ICCJ. Decizia nr. 1176/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1176/2011
Dosar nr. 4395/1/2010
Şedinţa publică din 11 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 805/ C din 20 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia civilă, în dosar nr. 6342/111/2005, a fost respinsă acţiunea precizată, formulată de reclamanţii S.A., S.J.G. şi S.A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Oradea, C.L.M.O., P.M.O., A.P.I., S.C.C.T.I. B. SA Oradea, T.D., T.M.M., B.Y. (în calitate de moştenitori ai defuncţilor P.L. şi P.E.), K.E., B.I., B.E., H.L., I.F.L., P.Z., O.E.T. (în calitate de moştenitoare a defunctului B.Z.), B.E. (în calitate de moştenitoarea a defunctului B.F.), M.E.F.P., SC Î. SA Oradea, SC S. SA Oradea, U.F., R.M.E., M.I.C., S.Z. (în calitate de moştenitor al defunctei K.M.T.), M.B.I., P.B.E., P.B.G.M., M.B.A.L., B.D., B.F.J. (în calitate de moştenitori ai defunctului B.F.); s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C.C.T.I. B. SA Oradea împotriva chematului în garanţie Statul Român, prin M.E.F.P. şi au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâţilor T.P.D., T.M.M., B.Y., B.I., B.E., H.L., I.F.L., P.Z., M.I.C., S.Z., suma de 3.800 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că imobilele în litigiu, menţionate în petitul acţiunii, au trecut în proprietatea Statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 (care, potrivit Legii nr. 112/1995 a fost apreciată de legiuitor ca fiind o preluare cu titlu), o parte din imobile fiind vândute de către R.A.G.C.L. şi S.C.C.T.I. pârâţilor persoane fizice, arătaţi în acţiune, în temeiul Legii nr. 112/1995, în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare arătate în acţiune şi a căror anulare s-a solicitat.
Legea nr. 112/1995 a prevăzut că foştii proprietari sau moştenitorii acestora beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriaşi sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condiţiile art. 12.
Statul a vândut aceste apartamente chiriaşilor care locuiau în această calitate la data vânzării în apartamentele în litigiu, acestea neputând fi restituite în natură în temeiul Legii nr. 112/1995 fostului proprietar tabular, deoarece nici el şi nici moştenitorii lui nu locuiau în ele şi nici nu erau libere la data vânzării, fiind de principiu că motivele de nulitate ale actului se analizează la data încheierii acestuia, or, la acea dată s-a constatat că nu este incidenţă nici o nulitate, chiriaşii fiind cumpărători de bună credinţă, ce au cumpărat apartamentele fiindcă dispoziţiile legale permiteau aceasta.
Prima instanţă a mai reţinut că, din actele aflate la dosar nu rezultă faptul că reclamanţii nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele în litigiu şi nu s-au adresat comisiei constituite special în acest scop pentru obţinerea, eventual de despăgubiri, aceasta fiind o lege specială care derogă de la prevederile legii generale, reclamanţii neavând la îndemână acţiunea de drept comun şi nu pot eluda prevederile unei legi speciale prin nesocotirea dispoziţiilor cuprinse în aceasta, care prevede o procedură administrativă prealabilă obligatorie, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 109 C. proc. civ. În acest sens sunt şi prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit căreia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Potrivit art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii. Conform Legii nr. 10/2001 şi OUG nr. 109/2001, acţiunile în constatarea nulităţilor absolute a actelor juridice de înstrăinare trebuiau promovate până la data de 14 august 2002, ori prezenta acţiune a fost introdusă pe rolul judecătoriei la data de 30 septembrie 2004, cu depăşirea termenului prevăzut de lege.
În ceea ce priveşte partea din imobile care este folosită de SC Î. SA Oradea şi SC S. SA Oradea, s-a constatat că aceste societăţi au fost privatizate în temeiul Legii nr. 137/2002 şi nu s-a dovedit faptul că reclamanţii ar fi formulat notificare conform art. 21 din Legea nr. 10/2001 conducerii societăţii, în termenul de 6 luni prevăzut de lege, care este un termen de decădere, situaţie în care nu s-a putut considera că imobilul a fost indisponibilizat până la soluţionarea notificării şi deci nu putea fi cuprins în capitalul social.
Faţă de cele de mai sus, instanţa de fond a constatat că succesiunea după fostul proprietar tabular nu poate fi dezbătută, deoarece acesta nu este înscris în cartea funciară în această calitate, iar reclamanţii nu pot justifica un interes procesual legitim pentru dezbaterea succesorală pe cale judecătorească câtă vreme nu s-a dovedit că problema succesiunii, între ei, reprezintă o problemă litigioasă, având posibilitatea de a se adresa unui notar pentru rezolvarea acestei chestiuni.
Nefiind proprietari tabulari, reclamanţii nu pot pretinde pârâţilor în temeiul art. 480 C. civ., ca aceştia să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilele revendicate.
Instanţa de fond a apreciat că, în considerarea celor expuse, acţiunea nu poate fi admisă, urmând a fi respinsă şi ca urmare a respingerii acesteia, a fost respinsă şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C.C.T.I. B. SA Oradea împotriva chematului în garanţie Statul Român, prin M.E.F.P., deoarece nefiind anulate contractele de vânzare-cumpărare, nu s-a mai impus restituirea vreunui preţ faţă de vreo persoană.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanţa i-a obligat pe reclamanţi să plătească pârâţilor care au dovedit cheltuieli judiciare cu onorariu de avocat, cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul proces.
Împotriva acestei sentinţe, în termen au declarat apel reclamanţii, solicitând desfiinţarea acesteia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluţionarea pe fond.
Prin Decizia civilă nr. 111/ A. din 17 iunie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă în dosar nr. 6342/111/2005, s-a admis ca fondat apelul şi a fost desfiinţată sentinţa primei instanţe cu trimiterea cauzei la Tribunalul Bihor pentru o nouă judecare, cheltuielile de judecată urmând a fi avute în vedere la rejudecare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Oradea la data de 30 septembrie 2004, declinată prin sentinţa civilă nr. 6425 din 28 noiembrie 2005 în favoarea Tribunalului Bihor, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reclamanţii au formulat mai multe capete de cerere vizând întregul imobil înscris iniţial în C.F. Oradea, care a format proprietatea antecesorului acestora S.I., decedat la data de 17 noiembrie 2003.
Prima instanţă a soluţionat cauza pe cale de excepţie, reţinând că reclamanţii nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele din litigiu şi nu s-au adresat comisiei speciale constituite în acest scop pentru obţinerea, eventual de despăgubiri, situaţie în care o acţiune de drept comun este inadmisibilă faţă de prevederile legii speciale în materie.
Soluţionarea cauzei exclusiv pe cale de excepţie, respectiv respingerea acţiunii ca inadmisibilă, este contrară dreptului de acces la instanţă, astfel cum este garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, şi, întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Astfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (hotărârea P. contra Franţei (G.C.), cererea nr. 47287/1999 şi hotărârea V.H. împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994).
Or, în speţă, prima instanţă, prin hotărârea atacată, fără să încuviinţeze probaţiunea solicitată de către reclamanţi, a trecut în mod greşit la soluţionarea cererii acestora exclusiv pe cale de excepţie, fără să se analizeze fondul cauzei şi a se pronunţa cu privire la temeinicia acestuia.
Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanţii au învederat că imobilul revendicat de către ei se compune din trei categorii de părţi componente, cu situaţie juridică diferită, aspecte care nu a fost cercetate de către prima instanţă.
Cercetarea aspectelor de fond ale cauzei de către prima instanţă se impune şi în baza deciziei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în şedinţa din 9 iunie 2008, în dosar nr. 60/2007, secţiile unite, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi care a decis printre altele că, „În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi C.E.D.O., convenţia are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
Faţă de cele arătate mai sus şi pentru ca instanţa de fond să analizeze în ce măsură există neconcordanţă între legea specială şi Convenţia Europeană şi dacă aceasta din urmă are prioritate, Curtea de Apel Oradea a admis apelul reclamanţilor, astfel cum s-a arătat mai sus.
Împotriva acestei decizi au declarat recurs pârâţii T.P.D., T.M.M., B.Y., K.E., B.E., B.I., H.E., I.F.U., P.Z., S.Z., Municipiul Oradea, C.L.M.O. - A.I.O. şi SC Î. SA, recursuri care a fost admise prin Decizia nr. 6192 din 29 mai 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. 6342/111/2005, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
În motivarea hotărârii instanţei de recurs s-a reţinut că sentinţa civilă nr. 805 din 20 decembrie 2007 a fost pronunţată de Tribunalul Bihor în contradictoriu şi cu pârâta SC Î. SA, însă în etapa apelului această parte nu a fost citată deloc şi nici nu a fost prezentă la vreun termen de judecată, drept urmare a suferit o vătămare procesuală ce nu poate fi acoperită altfel decât prin anularea deciziei date în apel, împrejurare faţă de care instanţa a dispus casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare, criticile formulate prin intermediul celorlalte recursuri neputând fi astfel analizate.
Prin Decizia civilă nr. 251/ A din 23 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă în dosarul nr. 6342/111/2005 s-a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei civile nr. 805/ A din 20 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia civilă şi s-a trimis cauza spre rejudecare acestei instanţe.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că prin motivele de apel, dezvoltate si în memoriul depus ulterior la dosar de către reclamanţi, s-a învederat, în esenţă, că sentinţa este nelegală şi netemeinică, deoarece în mod greşit a fost respinsă acţiunea pe excepţie, fără analizarea fondului, deşi numai o parte din imobilul ce a aparţinut antecesorului lor, S.I., este transcris pe numele Statului în perioada vizată de Legea nr. 10/2001, o parte din imobil formează şi în prezent proprietatea tabulară a antecesorului lor, iar o altă parte a fost transcrisă pe numele Statului după anul 1990, restul proprietăţii fiind transcrisă fără temei legal.
Apelanţii mai consideră că se impune administrarea probelor solicitate de către reclamanţi indiferent dacă este admisibilă sau nu acţiunea în drept comun pentru părţile naţionalizate, după adoptarea Legii nr. 10/2001, deoarece reclamanţii, în calitate de moştenitori, au revendicat întregul imobil, în întindere de peste un hectar, sunt şi astăzi pe numele antecesorului lor S.I., întrucât Statul nu a dobândit nici o proprietate asupra acestor terenuri în condiţii legale, conform art. 26 din Decretul Lege nr. 115/1938, cât şi din Legea nr. 7/1996, astfel că reclamanţii pot solicita revendicarea şi în condiţiile dreptului comun, fără să fie înscrişi ca proprietari în cartea funciară.
De asemenea, apelanţii au arătat că au contestat titlul Statului şi cu privire la acele părţi ale imobilului care formal s-ar încadra în condiţiile Legii nr. 10/2001, iar restul imobilului încă era în proprietatea antecesorului lor şi în anul 1990, astfel că nu poate forma în nici un caz proprietatea Statului şi obiectul un unor legi speciale de reparaţie.
Faptul că în anul 1995 şi, respectiv 2000, în baza unor cereri ale Primăriei Oradea s-au mai transcris pe numele Statului şi alte numere topografice, nu înseamnă că aceste imobile formează obiectul Legii nr. 10/2001, din moment ce Statul a devenit „proprietarul" acestora în afara perioadei de aplicabilitate vizată de această lege.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul C.L.M.O. a solicitat respingerea apelului civil de faţă, soluţia pronunţată de instanţa de fond fiind legală şi temeinică deoarece Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparaţie, care se referă la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, şi de vreme ce reclamanţii nu au formulat notificare în condiţiile acestei legi, este evident că acţiunea în revendicare formulată la data de 30 septembrie 2004 nu este admisibilă, iar în ce priveşte nulitatea contractelor e vânzare - cumpărare, acţiunea este prescrisă, potrivit prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc, prin derogare de la dreptul comun, că indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a acestei legi, acest termen fiind prelungit până la data de 14 august 2002 prin OUG nr. 109/2001 şi nr. 145/2001.
De asemenea prin întâmpinarea formulată, intimata SC Î. SA Oradea a solicitat respingerea apelului, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei intimate, întrucât reclamanţii apelanţi nu au precizat şi nici nu au dovedit amplasamentul exact al imobilelor solicitate, în special a acelora despre care se afirmă că sunt folosite de SC Î. SA Oradea, deşi sarcina probei calităţii procesuale atât active cât şi pasive, incumbă reclamanţilor.
Consideră că se impune respingerea apelului şi în ce priveşte fondul cauzei, susţinând în esenţă că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, întrucât din conţinutul cererii de chemare în judecată şi din motivele de apel rezultă că reclamanţii au formulat în anul 2004 o acţiune în realizare potrivit dreptului comun şi nu au formulat notificare în termenul şi conform procedurii Legii nr. 10/2001, lege specială în vigoare şi care a instituit o procedură obligatorie de restituire a imobilelor preluate abuziv de Statul Român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar faptul că după anul 1989 s-ar fi operat intabulări în favoarea Statului sau prin înstrăinare în favoarea dobânditorilor, nu înseamnă că preluarea imobilelor respective de către Stat se plasează în afara perioadei vizate de aplicare a Legii nr. 10/2001, în acest sens invocând şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Aceeaşi poziţie au exprimat-o prin notele scrise şi prin reprezentantul prezent în instanţă la termenul din 16 martie 2010, intimaţii T.P.D., T.M., B.Y. în calitate de moştenitoare a pârâţilor P.L. şi P.E., K.E., B.I. şi B.E., H.L., I.F., P.Z., S.Z., solicitând obligarea apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În rejudecare, Curtea de Apel Oradea a reţinut, instanţa de fond a soluţionat cauza pe cale de excepţie, reţinând că reclamanţii nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele din litigiu şi nu s-au adresat comisiei speciale constituite în acest scop pentru obţinerea eventual de despăgubiri, aceasta fiind o lege specială care derogă de la prevederile legii generale, reclamanţii neavând la îndemână acţiunea de drept comun şi nu pot eluda prevederile unei legi speciale prin nesocotirea dispoziţiilor cuprinse în aceasta, dispoziţii care prevăd o procedură administrativă prealabilă obligatorie, situaţie în care o acţiune de drept comun este inadmisibilă faţă de prevederile legii speciale în materie.
Această soluţionare a cauzei exclusiv pe cale de excepţie, respectiv prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă, este contrară dreptului de acces la instanţă, astfel cum este definit şi garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.
Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, include printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (hotărârea P. contra Franţei (G.C.) şi hotărârea V.H. împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994).
Or în speţă, aşa cum s-a reţinut prin hotărârea atacată, prima instanţă a trecut în mod greşit la soluţionarea cererii reclamanţilor exclusiv pe cale de excepţie, fără să încuviinţeze probaţiunea solicitată de către aceştia, fără să analizeze fondul cauzei şi fără a se pronunţa cu privire la temeinicia acesteia, cu atât mai mult cu cât reclamanţii au învederat că imobilul revendicat de către ei se compune din trei categorii de părţi componente, cu situaţie juridică diferită, aspecte care nu a fost cercetate de către instanţa de fond.
Cercetarea aspectelor de fond ale cauzei de către prima instanţă se impune şi în baza Deciziei nr. XXXIII pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,SECŢIILE UNITEîn şedinţa din 9 iunie 2008, în dosar nr. 60/2007, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi care a decis că „În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi C.E.D.O., convenţia are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
Astfel, pentru ca instanţa de fond să analizeze în ce măsură există neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană şi dacă aceasta din urmă are prioritate, Curtea de Apel Oradea în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 805/ A din 20 decembrie 2007 a Tribunalului Bihor, secţia civilă şi a trimis cauza spre rejudecare pe fond aceleaşi instanţe.
Împotriva acestei decizi au formulat recurs pârâţii M.F.P. – D.G.F.P. Bihor, Municipiul Oradea, C.L.M.O., T.D., T.M.M., B.Y., I.F.F. şi SC Î. SA.
Recurenţii-pârâţi Municipiul Oradea şi, respectiv, C.L.M.O., au arătat că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, acţiunea reclamanţilor fiind în mod corect respinsă pe cale de excepţie, faţă de împrejurarea că este vorba de imobile revendicate pe dreptul comun, acţiune inadmisibilă odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Recurentul pârât M.F.P., prin D.G.F.P. Bihor a arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra apărărilor formulate de către această parte prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la termenul de judecată din 26 ianuarie 2010, respectiv, în mod greşit nu a fost analizată excepţia anterior invocată, în condiţiile în care în speţă calitatea procesual pasivă aparţine altor instituţii, A.N.R.P. şi nicidecum M.F.P.
A mai arătat că acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă, aceştia nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar instanţa de apel trebuia să se limiteze la o motivare circumscrisă acestor texte de lege şi nu să se raporteze la dispoziţiile art. 1 Protocolul nr. 1 C.E.D.O.
De asemenea, instanţa de apel a omis să analizeze prescripţia dreptului material la acţiune prevăzută de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia acţiunile în constatarea nulităţilor absolute a actelor juridice de înstrăinare trebuiau promovate până la data de 14 august 2002, dată faţă de care prezenta acţiune, introdusă la 30 septembrie 2004, este prescrisă.
Mai arată că instanţa de apel nu a stabilit corect cadrul procesual, în sensul că obiectul prezentului cauze este dat de imobile care se află în proprietatea unor societăţi comerciale privatizate de A.V.A.S., instituţie ce are calitate procesuală pasivă în asemenea litigii.
Recurenţii-pârâţi T.D., T.M.M., B.Y., I.F.U. au arătat că instanţa de apel a aplicat şi interpretat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Deciziei nr. 33/2008 dată de I.C.C.J. în secţii unite, dispoziţii raportat la care prima instanţă a soluţionat cauza în mod corect şi, chiar dacă a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamanţilor, a antamat fondul cauzei, pronunţând o soluţie conformă legii.
Au mai arătat că problemele privind formularea în termen sau nu a notificării întemeiate pe Legea nr. 10/2001, precum şi posibilitatea atacării în justiţie a contractelor de vânzare către chiriaşi reprezentau aspecte ce puteau fi soluţionate de către instanţa de apel, în virtutea efectului devolutiv al acestei căi de atac.
Recurenta-pârâtă SC Î. SA a arătat că acţiunea reclamanţilor a fost introdusă cu depăşirea termenului prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant, aspecte faţă de care procedura de restituire instituită de legea specială avea caracter obligatoriu, fiind înlăturate posibilităţile de acţiune pe calea dreptului comun.
A mai arătat că soluţionarea cauzei pe cale de excepţie nu încalcă reglementările internaţionale în materie şi dreptul de acces la justiţie, întrucât dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., stabilesc în mod clar şi fără echivoc că instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de fond sau de procedură care fac inutilă cercetarea în fond a pricinii.
Analizând recursurile pârâţilor din perspectiva aspectelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că acestea vizează toată critica conform căreia soluţionarea pe cale de excepţie a acţiunii introductive de instanţă este conformă legii, însă le va respinge, pentru următoarele argumente:
Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Oradea, la data de 30 septembrie 2004, declinată prin sentinţa civilă nr. 6425 din 28 noiembrie 2005 în favoarea Tribunalului Bihor, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reclamanţii au formulat mai multe capete de cerere vizând întregul imobil înscris iniţial în C.F. Oradea, care a format proprietatea antecesorului acestora S.I., decedat la data de 17 noiembrie 2003.
Prima instanţă a soluţionat cauza pe cale de excepţie, reţinând că, reclamanţii nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele din litigiu şi nu s-au adresat comisiei speciale constituite în acest scop pentru obţinerea, eventual de despăgubiri, situaţie în care o acţiune de drept comun este inadmisibilă faţă de prevederile legii speciale în materie.
Soluţionarea cauzei exclusiv pe cale de excepţie, respectiv respingerea acţiunii ca inadmisibilă este contrară dreptului de acces la instanţă, astfel cum este garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Astfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (hotărârea P. contra Franţei (G.C.), şi hotărârea V.H. împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994).
Or, în speţă, prima instanţă, prin hotărârea atacată, fără să încuviinţeze probaţiunea solicitată de către reclamanţi, a trecut în mod greşit la soluţionarea cererii acestora, exclusiv pe cale de excepţie fără să se analizeze fondul cauzei şi a se pronunţa cu privire la temeinicia acestuia.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, reclamanţii au învederat că, imobilul revendicat de către ei se compune din trei categorii de părţi componente, cu situaţie juridică diferită, aspecte care nu a fost cercetate de către prima instanţă.
Cercetarea aspectelor de fond ale cauzei de către prima instanţă se impune şi în baza deciziei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în şedinţa din 9 iunie 2008, în dosar nr. 60/2007, secţiile unite, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 iulie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi care a decis printre altele că, „În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001), şi C.E.D.O., convenţia are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
Faţă de cele arătate mai sus şi pentru ca instanţa de fond să analizeze în ce măsură există neconcordanţă între legea specială şi Convenţia Europeană şi, dacă aceasta din urmă are prioritate, în mod corect Curtea de Apel Oradea, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 805 din 20 decembrie 2007 a Tribunalului Bihor şi a trimis cauza spre rejudecare pe fond, aceleaşi instanţe.
Astfel, prima instanţă nu a procedat la stabilirea unor elemente esenţiale în aprecierea existenţei concursului între legea specială şi cea generală, respectiv, data preluării imobilelor în litigiu şi modalitatea de preluare, situaţia juridică a acestora, în condiţiile în care reclamanţii au arătat că imobilul revendicat se compune, de fapt, din trei părţi componente cu regim juridic diferit, iar în cauză au operat preluări succesive ale aceluiaşi bun.
Din actele şi lucrările dosarului nu a rezultat dacă reclamanţii au formulat sau notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi s-a constatat că o parte din imobil este deţinut de societăţi comerciale privatizate de către A.V.A.S., entitate ce nu a figurat ca parte în prezentul litigiu.
Mai mult, chiar pârâta SC Î. SA, prin întâmpinarea depusă la instanţă, a arătat că „reclamanţii-apelanţi nu au precizat şi nici nu au dovedit amplasamentul exact al imobilelor solicitate..", iar pârâtul Municipiul Oradea, prin apărările formulate, a arătat că autorul reclamanţilor nu este proprietar tabular, astfel încât aceştia nu au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite.
Astfel, din moment ce nu s-a stabilit dacă regimul juridic al bunului revendicat este cel prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru a se stabili existenţa obligaţiei transmiterii notificării către unitatea deţinătoare, nu se poate stabili nici care este legea prioritar aplicabilă în cauză.
Faţă de cele arătate, soluţia instanţei de apel, de trimitere în rejudecare a cauzei pentru analizarea neconcordanţelor între legea specială şi Convenţia Europeană şi stabilirii dacă aceasta din urmă are prioritate, este conformă legii, motiv pentru care, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii M.F.P. prin D.G.F.P. Bihor, Municipiul Oradea, C.L.M.O., T.D., T.M.M., B.Y., I.F.L. şi SC Î. SA împotriva deciziei civile nr. 25/ A din 23 martie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1179/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 11/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
