sunt inestimabile, ci reprezintă o reparaţie simbolică, stabilită din perspectiva consecinţelor în planul vieţii personale şi sociale, cu reflectare în sentimentul de frustrare pe care orice individ îl încearcă în perioada restrângerii dreptului său fundamental la libertate, suma de 10.000 lei stabilită de instanţa de apel satisfăcând în acest sens rigorile legii.
În critica sa referitoare la cuantumul daunelor morale reclamantul nu poate face referire la suma de 800.000 lei solicitată prin cererea introductivă de instanţă, întrucât acesta nu a uzat de calea de atac a apelului împotriva hotărârii de fond, prezumându-se astfel că a fost mulţumit de soluţia pronunţată prin care i s-au acordat doar 100.000 lei, ci doar, cel mult, se poate referi la suma de 10.000 lei astfel cum a fost redusă de către instanţa de apel, a cărei hotărâre a recurat-o în prezenta cauză.
Pe de altă parte, acordarea în integralitate a sumei de 100.000 lei astfel cum a fost stabilită de instanţa de fond, ar înlătura caracterul de „satisfacţie echitabilă" al despăgubirilor stabilite, deturnându-le de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, devenind astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în eroarea penală şi consecinţele acesteia.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul P.Z., de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Braşov şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov împotriva deciziei civile nr. 40/ Ap din 8 aprilie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1186/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1176/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
